Cele două persoane sunt „istorici“ de formaţie şi au scris numeroase articole şi cărţi despre istoria Basarabiei, încercând să promoveze ideea că moldovenii ar fi o naţiune etnică diferită de cea română şi că ar vorbi o limbă deosebită, numită „moldovenească“. Cu alte cuvinte, Nazaria şi Şornikov sunt persoanele cele mai vizibile în spaţiul public de la noi care continuă să răspândească tezele istoriografiei sovietice, formulate schematic în cele „21 de condiţii“ ale Cominternului, din 1920. Acest lucru se întâmpla la un an de la crearea organizaţiei la Moscova, ce avea drept scop destabilizarea situaţiei din interiorul ţărilor în care existau şi urmau să fie constituite partide comuniste (în cazul nostru fiind vorba de România, Basarabia fiind parte a ei la vremea respectivă).

Cea mai recentă contribuţie documentară la studierea acestui subiect aparţine istoricului Gheorghe Cojocaru de la Chişinău, care a publicat un volum în acest sens în 2009, unde e scos în vileag pe larg rolul Internaţionalei Comuniste în procesul de creare şi promovare a teoriei etno-moldoveniste în anii ’20 ai secolului trecut.

Atât Nazaria, cât şi Şornikov au scris mai mult despre perioada interbelică şi despre cel de-al Doilea Război Mondial, accentul în ultima vreme fiind pus mai ales pe perioada războiului. Ei luptă însă cu morile de vânt, pentru că istoriografia românească a abordat demult şi cele mai controversate momente legate de istoria Basarabiei între 1918 şi 1940, precum şi între 1941-1944. Inclusiv în problema Holocaustului, pe care Statul Român şi l-a asumat în mod oficial prin raportul Comisiei Wiesel, în 2004, pe timpul preşedinţiei lui Ion Iliescu.

Prin urmare, contribuţiile lor nu sunt atât de importante precum se pretinde. La nivelul factologiei, ele oferă puţină informaţie nouă, inedită. Din perspectiva interpretării e încă mai problematic, se repetă clişeele sovietice, utilizându-se în plus un limbaj suburban care nu era practicat înainte de 1989. Drept urmare, lucrările lor sunt citate, deci considerate valabile, doar de istorici marginali din Rusia, precum Alexandr Diukov şi alţi câţiva.

Niciun istoric serios de la Moscova nu le citează, considerându-le propagandă, nu lucrări istorice. Acelaşi lucru a fost în perioada sovietică cu lucrările lui Artiom Lazarev, mai ales cu opusul său din 1974 intitulat „Statalitatea moldovenească şi problema Basarabiei“, care rămâne cea mai desfăşurată înşiruire a tezelor sovietice despre teritoriul dintre Nistru şi Prut. Cartea lui Lazarev, deşi considerată de Ivan Ivanovici Bodiul şi de alţii o mare realizare, nu a fost recenzată de nicio revistă academică de la Moscova.

Ceea ce a făcut Putin acum este o confirmare a faptului că Moscova îşi onorează oamenii care promovează viziunile sale imperiale în fostele republici sovietice. Din fericire, istoricii profesionişti din Rusia nu subscriu la cele decise de „ţarul“ Vladimir. Asta e o veste bună. Dar nu este exclus ca Moscova să insiste ca cei doi „laureaţi“, Nazaria şi Şornikov, să fie incluşi în lista membrilor Comisiei ruso-moldovene de istorie, despre constituirea căreia s-a anunţat anul trecut în cadrul vizitei premierului Vlad Filat la Moscova şi de care nu s-a mai auzit nimic între timp. Aceasta este reprezentată din partea moldoveană de către directorul Institutului de Istorie, Stat şi Drept al Academiei de Ştiinţe a Moldovei, Gheorghe Cojocaru. Dacă va fi aşa, activitatea comisiei ar fi compromisă de la bun început.