Cu ura-n celofan

Îmi spunea cineva zilele trecute că vremurile (politice) urâte de acum au fost şi rămân în continuare de neocolit. Pentru că nu poţi recicla o societate fără a demonta morile de toxine din interiorul ei. Iar dezasamblarea acestora are, cel puţin, efecte colaterale jenante pentru nas. Efecte la ani-lumină distanţă de cele de Chanel, de pildă.

Puţina consolare ar fi că, odată cu maturizarea chinuitoare, oamenii înţeleg încet-încet că politicul nu este chiar vehiculul ideal pentru a scoate ceea ce în general se cheamă ţară din locul unde s-a înglodat. Numai că este de neocolit. Precum sunt de neocolit şi coţofenele politice, şi destrăbălarea politică... Şi deci trebuie să-ţi păstrezi cumpătul şi să înveţi a judeca şi alege la rece. Poate-poate doar aşa, în calitate de cetăţeni, am deveni interlocutori preferaţi ai acelora care ne hotărăsc, politic, destinul. În locul, de pildă, lui Marx şi Lenin sau Burebista şi  Machiavelli… (nu mai continuăm, pentru că ar urma unii care nu conversează decât cu ei înşişi).

Partea cea mai tristă, însă, este că nici nu prea suntem lăsaţi în pace, ca cetăţeni, să ne maturizăm în ritm firesc. Circul devine din când în când atât de insuportabil, iar pâinea – neîndestulătoare, încât iar şi iar ajungem la naturalul deznodământ politic moldovenesc – ura.

Absurdă, directă, dispreţuitoare, istovitoare, nebunească, neagră, sfântă, nesăţioasă… (Am descoperit cu acest prilej că rară altă noţiune să aibă atâtea epitete şi nuanţe ca cea de ură în limba pe care o vorbim).

Sâmbătă eram la un cinematograf unde era prezentat un documentar despre 1992. Sala – plină, tineri şi albi la cap. Un talmeş-balmeş de simpatii politice, cred. Dar când un combatant, filmat atunci printre gloanţe pe o buză de tranşee, a răbufnit cu ţeava armei îndreptată spre inamic: „Duşmanii noştri nu sunt aici, duşmanii noştri sunt în Parlament şi Guvern“, sala a reacţionat prin aplauze aprige cu o spontaneitate impresionantă.

Nimic nou, în acest sens, pe parcursul a 21 de ani… Şi este uluitoare incapacitatea asta a oricărui vechi sau nou venit în ringul politic de la Chişinău de a observa, de la un moment dat, ura aproape iraţională care creşte în societate. Incapacitatea şi, parcă, nepăsarea care a cauzat sinuciderea politică inconştientă a atâtora.

Ziceam că-mi spunea cineva, zilele trecute, că vremurile urâte de acum au fost şi rămân în continuare de neocolit. O fi. Numai că sunt, ca atâţia alţii, deja obosit. De toate, inclusiv de „variante politice zero“, de zero „variante zero“, de zero în general şi în consecinţă de aceeaşi ură, numai că oferită acum, mai „elegant“, în celofan.

Vreau doar, pentru o clipă măcar, să mă bucur de primăvară. Să ajung acasă, să-mi caut papucii de casă şi să rog nevasta şi vecinii să pună televizoarele pe mut. Să uit că, dincolo de geamuri, se ştie că „e vreme să arunci pietre“, dar se dă uitării în trufie că „e vreme să le strângi“. Să uit despre cei pentru care „e vremea să fugi de îmbrăţişare“ şi să-mi aduc aminte cu drag şi speranţă de cei pentru care „e vremea să îmbrăţişezi“. Este chiar atât de mult pentru un cetăţean de treabă? Şi sunt oare chiar atât de singur în privinţa asta?