Cetăţenia română şi Basarabia – regenerarea unităţii naţionale

Duminică, în Republica Moldova s-a înregistrat un nivel record de participare la alegerile prezidenţiale din România. FOTO: frontpress.ro

Voi risca să afirm că nivelul fără precedent de participare a cetăţenilor români din Republica Moldova la alegerile prezidenţiale din România, care au avut loc pe 2 şi 16 noiembrie, este mai important pentru  viitorul României decât rezultatul alegerilor.

Peste douăzeci de mii de alegători în turul I. Mai mult de treizeci şi cinci de mii de alegători, la peste douăzeci de secţii de votare, în turul II. Mai importantă decât numărul în creştere – determinarea oamenilor să voteze.

România este, înainte de toate, o comunitate de oameni. Una în care basarabenii se vor, după cum arată aceste tendinţe. Asta vine să infirme ceea ce s-a mai spus despre moldovenii dintre Prut şi Nistru – că îşi redobândesc cetăţenia română strict din interesul de a circula nestingheriţi în Europa.

Cât de important este acest lucru? Cum s-ar simţi orice locuitor „median” al oricărei localităţi româneşti dacă i s-ar spune că în imediata proximitate a ţării există un pământ şi nişte oameni care-şi doresc să fie România? Poate că ar învăţa să aprecieze mai mult ceea ce are în apropierea sa. Să-i pese. Să fie mai implicat. Mai activ. Mai puţin miserupist.

România se extinde în stânga Prutului, nestingherită, ca un val. Indiferent de voinţa politicienilor şi demnitarilor publici de la Chişinău, atâta timp cât oamenii sunt liberi în opţiuni, adică nu li se îngrădeşte accesul la informaţii, la cunoaştere şi capacitatea de a-şi forma opiniile şi preferinţele, România exercită un enorm potenţial de atracţie pentru moldoveni.

Creşterea numărului cetăţenilor români în Republica Moldova, dar mai creşterea nivelului conştiinţei civice la aceştia (pe fondul noutăţii pe care o aduce redobândirea cetăţeniei statului român), ar trebui să-i responsabilizeze pe reprezentanţii autorităţilor române, în sensul unei atenţii mai mari date administrării unei relaţii cu un teritoriu şi o societate care se apropie tot mai mult de România, într-o evoluţie naturală. Această evoluţie, înceată (pentru unii) dar sigură, nu este decât revenirea la o normalitate obstrucţionată în nenumărate rânduri în ultimele două secole. Societatea românească realizează aceste evoluţii şi este capabilă de interconectare şi procese integraţioniste cu cele câteva milioane de locuitori ai Republicii Moldova, majoritatea de etnie română. Este şi rândul autorităţilor române să devină conştiente de importanţa spaţiului dintre Prut şi Nistru şi să acţioneze în consecinţă.

Acestea ar putea începe cu a promova utilizarea corectă a cuvântului „diaspora” în presa din România. Pe tot parcursul campaniei electorale, televiziunile, posturile de radio şi presa scrisă din România au vorbit şi au scris despre principalele capitale europene în care românii din Diaspora nu au putut vota cu toţii, oraşul Chişinău şi Republica Moldova fiind nominalizate şi ele, aproape întotdeauna. Atâta timp cât punctul oficial de vedere din România e că între Prut şi Nistru trăiesc etnici români autohtoni în acest teritoriu care vorbesc limba română, a include sutele de cetăţeni români din Republica Moldova la categoria „Diaspora” echivalează cu a-i plasa pe aceştia în postura de concetăţeni care locuiesc într-o ţară străină, în mediu etnic şi lingvistic străin. Deoarece asta înseamnă a fi membru al Diasporei Româneşti – a trăi în străinătate. Italia, Spania, Franţa, Germania, Canada, SUA, toate acestea sunt ţări în care românii sunt imigranţi, iar în relaţie cu România fac parte din Diaspora acestei naţiuni. Republica Moldova şi Chişinăul sunt locuri în care românii nu se află în străinătate, ci la ei acasă, în propriul spaţiu etnocultural şi lingvistic, într-o parte a teritoriului pe care a avut loc etnogeneza românească.

De altfel, procesul de „încetăţenire românească” în Republica Moldova seamănă în mod simbolic, la o distanţă de aproape două milenii, cu acceptarea şi însuşirea identităţii şi cetăţeniei romane de populaţia autohtonă geto-dacă, în exact aceleaşi teritorii. La fel ca atunci, miza este accesul la un grad superior de civilizaţie. Spre deosebire de acele momente, însă, raporturile nu mai au loc între străini şi localnici, ci între membri ai aceluiaşi corp genetic naţional, legaţi unii de alţii prin relaţii de rudenie. Acestea din urmă sunt, în definitiv, garanţia accesării cetăţeniei române. Este vorba despre regenerarea unei legături rupte printr-o intervenţie exterioară, neavenită. Legătura fiecăruia dintre basarabeni cu România, pusă una lângă cealaltă, fortifică unitatea noastră şi semnifică un pas înainte spre depăşirea stării de divizare.

Dacă unirea Republicii Moldova cu România se va regăsi ca obiectiv major de politică naţională pe agendele statelor şi guvernărilor de la Bucureşti şi Chişinău, se va întâmpla numai după ce, în Basarabia, actul de reprezentare a cetăţenilor români va deveni unul la fel de obişnuit ca în cazul posesorilor cetăţeniei Republicii Moldova. Ce s-a întâmplat în noiembrie 2014 este doar primul pas. Ca următorii paşi să poată fi făcuţi, numărul secţiilor de vot la alegerile din România trebuie mărit de mai multe ori, mai ales în oraşul Chişinău.