Cu tancurile prin Caucaz şi Golful Persic

FOTO Sofrep.com

Înainte de interesantul an 1989, am cunoscut, mai de aproape, doi analişti: un tovarăş de la Agerpres, care nu a făcut ulterior carieră ca ”domn analist”, din raţiuni care îmi scapă, şi bunicul meu, care, şi el fără noroc, nu a prins decât câteva luni din noua societate.

Pe atunci credeam că a fi analist e sinonim cu cineva care îţi poate răsturna toate ideile şi convingerile pe care le ai la un moment dat, oferindu-ţi o demonstraţie simplă, un adevăr evident, chiar dacă neverificabil, dar atrăgător şi convingător în acelaşi timp.

Când România era raza de lună în noaptea comunistă, bunicul meu îmi explica, la câţiva ani după acel august 1968, de ce a decis tovarăşu să nu contribuie cu forţe militare la invadarea Cehoslovaciei. 

Argumentul era evident: dincolo, undeva în spatele ruşilor, se aflau cei cu ochii uite-aşa (şi făcea un gest oblic cu degetul în dreptul frunţii). 

Care, nu se ştie din ce motive, erau prietenii noştri şi duşmanii ruşilor. 

Bunicul nu se complica să le spună sovietici, nu era relevant.

Peste nişte ani, când eram deja ofiţer şi combăteam infanteristic la o unitate de construcţii militare, învăţând, în acelaşi timp cu cei care trebuiau instruiţi, ce se face la comanda ”Rabataţi baioneta!”, pentru că asta era, chiar şi pistoalele AKM erau prea mult, noi aveam doar carabine Mosin - Nagant, model 1891, oricum nu conta, peste câteva săptămâni soldaţii redeveneau fierar betonişti, electricieni, tâmplari, da, în această perioadă, am întâlnit analistul de la Agerpres.

În spiritul vremii, ne trezim într-o dimineaţă că suntem adunaţi  toată unitatea în uriaşa sală de mese, pentru a asculta o expunere privind situaţia internaţională. 

Era într-o perioadă în care tocmai avusese loc un referendum naţional prin care noi, poporul, am decis să reducem forţele armate cu 5 procente, în condiţiile în care în jur era pace şi situaţia nu părea să se schimbe.

Analistul a spus ce a avut de spus, cât de convingător a putut să fie, a urmat şi un capitol cu întrebări, intelectualii unităţii, adică nişte colegi de la statul major, punând întrebările cuvenite pentru a demonstra că şi noi citim şi ştim ce se petrece.

Printre care a fost şi una despre Afganistan, acolo unde ruşii se aflau deja de câţiva ani, nu prea erau multe informaţii, dar, oricum, nu era de bine, devreme ce treaba se lungea. 

Prin răspunsul dat, molcomul analist de până atunci s-a spălat de toate incertitudinile ce ni le transmisese anterior: ”Dacă ruşii îşi pun mintea, urcă tancurile în Caucaz şi pe Munţii Pamir şi le dau drumul la vale până la Golful Persic şi Marea Arabiei. Nimeni nu-i poate opri”. 

În treizeci de secunde ne-a avut pe toţi în căuşul palmei, totul era atât de simplu, ”protivnikul” dispăruse sub logica acestei explicaţii atât de clare.

Deci învăţasem ceva în acea dimineaţă, puteam să ne ocupăm de ale noastre.

Dar, ghinion, după alţi câţiva ani, lumea s-a întors cu fundul în sus, ce fusese valabil înainte, chiar şi adevărurile considerate veşnice, totul era reevaluat, îndepărtat, eliminat, îngropat, eventual, pentru ca din conţinutul lui toxic să nu mai ajungă nimic la suprafaţă. 

Cel puţin aşa s-a crezut la acel moment, că e de ajuns o lopată pentru a face istoria să funcţioneze din nou, în alţi parametri.

A trebuit să mai treacă nişte ani, şi nu puţini, pentru a realiza că, din cele două explicaţii ale realităţilor internaţionale, mai aproape de adevăr s-a dovedit cea a bătrânului ţăran, cu doar cinci clase, făcute la şcoala din sat, la care s-a adăugat un drum dus-întors până la Cotul Donului, pentru lărgirea orizontului. 

E destul de evident că, în acest moment, undeva, dincolo de Rusia, există o forţă care trebuie luată în seamă. 

Ştiţi cine, nu mai fac semnul.

Cum e la fel de evident că tancurile ruseşti ar avea dificultăţi să urce pe nişte înălţimi care nu mai aparţin Moscovei, iar dacă e vorba să se răstoarne o pot face şi în capitală, colţ cu Piaţa Roşie, cum s-a mai întâmplat în pregătirea paradelor de început de mai.

Cred, totuşi, că tovarăşul domn de la Agerpres ştia, de fapt, adevărul, dar, vorba unui renumit caricaturist de la Buzău, fie-i ţărâna uşoară, atunci ”nu era momentul”, desigur nici locul, pentru aşa ceva. 

Interesant este, însă, faptul că acum, când nu se mai pune problema de constrângeri precum cele din alte timpuri, mult, foarte mult din ceea ce citim, continuă să fie la fel de departe de adevăr şi lipsit de obiectivitate precum unele din lucrurile deja îngropate pe unde a ştiut şi cât de adânc a putut fiecare.

Şi nu e neapărat o constatare negativă: suntem diferiţi, suntem subiectivi, ideologii diferite, patroni diferiţi ne zâmbesc şi ne trag de mânecă, am citit alte cărţi, am trăit alte istorii.

Şi cei care scriem, şi cei care citim.

Încercând, totuşi, să rămânem consecvenţi cu noi şi cu adevărul, aşa cum îl percepem fiecare.

De aceea, probabil, mi se întâmplă uneori, când consemnez ceva, încerc o opinie, construiesc un scenariu, să simt peste umăr o privire nemulţumită şi critică.

Atunci ştiu că e cazul, că e chiar momentul să schimb ceva în ceea ce am scris.

Măcar pentru a nu rămâne în memoria cuiva ca analistul care a urcat tancurile pe Caucaz.