Articol preluat din Dilema Veche

Asemenea celor doi ţărani amintiţi în articolul de săptămîna trecută, am avut revelaţia marelui eveniment abia cînd, pe 22 decembrie, am văzut la televizorul din sala de mese (singurul din întregul „aşezămînt“) episodul cu Dinescu şi Caramitru: un mic grup de oameni adunaţi laolaltă în jurul celor doi „protagonişti“. Am avut senzaţia unei duioase precarităţi. Păreau să se sprijine unul pe altul ca o alcătuire de vreascuri, care s-ar fi destrămat de îndată ce vreunul dintre cei prezenţi ar fi făcut un pas înapoi. Dinescu era aproape desfigurat de emoţie şi de stres.

Mi-am dat seama, totuşi, că lucrurile se precipită şi mi-am pus problema să plec acasă. Nu eram supravegheat în mod direct, cum fusesem la Bucureşti (am aflat abia mai tîrziu că unii dintre cei care lucrau în mica echipă de la Tescani erau frecvent obligaţi să „raporteze“ ce fac, cu cine vorbesc etc.), astfel încît, în noul context, puteam risca o „evadare“. Dar cum? Am aflat de îndată că mijloacele de transport curente spre Bucureşti (tren, avion) nu funcţionează. Am încercat atunci să cer ajutorul unui cunoscut, inginer constructor din Piatra Neamţ, rugîndu-l să-mi facă rost de o maşină. Omul – de regulă, foarte cumsecade şi săritor – s-a derobat. M-a sfătuit chiar să stau cuminte, că ce se întîmplă e o nebunie care va trece… Atunci, directorul meu (admirabilul Sandu Popovici, pe care l-am amintit şi în articolul anterior) a apelat la un nepot de-ai lui, curios şi el să vadă „revoluţia“ mai de-aproape. 

Am plecat, deci, toţi trei, cu o Dacie, spre „centru“. Cred că pe la şase seara. De la Bacău pînă la Buzău n-am văzut nimic „palpitant“. Atmosfera era mai curînd euforică: cîte cineva ţinea discursuri înflăcărate din balconul primăriilor locale, se strigau lozinci mobilizatoare, se cînta, se dansa – pe scurt, se sărbătorea o victorie! După Buzău, lucrurile s-au schimbat. Nu dramatic, dar pe un fundal de tensiune crescîndă. Cînd am intrat în Bucureşti, pe la Fundeni, am fost opriţi de vreo două ori şi legitimaţi. Dar am ajuns cu bine acasă, spre miezul nopţii. Sandu Popovici a înnoptat la mine, în strada Paris, unde, din ziua de 23, dacă îmi amintesc bine, s-au mutat şi Mircea Dinescu cu Maşa, temători să rămînă singuri în casa de pe Bitolia, unde fuseseră sechestraţi luni întregi. Li s-au alăturat Mihai şi Anca Oroveanu. Au urmat cîteva zile de vînzoleală şi surescitare: nu prea dormeam, nu prea mîncam, iar Mihai Oroveanu (singurul dintre noi care afişa oarecari competenţe militare) ne avertiza, din cînd în cînd, tehnic, asupra „zgomotelor“ războinice din jur: 

Aha, se trage cu arme de tipul cutare! Să stăm pe burtă!. 

Dinescu, la rîndul lui, se gîndea că poate n-ar fi rău să improvizăm nişte cocteiluri Molotov, pentru orice eventualitate… În ceea ce mă priveşte, eram destul de traumatizat. Nu-mi venea să cred că ce trăiesc e adevărat şi că se va termina bine. Cu aceste amintiri în minte, sumedenia de analize şi interpretări apărute ulterior, cum că totul a fost „aranjat“ dinainte, contrafăcut, construit aproape parodic, pas cu pas, de un hiper-abil „consiliu“ autohton şi planetar, îmi e cu totul străină. Sigur că ne-a ajutat contextul geopolitic (cum ne-a ajutat şi la 1848, şi la Unirea Principatelor, şi în alte dăţi), sigur că procesul lui Ceauşescu a fost dincolo de sfera juridicului strict, dar tot a fost preferabil unui asasinat popular, care ar fi avut loc fără nici o îndoială, dacă împricinatului i s-ar fi dat drumul, liber, pe stradă în acele zile. Dar de-aici pînă la teza unui „scenariu“ fără rest şi a unei populaţii inerte, infinit manipulabile şi lipsite de orice merit în declanşarea faptelor e o mare distanţă.

În fine… După vreo două zile, Mircea Dinescu a devenit nerăbdător: „Domnule, se întîmplă tot felul de chestii şi noi habar n-avem! Eu mă duc la guvern…“ Care guvern? I-a telefonat lui Caramitru, care i-a trimis un fel de TAB (de genul aceluia din care ieşise Ceauşescu la Tîrgovişte), oferindu-se să-l conducă spre clădirea CC-ului, sediul de-atunci al „vîltoarei“. Maşa a încercat, fără succes, să‑şi oprească soţul de la o asemenea aventură. După cîteva ceasuri de nelinişte, Mircea s-a întors perplex. „Totul pare o nebunie, nu se înţelege nimic!“ Au existat, e drept, şi momente de suspans. La fiecare etaj al clădirii CC-ului se instituise o parolă, pe care cei din lift trebuiau să o ştie.  La unul dintre etaje, Caramitru a avut o scurtă amnezie. Uitase formula. Cînd însă a auzit cum se armează puştile de cealaltă parte a uşii de la lift şi-a amintit-o brusc. (Aici există încă o dispută între Mircea şi Pino: Mircea pretinde că parola era „Mariţa“, Caramitru nu e de acord…) După ieşirea din ascensor, Dinescu a avut parte de noi porţii de brambureală. Ne-a povestit, de pildă, că pe unul dintre coridoare se trăgea în draci, nefiind clar cine în cine trage. Unul dintre „combatanţi“ (se pare, Cazimir Ionescu) trăgea în toate direcţiile, strigînd exasperat „Trădare!“ (a cui, de către cine?). Concluzia lui Dinescu: „Domnule, e o nebunie, am plecat de-acolo cu senzaţia că era balamucul însuşi. Nu ştiu ce poate să iasă din asta!“.

Va urma…

P.S. Nu povestesc pentru prima dată aceste amintiri. Ele apar şi într-un dialog cu Petre Roman şi Elena Ştefoi, publicat, sub formă de carte, la Editura Polirom, în 2002 (cu titlul Transformări, inerţii, dezordini. 22 de luni, după 22 decembrie 1989). Spre surprinderea mea, lucrarea e ca şi inexistentă în dezbaterea publică, deşi e un document de 250 de pagini, plin de mărturii imediate, de detaliu, cu privire la toate evenimentele epocii.

Puteţi comenta acest articol pe dilemaveche.ro