Pentru prima oară scriu pe acest blog puţine cuvinte. Fără ilustraţii sau imagini video. Mă simt umilit. Călcat în picioare. Scuipat în piaţa publică. Nu ca insignifiant cetăţean al României. Ci ca un european care ştiu că, dincolo de declaraţiile politice, ale aliaţilor, la frontiera de est a NATO, doar Polonia, cea puternică, şi România, cu adevărat imprevizibilă, mai contează în ecuaţia euroatlantică, una care seamănă tot mai mult cu un salon, din alt veac, în care domnişoarele estoniene, letoniene, lituaniene, cu o puternică susţinere de peste Ocean, fac un tapaj enorm despre onoarea lor, pot pentru ca zic nereperată, doar numai forţele de paraşutişti ruşi, de 40.000 de oameni, pot ocupa, ţările baltice, în circa 30 la 33 de ore. Iar Forţa de Reacţie Rapidă a NATO, dacă vor toţi aliaţii, va interveni, cel mai devreme, după 48 de ore...

Dar România este trădată din interior.

De la nivel înalt. Preşedintele este umilit la Sofia. Iar premierul, cu toată evoluţia sa în capitala unei Europe deloc unite, este tot mai derutat de viitorul care îl aşteaptă. Nu este treaba mea, ca simplu cetăţean, să anticipez viitorul unora sau altora.

Dar scriu, negru pe alb, că dincolo de parada unor cunoscuţi comici prevestitori ai viitorului, pe micul ecran, unica speranţă de menţinere a regimului constituţional, a sistemului democratic, nealterat de degradantul spectacol ce aminteşte de prohibiţia alcoolului peste Ocean, rămâne, place sau nu, organismul militar naţional.

Armata nu face politică.

Dar exprimă politica naţională. Interesul naţional fiind întărirea defensivei naţionale. Pe cale democratică. Cu totală transparenţă.

Însă, cu tot respectul, pentru democraţia în curs de consolidare din România, promisiunile de adecvată finanţare a organismului militar naţional, au rămas, în bună parte, sunt elegant, glume pentru Radio Erevan.

Glume fiind şi gradele acordate, pe bandă rulantă, de foşti preşedinţi, încă în viaţă...

Iată de ce, instituţia militară este cazul să înainteze, celor în drept, proiectele deciziilor legale de retragere a gradelor nemeritate, oricum... onorifice, propuse pe cale politică, a se citi Gabriel Oprea şi partidul său, şi dobândite precum...

...cetăţeanul Anghel Iordănescu, antrenorul nefast al echipei ce se mândrea, cândva, undeva, că este a Tricolorilor.

Nu a fost.

Onoarea, de mimat militar, îl obligă pe numitul Iordănescu Anghel să renunţe benevol la gradul de înstelat, pe care nu îl merită, fie şi pentru motivul, de acum evident, că a condus reprezentativa României numai spre înfrângeri.

Deloc scuzabile.

Iordănescu, gradul înapoi…