Deunăzi urbea de pe Dâmboviţa a strâns în buchetul existentei sale documentare 555 de toamne, motiv pentru care a simţit nevoia să sărbătoreasca. O nevoie fireasca la o asemenea etate. Şi dacă cumva ai privit sărbătorirea  de la Sofia ea a arătat chiar bine. Totul a arătat sclipitor, cu fast şi bucurie: fântâni colorate, parade, Casa Poporului vopsită, concerte fără număr, Dj, târguri, costume, magie, lume, popor, gură-cască. Un singur lucru a lipsit din toata chestiunea, şi anume: Bucureştiul. 

Poate veţi ridica ironic din sprânceana dreaptă, dar eu unul nu l-am regăsit şi nu m-am regăsit. Sărbătoarea cu pricina ar fi putut avea loc fără nicio problemă şi la Buzău. După mine, Bucureştiul însemnă mult mai mult decât trei de cinci din polistiren colorat în intersecţii, mult mai mult decât puhoaie de oameni ce vin să deschidă gura la Smiley, Iordăchioaie sau individul acelea ce-i cântă taxiului să-l ducă oriunde, mult mai mult decât să vopsim Casa Poporului vesel sau decât nişte fântâni de inspiraţie Vegas ce dansează pe Rapsodia Română. Mă întreb, ce au înţeles cei până în 30 de ani din toată tărăşenia cu Zilele Bucureştiului, ce au înţeles ei despre oraşul în care trăiesc? Aici sunt o serie de răspunsuri posibile:

1. Bucureştiul este oraşul în care se poate face unul dintre cele mai mari video mapping-uri din Europa;

2. Bucureştiul este oraşul în care pe o scena mare pot cânta toţi artiştii ţării;

3. Bucureştiul este oraşul în care se organizează târguri unde se vinde orice.

Serbarea „Zilelor Bucureştiului” mi s-a părut lipsita de substanţă, uneori şi de bun gust,  în care nu a existat o referire la ce a însemnat oraşul în cei 555 de ani de existenţă, la valorile acestui loc , la lucrurile ce-l fac special, la sufletul acestei urbe.

Să luăm, de pildă, evenimentul central, şi anume proiecţiile cu 140 de proiectoare de pe Palatul Parlamentului. Nişte imagini frumoase, spectaculoase proiectate pe clădire. Nicio trimitere la oraş în afara faptului că mai apărea 555, din când în când, iar la un moment dat a apărut şi o imagine a Ateneului. Ori, scopul acestui spectacol ar fi trebuit să fie exact ilustrarea acestui oraş, cu istoria  şi povestea lui astfel ca cinzeci de mii de perechi de ochi curioşi să plece cu ceva de acolo, cu un sentiment de apartenenţă la un trecut cu valoare.

Mă aşteptam ca Palatul Parlamentului să dispară şi, în locul sau, să apară (din proiecţie, evident) fostul cartier Uranus pe al cărui aşezământ se afla azi clădirea în discuţie. Un tribut adus unui cartier simbol ce azi nu mai există. Mă aşteptam, pe aceeaşi clădire, să apară silueta Mariei Tănase cântându-le bucureştenilor de azi, Enescu cântând la pian, Nichita Stănescu recitând o poezie de dragoste, mă aşteptam sa văd trăsuri cu cai, dame îmbrăcate cochet, mă aşteptam să-l vad pe Carol I… nu ştiu… mă aşteptam să văd lucruri care să mişte emoţional, nu desene pe pereţi. Bugetul ar fi fost acelaşi. Dar asta e altă discuţie.

De ce oare autorităţile locale cred cu tărie că Bucureştiul înseamnă gloată dornică de Moga, 3 Sud Est sau Delia.

Nu sunt conştiente (autorităţile - n.r.) oare de faptul că Bucureştiul a mers înainte şi va merge înainte datorita altui tip de locuitor, datorită bucureşteanului rafinat, iubitor de operă, teatru, muzică, arte frumoase?

Unde a fost acest bucureştean în sărbătoarea câmpenească a Primăriei? Niciunde. Nu a exista un concert aniversar la Ateneu, un spectacol eveniment la Operă, cât despre teatru, singurul lucru care a apărut în program a fost o piesa cu Rodica Popescu Bitănescu, un fel de „momente vesele TVR” de pe vremuri. Sunt de acord că aceşti oameni sunt din ce în ce mai puţini, dar sunt valoroşi si, după părerea mea, ei reprezintă Bucureştiul.

Zilele Bucureştiului 555 ar fi trebuit să strângă la un loc toate energiile reprezentative ale acestui oraş, ar fi trebuit ca fiecare instituţie de cultură să fie implicată, fie si la nivel de băgat în seamă: teatre, muzee, monumente, biserici… da, biserici. Aşa ar fi fost frumos, la slujba de duminică preoţii bucureşteni să facă o rugăciune alături de enoriaşi pentru urbea în care îşi trag clopotele. În principiu, Primăria ar fi trebuit să reuşească, ca instituţie suverană a acestui oraş, să implice orice stabiliment de reper aflat în perimetrul său. Orice eveniment desfăşurat în weekend-ul cu pricina să fi purtat la rever un 555. Fie că ar fi fost o lectură publică la Cărtureşti, un atelier la Roaba de Cultură, un concert la Sala Radio sau un marş al bicicliştilor. Odată la 555 de ani am fi putut să ne simţim cu toţii concitadini.  Sunt 555 de ani de Bucureşti şi sunt ai tuturor, nu doar ai Primăriei.  Oraşul acesta înseamnă mult mai mult de atât, mult mai mult decât cozi în noapte la covrigii şi pizza de la Luca sau de petreceri cu Dj. La Noaptea Muzeelor, de pildă, vezi mult mai multă lume frumoasă pe străzi, vezi mult mai mult bun gust şi descoperi o atmosferă mult mai aproape de ceea ce cred eu că înseamnă oraşul celor şase sectoare. Şi nu e nicio investiţie colosală, doar o invitaţie la un strop de istorie, de artă, de cultură. Asta a lipsit serbării bucureştene la 555 de ani. În rest a avut de toate, ba chiar şi o serbare de lansare de candidatură, care, pe axa fântânilor arteziene şi a scenei din Piaţa Constituţiei, a părut foarte bine integrată.