Mineriada din 13-15 iunie 1990, despre care avem suficiente documente, dosare instrumentate şi chiar excelente filme documentare, s-a desfăşurat astfel:

  1. Pe data de 20 mai 1990 s-au desfăşurat alegeri pentru prima orară după căderea lui Nicolae Ceauşescu. Deşi alegerile au fost în general libere, adică nu s-au furat voturi, ele nu au fost corecte, deoarece încă din ianuarie o mână de oameni iscusiţi cu veche experienţă bolşevică precum Silviu Brucan şi Ion Iliescu au venit cu ideea ca toate organizaţiile ad-hoc care se formaseră la revoluţie şi ocupaseră sediile de stat şi de partid să formeze un Front al Salvării Naţionale, structură piramidală monopolistă (nici măcar vechile partide istorice nu fuseseră reînfiinţate) care a căpătat astfel un avans decisiv în cursa electorală. Schema era veche şi repetată şi în istoria sovietică, şi pe alte fronturi revoluţionare, şi a mers şi de data asta, mai ales că exista un monopol al televiziunii, iar din februarie şi presa care gândea altfel avea probleme serioase. Din februarie în iunie noi, tinerii ziarişti care inventau presa liberă împreună cu puţinii disidenţi notabili ai vechiului regim precum Băcanu şi Paler ne văzusem deja ziarele închise de tipografi, care aveau alte idei şi considerau că nu e suficient să îi plătim să tipărească ci trebuie să aibă şi dreptul la cenzură, rezistasem la urlete de „moarte lor, moarte lor, moarte lor, studenţilor” şi alte asemenea. Organizaţii ca Liga studenţilor din Universitatea Bucureşti de asemenea au încercat să chestioneze acest proces electoral viciat în Piaţa Universităţii, cenzurată de TVR timp de săptămâni, nu pentru că simpatizau cu vreun partid, ci pentru că studenţii ieşiseră din casă la revoluţie, dar, spre deosebire de generaţiile mijlocii, nu intraseră la loc, şi rămăseseră pe străzi împreună cu liceeni şi muncitorimea tânără, cerând libertate.
     
  2. Rezultatul alegerilor din 1990 a fost un pas înapoi pentru România, nu doar pentru că opoziţia, cu unguri cu tot, a fost sub un sfert din electorat, ci pentru că în cele trei poziţii importante ale statului, preşedinţia, Senatul şi Camera Deputaţilor s-au instalat trei preşedinţi care făcuseră parte oficial din nomenklatura comunistă: Ion Iliescu, Al. Bîrlădeanu şi Dan Marţian, arătând că această clasă care condusese timp de cinzeci de ani înţelegea să conducă şi mai departe. Şi mai rău, securitatea temporar desfinţată după ce trăseseră după revoluţie şi montaseră tot felul de diversiuni şi trecută în subordinea Armatei în ianuarie reînviase deja în Serviciul Român de Informaţii în aprilie, condus de un vechi tovarăş de conspiraţie al lui Ion Iliescu, Virgil Măgureanu, unul din securiştii care pregătiseră ziua de după. O operaţie numită ”Trandafirul”, dezvăluită mie de unul din şefii armatei care arestase securişti în ianuarie şi după aceea a supravieţuit unei încercări de asasinat şi a fost trecut în rezervă a avut loc în Piaţa Universităţii, supraveghind şi inventariind opozanţii. După victoria zdrobitoare din 20 mai, aceştia au devenit mult mai puţini, şi nici o secundă nimeni nu a cerut anularea alegerilor, doar televiziune liberă şi alte mofturi de astea cu libertatea. În schimb, ziarul FSN Azi din data de 21 mai a apărut cu zeci de texte cerând lichidarea opoziţiei, mulţi dintre noi fiind indicaţi nominal. S-a cerut închiderea ziarelor noastre şi desfiinţarea organizaţiilor, ca şi deschiderea de acţiuni penale pentru lucruri promovate prin scris (în cazul meu, de exemplu).
     
  3. Pe 12-13 iunie regimul nu a fost niciun moment în pericol, deşi câteva zeci de oameni s-au dus la televiziune şi au forţat uşa, revoltate de faptul că TVR nu transmitea încercarea de a-i scoate din Piaţă a poliţiei (atâţia mai erau, după ce fusesem sute de mii). În noaptea de 12 armata, până atunci timidă, a tras în cei câţiva violenţi sau rătăciţi, sub ochii studenţilor de la Ligă care au petrecut noaptea în sediul lor din Universitate şi au încercat să ajute răniţii şi să cheme ambulanţele. Nu ştiu dacă evenimentele din 14 au fost o provocare a poliţiei, deşi sunt unele dovezi, ce e cert e că nu a existat niciun pericol să cadă nici televiziunea, nici primăria Capitalei măcar, deci niciun fel de violenţă nu se justifica contra unei mâini de oameni agitaţi. A doua zi, minerii chemaţi şi conduşi în mod organizat de reprezentanţii ministerelor au luat cu asalt sediul Ligii, aducând în pragul morţii pe cei aflaţi acolo, pe Marian Munteanu în primul rând, dar şi pe studenţii colaboratori ai Opiniei studenţeşti, nişte copii de 20 de ani cu ochelari, băieţi şi fete, care au suferit traumatisme greu de imaginat. În tot oraşul, minerii au colaborat cu poliţia, şi procurori zeloşi au încercat să facă acte de urmărire penală trecătorilor sau celor găsiţi în sediile de opoziţie, considerând normal că erau arestaţi făcă motiv şi fără acte şi aduşi plini de sânge de asemenea echipaje mixte improvizate. Lista acestor procurori infami o găsiţi aici, unii au fost promovaţi şi mai erau în funcţie în 2004, cînd în sfârşit regimul Iliescu s-a încheiat. Alţi procurori, mai scrupuloşi, ca Monica Macovei, nu au făcut acest lucru, ba chiar au făcut ulterior sesizări către superiori că nu se pot duce la bun sfârşit asemenea dosare vădit ilegale. Fac precizarea asta pentru că oameni care au făcut avere din spălarea banilor securităţii după nouăzeci au încercat să acrediteze exact ideea contrară.
     
  4. Crima s-a oprit din cauza reacţiilor la ea. Povestea, de care majoritatea românilor nu a fost conştientă, că nu s-au dat la televizor decât stricăciunile golanilor din 13, nu şi restul, a devenit cunoscută prin strigătele de alarmă ale Europei libere şi ambasadelor. O mineriadă tăcută a fost peste tot. Opinia studenţească nu a mai apărut câteva zile la Iaşi din cauză că tipografii au considerat-o firesc lichidată, România liberă vreo două săptămâni, iar dl Munteanu a fost eliberat pentru păcatul de a fi fost adus la comă de mineri abia pe la finele lunii august, după intervenţii străine, din spitalul închisorii. Câţiva oameni bravi şi cu nume s-au delimitat şi au reuşit să spargă monopolul televiziunii, cerând să se oprească masacrul care continua pe 15 iunie: Mircea Dinescu, primul care a spus elocvent că el vine din clasa muncitoare şi că lumea să nu se lase înşelată de sloganurile că asta e o luptă de clasă care circulau atunci, era doar vechea strategie comunistă de a învrăjbi o clasă contra alteia, descrisă de mine pe larg mai târziu înSecera şi buldozerul, Maria Berza, secretara de stat a lui Andei Pleşu, ministrul provizoriu al Culturii, care a reuşit să intre în televiziune din partea lui şi să citească un text de condamnare clar, cu o voce fermă. Şi Mihai Şora, ministrul provizoriu al Educaţiei, care a şi demisionat.
     
  5. Ideea că exista o largă aprobare a violenţelor e falsă. Mai puţin celebrele femei de la APACA şi diverşi comunişti bătrâni bucureşteni, lumea nu avea idee ce se întîmplă. Când imaginile au început să circule, aproape nimeni nu a aprobat bătăile oamenilor cu ochelari, sau defularea cu bulane pe fetele cu fusta scurtă şi imaginea minerilor de grup de manevră violent şi criminal a devenit consolidată. Unii nu o meritau. Două versiuni diferite ale evenimentelor au persistat până târziu, documentate de mine în Românii după 89, prima carte despre postcomunism care a fost dezbătută pe larg la televiziuni în 1996, datorită unor moderatori ca Vartan Arachelian sau Mihai Tatulici, precum şi a faptului că aveam deja canale alternative private. Dar aceste versiuni diferite populare asupra anului 1990 nu includeau, nici una, aprobarea violenţelor – aveam deja sondaje.Ele priveau clivajul atitudinii faţă de democraţie: trebuie înţeles că în 1990 o majoritate de oameni aprobau un sistem politic cu un singur partid, şi că de abia după 1996 s-a dezvoltat o slabă majoritate pentru pluralism, consolidată de abia prin 1999. Stânga sau dreapta nu contau, ca în orice ţară post-totalitară clivajul era între cine considera că mai multe partide sunt legitime şi cine voia doar unul, sau pe Ceauşescu, sau o dictatură de orice fel. Trebuie spus că în 1996 noi am putut pentru prima oară discuta, pe canale secundare, despre 14-15 iunie la televiziune, timp de şase ani nu existaseră pentru TVR.

Care ar fi fost urmarea normală a celor de mai sus?

  1. Cei care au încercat să închidă partide şi publicaţii ar fi trebuit să plătească un cost măcar politic. Dar din cauza dificultăţii organizării unei opoziţii de la nimic, FSN sau partidele sale succesoare au fost la guvernare neîntrerupt din 1990 încoace, deşi în minoritate între 1996 şi 2000. Cu excepţia guvernului minoritar Tăriceanu nu a existat guvernare fără o parte din FSN, ca atare a unora care au provocat sau aplaudat evenimentele du pricina, chiar dacă mai târziu s-au dezis de ele. Este cazul lui Petre Roman, care în anul 1997 a protestat când am dat, fără comentarii de altfel, pentru prima oară imaginile devastării biroului lui Corneliu Coposu de către minerii însoţiţi de un cameraman al TVR.
     
  2. Justiţia, fie şi mai târziu, ar fi trebuit să facă dreptate măcar victimelor directe. În 1996, când pentru prima dată a câştigat alegerile o alianţă care nu mai spunea pe faţă cât de bun fusese comunismul şi cum democraţia era doar o formă continuată a sa cu ceva remanieri, nu am reuşit însă să câştigăm şi justiţia, ierarhică şi comunizată de la vârf la bază. Parchetele Militare dominau toate anchetele sensibile şi ani de zile Consiliul Europei a luptat să le îngrădească la zona strict militară. O altă bătălie care nu trebuie uitată este faimosul recurs în anulare, folosit de procurorul general să întoarcă orice sentinţă care nu îi convenea, descurajând instanţele. În orice ţară care era un stat de drept victimele sau familiile lor ar fi trăit toată viaţa din despăgubiri în urma unor procese civile, la noi victimele au continut să fie cele marginalizate, iar minerii au mai încercat să dea jos democraţia de mai multe ori, că aşa a trecut Roman de partea noastră, că a văzut pe pielea lui cum a fost în 1992. Nici în civil, nici în penal, victimele nu au avut parte de vreun final, şi de asta avocatul lor, Antonie Popescu, a câştigat la CEDO, care a stabilit că statul e obligat să asigura dreptul la viaţă şi la un proces echitabil. Mii de oameni au fost afectaţi direct, unii iremediabil, zeci de mii au emigrat din cauza mineriadei. Un prieten apropiat al meu, Ovidiu Bogdan fotograful SIGMA care a dat faţa internaţională a Pieţei Universităţii (coperta la LExpress)  a murit de inimă la 33 de ani, după repetate episoade depresive, frecvente pentru generaţia noastră. Ca şi mai norocoşii Dan Pavel sau Florin Iaru, Ovidiu fusese în Piaţa Universităţii din 21 decembrie.
     
  3. Drepturile omului, o luptă neîncheiată. Până astăzi, România este singura ţară postcomunistă membră UE care este sub linia de democraţie consolidată la Freedom House, organizaţia care face clasamentul libertăţii în lume, bazat pe drepturi civile şi drepturi politice, ca şi distincţia dintre democraţia substanţială (alegerile libere şi echitabile, oamenii au drepturi) şi democraţia de formă (se ţin nişte alegeri mai mult sau mai puţin libere). Având în vedere de unde am plecat, adică de la cea mai dură dictatură din pactul de la Varşovia e totuşi un progres, dar el trebuie văzut aşa cum este. Limitat. Sau România nu ar avea cele mai multe plângeri la CEDO, proporţional per capita mult mai multe decât Rusia sau Turcia, ţări nu tocmai democratice, arătând că din motive politice instanţele noastre nu au reuşit să stabilească nici după 25 de ani drepturile omului în totalitatea lor şi trebuie să ne dea ajutor Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Faceţi o plimbare la Strasbourg prin faţa ei: toate afişele şi toţi greviştii foamei, în orice sezon, sunt din România.
     
  4. Propaganda nu moare niciodată. Propagandiştii pro-mineriadă şi pro-autoritarism au fost totdeauna la noi mai tari, având de partea lor presa oficială, Rodipet, subvenţiile şi aşa mai departe. Între ei au fost şi oficiali deghizaţi ca academici, de genul Vladimir Pasti, care scria în note de subsol că are el informaţii (de la servicii) că monarhiştii români sunt plătiţi de ambasada Regatului Unit. Instituţia lui, casa de sondaje INSOMAR, parte a imperiului securist Vântu, a sfîrşit cu DNA, dar au trebuit mulţi ani pentru asta. În extern, unde nimic nu se publică fără fapte şi fără referenţi, versiunea lor nu a avut nici o şansă. În ţară, au făcut nenumăraţi doctori în ştiinţe care au dus mai departe propaganda. Unii au mai evoluat în timp. Printre ei, scriitorii din Azi sau Adevărul din 1990 ca Dan Mihalache, Corina Creţu sau Cristian Tudor Popescu. Alţii au rămas la acelaşi nivel sau mai rău. În orice caz, nimeni nu contestă masivele încălcări ale democraţiei şi drepturilor omului din acele zile, niciodată pedepsite, şi bagatelizarea sau negarea lor trebuie văzute ca o formă de incorectitudine politică, exact cum vedem negarea victimelor Holocaustului sau Gulagului. Mineriada a fost un atentat la democraţie, în care autoritatea de atunci a manipulat fără scrupule un grup indus în eroare şi violent contra unor oameni aleşi aleator, dar mai ales din zona urbană şi educată, pentru că era singura implicată politic care ameninţa noul monopol al puterii. Justiţia nu s-a realizat la timp din cauza unui echilibru de putere care a împiedicat-o, dar o societatea democratică nu poate avansa fără justiţie, care e indispensabilă inclusiv pentru orice discuţie despre reconciliere- cum bine spune Herta Muller. Ca să ierţi pe criminal, crima trebuie intâi stabilită şi asumată. Iertarea poate veni doar după.

P.S. Văd că mă somează Costi Rogozanu să îl numesc direct dacă nu îmi place atitudinea lui despre mineriade, că i s-a părut că mă refer la el şi ai lui într-o emisiune. Motivul pentru care nu i-am dat numele şi am citat doar în treacăt acest nou episod al prezentării evenimentelor ca o luptă de clasă (interpretare dominantă în gazetele de propagandă comunistă sub ocupaţia minerească şi iliesciană din iunie 1990) e că nu era de faţă şi nu obişnuiesc să discut oamenii în absenţa lor, nici măcar ideile lor pe care pe platoul acela nu le-ar fi apărat nimeni. Chestie de fair play.

Fiecare are dreptul la opinie, dar nu chiar la toate opiniile. Chiar dacă nu ai fost martor, chiar dacă nu ai o educaţie metodologică în care să poţi articula şi testa o teorie controlând pentru toate faptele şi nici măcar nu te preocupă faptele din cale afară, că eşti critic literar şi constructivist, chiar dacă ai un program din a promova puncte alternative de vedere cu orice cost, chiar minimalizând democraţia şi justiţia de care te bucuri datorită altora, gîndeşte-te un pic ce simt victimele sau urmaşii lor când le conteşti drepturile. Că asta faci: pui victimele la locul lor şi le spui că dacă au stat la cutie 25 de ani să nu ridice nici acum capacul. Şi nu, niciun fel de alte injustiţii, de la răscoala din 1907 la TTIP nu justifică aşa ceva şi nu avem de ce le discuta în acest context. Că nu au nicio legătură.

Puteţi comenta acest text pe portalul de bună guvernare Romania Curată