Maria şi Şaric, doi cerşetori de lângă Biblioteca „B.P.Haşdeu”

Oricine a trecut pe Bulevardul Ştefan cel Mare şi Sfânt trebuie să o fi zărit. O bătrână care de cinci luni şi-a găsit loc de cerşit lângă un copac situat în apropiere de Biblioteca Municipală „Bogdan Petriceicu Haşdeu”. Însă atenţia trecătorilor este atrasă de partenerul său, un căţel pe nume Şaric, îndesat într-o haină confecţionată de stăpâna sa, în ochii căruia se citeşte devotament şi cuminţenie.

Maria are 80 de ani. A început să practice această „meserie” de mai bine de cinci luni. Întotdeauna vine lângă copacul situat vizavi de monumentul lui Ştefan cel Mare din Capitală. E locul în care „nu-i zice nimeni nimic”, lăsând să se înţeleagă că în altă parte teritoriul este ocupat. Ne-a dezvăluit pe scurt povestea vieţii sale, spunând că necazurile şi chinurile au adus-o în starea asta.

Gara Centrală, casă până la miezul nopţii

„Am avut un băiat. A murit acum nu de mult, avea 31 de ani. Avea o boală la ficat şi s-a dus de tânăr. Mai am unul de 42 de ani, care stă de mai mult de 12 ani la Costiujeni, la spital. A făcut avarie (trad. - accident) şi e nebun. Şi eu ce câştig sunt bani de leacuri. El are poliţă şi eu am poliţă. Dar îi fac de mâncare din banii aceştia, hăinişoare îi cumpăr şi-i duc. Şi cu aista eu mă necăjesc, mă chinuiesc, nu am casă, nu am masă”, se tânguie femeia aşezată la tulpina copacului bătrân. Nu are o casă în care să locuiască. Zice că stă în interiorul Gării Centrale, până se închide încăperea pe la miezul nopţii. După ora 24 stă afară. De acolo şi până la locul ei din stradă vine cu troleibuzul.

Nu ştie să scrie şi nici să citească

Când era tânără a plantat flori, a măturat străzi. Niciodată nu a avut o altă meserie. „De unde, dacă universitate nu am făcut, nici la şcoală nu am umblat - nici măcar în clasa întâi”, povesteşte cerşetoarea, care a recunoscut că nu ştie nici să scrie, nici să citească. Maria este originară din raionul Hânceşti. „Înainte am trăit acolo, dar acum nu am unde trăi nici acolo, nici aici. Mi-e greu cu băiatul la spital. Casa ceea de la Hânceşti se strica şi eu eram bolnavă şi nu am putut să o dregem. A rămas aşa şi a stricat-o cine a vrut. Locul cela şi acum aşa şi stă”, oftează bătrâna.

„Bătrână, vai de capul meu”

Cei 80 de ani şi-au lăsat amprenta pe chipul Mariei. Faţa plină de riduri în mijlocul căreia răsare un nas mare şi lat, părul cărunt care se iveşte de sub căciula verde îi conturează trăsăturile unei femei bătute de soartă. Lângă picioarele sale stă întins un baston în care îşi sprijină bătrâneţea. Un cărucior albastru şi o geantă fac parte din decorul lumii sale. Iar cizmele negre mai sus de glezne şi fusta lungă o protejează de frigul de afară. Nelipsită este cutia pentru pomană, în care câţiva lei de unu şi alţii de cinci tremură în bătaia vântului. 

Un băiat grăbit trece pe alături, pune la repezeală un leu în „banca de economii” şi îşi vede de drumul său. Maria rămâne în urmă făcându-şi cruce şi mulţumind. Moldovenii sunt un popor credincios. Apelează şi această cerşetoare, ca toţi ceilalţi, la mila oamenilor invocându-l pe Dumnezeu. „Fac 100 de lei pe zi, o sută şi ceva şi îi duc la spital la Costiujeni. Băiatul îşi cumpără ba o pânică, ba ţigări, căci fumează, ba leacuri. Lumea nu mă întreabă de ce stau aici. Ce rău fac eu, nu fac niciun rău. Eu îs bătrână. Vai de capul meu. Mă dor picioarele, mă dor mâinele, mă dor şălile, mă doare tot”, spune cerşetoarea noastră.

Discuţia despre Şaric a supărat-o

Bătrâna spune că nu se ceartă cu poliţiştii. „Ei deamu mă ştiu. Altădată chiar şi îmi dau câte un leu, nişte copeici”. Deşi am discutat cu ea în jur de ora 13:00, femeia vine la cerşit „pe la ora două-trei”. Dar ea a argumentat că în acea zi venise mai devreme, deoarece era zi de luni. Alături de ea, cu botul mirosind la trecători stă Şaric, un căţel foarte drăguţ şi blând, prietenul ei cerşetor, care, conform spuselor bătrânei, „are cinci ani”. El stârneşte mila oamenilor şi le condeiază un zâmbet modest. Despre Şaric bătrâna a evitat să mai vorbească. „Eu sunt tare dureroasă la cap. Vai de capul meu. De când a murit băieţelul meu nu mai ştiu de viaţa mea. De vreun an de zile mi-au murit trei fete, băiatul şi moşneagul”. Când am întrebat-o câţi copii a avut de toţi a zis că „e luni şi nu se spune”. 

Dacă e să revenim la Şaric, trebuie menţionat că hainele sale îi dau un aer de câine nobil. O bucată de material în dungi, asemenea zebrei, legat cu o panglică roşie şi înnodat la mijlocul coloanei vertebrale îi ţine de cald şi îl face special.

„O casă în care stau toţi unul peste altul”

Lângă cerşetoare, rezemat de copac stătea un borcan de pe eticheta căruia se putea înţelege că odată acolo au fost ciuperci, dar acum era lapte sau chefir - prânzul pentru Maria. Se jăluie că statul n-o ajută cu nimic. Dar odată s-a adresat la Primăria Capitalei. Dar o doamnă de acolo a trimis-o într-un sat, unde „este o casă în care stau toţi unul peste altul”. Deodată, cerşetoarea a încetat să ne mai comunice ceva. Apăruseră două fete, care i-au zis ceva într-o altă limbă. Iar cerşetoarea mi-a spus: „Du-te fată în drumul tău că nu mă ajuţi nici tu pe mine şi nici eu pe tine”.