„Războiul Rece“ dintre România şi Serbia, pentru Banat. Evacuarea armatei sârbe şi instaurarea primei administraţii româneşti, în anul 1919

„Războiul Rece“ dintre România şi Serbia, pentru Banat. Evacuarea armatei sârbe şi instaurarea primei administraţii româneşti, în anul 1919

Defilarea trupelor conduse de Virgil Economu, în Piaţa Unirii

Ziua Timişoarei, 3 august, a devenit ziua oraşului prin Horărârea de Consiliu Local nr. 217 din 1999. Prin această hotărâre, se marchează ca zi a oraşului momentul intrării trupelor româneşti în Timişoara, la 3 august 1919, şi instaurarea administraţiei româneşti.

Ştiri pe aceeaşi temă

În fiecare an, se reiau discuţiile despre corectitudinea alegerii acestei zile ca sărbătoare a oraşului Timişoara. Unii consideră că într-un oraş ca Timişoara, un exemplu pentru multietnicitate, sărbătoare trebuie să fie pentru toţi locuitorii, nu doar a unei părţi. Ziua de 3 august consfinţeşte victoria unei părţi, prin intrarea unei armate, dar în acelaşi timp şi înfrângerea celeilalte.
 
După încheierea primului Război Mondial cu înfrângerea Puterilor Centrale (Germania, Austro-Ungaria, Imperiului Otoman, Bulgaria), care au luptat împotriva Aliaţilor (Antantei), s-au început negocierile de pace de la Paris.
 
Conferinţa de Pace şi-a deschis lucrările la 18 ianuarie 1919. Au participat 32 de state, peste 10.000 de delegaţi, oameni politici, diplomaţi, consilieri, experţi, jurnalişti etc. 

Biroul conferinţei avea ca preşedinte pe George Clemenceu, iar ca vicepreşedinte pe David Lloyd George (Marea Britanie), Robert Lansing (SUA), Vittorio Emanuele Orlando (Italia). Una dintre cele mai dificile probleme care se ridicau la Conferinţa de Pace era legată de chestiunile teritoriale. 
România privită cu suspiciune
 
Legat de prezenţa României la Conferinţa de la Paris, se ridicaseră voci care îi contestau dreptul de cobeligerant. Motivaţia a fost semnarea păcii de la Buftea-Bucureşti şi la neparticiparea SUA ca parte la tratatul din 1916. Existau rezerve faţă de România chiar legate de recunoaşterea ei ca putere aliată cu drepturi egale de participare la Conferinţa de Pace.
 
Se spunea că suprimarea Austro-Ungariei are ca scop balcanizarea Europei Centrale, care însemna un fel de haos şi de dezordine. 
 
Diplomaţii români au primit indicaţii să insiste pe faptul că România a reintrat în acţiune la apelul aliaţilor. I.C. Brătianu susţinea că poporul său are dreptul la principul wilsonian al dreptului popoarelor la autodeterminare. 
 
Lupta dintre doi foşti aliaţi
 
Ocuparea Banatului de către armata sârbă şi măsurile represive luate împotriva unor fruntaşi români, a determinat guvernul de la Bucureşti să înceapă o campanie de propagandă împotriva Serbiei, un fost aliat. Românii acuzau Serbia că terorizează populaţia română din Banat. 
 
Reprezentantul sârbilor i-a transmis românilor că trupele sale ocupau Banatul la cererea Marelui Stat Major francez. Era o tensiune care putea degenera într-un conflict militar între cei doi foşti aliaţi.  Aşa se face că la sfârşitul lunii decembrie 1918, în Timişoara, au intrat primele unităţi militare franceze. Erau unităţile coloniale din Maroc şi Algeria. 
 
În urma Tratatului internaţional semnat în august 1916, când România reintră în război după ce Antanta asigură unirea Banatului cu Regatul României. La Punctul 4 al Convenţiei se prevedea că România se angaja să nu ridice fortificaţii în faţa Belgradului. Guvernul român se angaja să despăgubească, în termen de doi ani, pe sârbii din Banat, care vor dori să emigreze. 
Problema era că Regatului sârbo-croato-sloven dorea să alipească întregul Banat noului stat constituit.
 
O a treia tendinţă era încercarea de a menţine provincia în graniţele statului maghiar. În contextul în care Ungaria a pierdut războiul se lua în calcul şi organizarea Banatului ca o entitate care să dipună de o largă autonomie. Aşa a fost proclamată Republica Banat, de către Otto Roth. O parte a locuitorilor de naţionalitate germană militau pentru autonomia zonei cuprinse între Mureş, Tisa, Dunăre şi Carpaţi.
 
Negocieri dure între România şi Serbia
 
Revendicările Serbiei asupra Banatului ni se făceau în temeiul vreunui drept istoric, ci a poziţiei geografice a capitalei Belgrad şi a existenţei a peste 250.000 de sârbi în partea vestică. I.C.Brăteanu i-a propus regentului Alexandru I ca graniţa să fie  trasată la 10 kilometri de Belgrad şi obliga statul român să nu atace niciodată statul sârb. Acest demers nu a fost acceptat. 
 
Delegaţia sârbă a revendicat partea de vest a zonei, care cuprindea comitatul Torontal şi mai multe districte din comitatul Timiş. Acesta a cerut un plebiscit subliiind că atât germanii, cât şi maghiarii bănăţeni vor fi pentru unirea cu Serbia. Brăteanu a spus că nu va accepta niciodată rezultatul dacă s-ar ajunge la împărţirea Banatului. 
 
La 3 februarie, au fost desemnaţi opt experţi pentru analizarea problemelor teritoriale legate de România: Sir Ere Crowe, Allen Leeper (Marea Britanie), Andre Tardieu şi Jules Laroche (Franţa), Giacomo de Martino, Contele Vannutelli-Rey (Italia), Clive Day şi Charles Seymour (SUA).
 
Împărţirea Banatului istoric
 
Experţii americani au propus împărţiurea zonei, britanicii au fost de acord, francezii au isistat ca România să fie recompensată pentru împărţire prin recunoaşterea de către Aliaţi a Unirii Basarabiei. Italienii au opinat la început pentru atribuirea întregului Banat României, dar apoi au fost de acord cu împărţirea dacă România primeşte în compensaţie Basarabia. 

Românii şi sârbii nu vroiau să audă de împărţire susţinând că Banatul nu poate funcţiona ca un întreg dacă este rupt. 
 
Au început atacurile grele. Sârbii spunea că românii au venit în Banat în secolul al XVIII-lea, odată cu coloniştii maghiari şi germani, iar românii bănăţeni erau prezentaţi ca o populaţie fără importanţă numerică, nejucând niciun rol în civilizaţia locală.
 
În sprijinul acestei teorii, ei aduceau argumentul apartenenţei românilor din Banat la arhiepiscopatul sârb din Carloviţ, iar după despărţirea de biserica sârbă, nu au obţinut decât dioceza Caransebeş, în timp ce sârbii au păstrat Timişoara şi Vârşeţ. 
 
Etnograful Jovan Cvijici a afirmat că hărţile prezentate de România sunt contrafăcute pentru a ascunde adevăratul caracter etnic al Banatului. Sârbii au insistat că România trebuie tratată altfel pentru că îşi trădase loialitatea şi a semnat o pace separată.
 
Administraţia sârbă de la Timişoara
 
Între timp, trupele sârbe au fost întărite în Banat, iar locuitorii erau înştiinţaţi că va urma unirea cu Serbia. 
 
Comisia Teritorială a comunicat că partea de vest, unde elementul sârb era mai compact să fie atribuit Regatului sârbo-croato-sloven, iar partea de est, cu elementul românesc majoritar, să fie atribuită Regatului român.
 
Delegaţia română a fost nemulţumită şi a depus un nou memoriu. Consiliul Suprem a numit o comisie care să viziteze zona, să constate la faţa locului situaţia şi să aducă informaţii noi. 
 
Noua administraţie sârbă a ajuns la concluzia că, pentru atingerea obiectivelor propuse, trebuiau să acţioneze în trei direcţii: atragerea locuitorilor germani, intimidarea celor de naţionalitate română şi toleranţă faţă de maghiari. 
 
La sfârşitul luni ianuarie 1919, autorităţile militare franceze, cantonate în Banat, primesc ordinul de a înlocui, în partea de est a zonei, trupele sârbe. Primii soldaţi francezi sub comanda lui Henry Lemoigne ajung la Lugoj. Apoi la Caransebeş şi Vârşeţ. 
 
Pretutindeni militarii francezi au fost întâmpinaţi cu multă simpatie de localnicii români. Misiunea trupelor franceze era să supravegheze ca linia de demarcaţie de pe Mureş să fie respectate şi să interzică pătrunderea trupelor maghiare, române şi sârbe.
 
Discuţii aprinse la Timişoara
 
La 19 februarie, Goedwin şi Davison ajung la Timişoara şi se întâlnesc cu generalul francez Farret, cu generalul sârb Gruici, cu episcopul sârb Letici şi poartă discuţii cu reprezentanţii tuturor naţionalităţilor.
 
„Autorităţile militare sârbe au început să trateze Banatul ca un teritoriu ocupat, refuzând să recunoască Consiliul Naţional Român, au numit un comisar guvernamental al Banatului, pe care însă primarul Timişoarei refuză să-l recunoască. Consiliul Naţional Sârb şi-a impus controlul complet asupra comitatului Torontal şi a unei părţi din Timiş şi continuă să-şi extindă autoritatea asupra întregii provincii bănăţene. Patrulele militare sârbeşti au comis mai multe infracţiuni asupra locuitorilor, deposedândui ilegal de bunurile materiale, fără ca autorităţile lor să pedepsească excesele soldaţilor. Din aceste motive, există o stare de nemulţumire în Timişoara. Sunt semnalate agitaţii şi frământări datorită trupelor de ocupaţie. Din Anina au fost luate de sârbi toate stocurile de cărbune. Lipsa de hrană şi preţuri mari accentuează starea de spirit de numulţumire a populaţiei. În Timişoara, din 15.000 de muncitori, 4.000 sunt şomeri. Pe acest fond s-au derulat şi unele acţiuni ale lui Otto Roth de socializare a oraşului. Acest Otto Roth joacă două roluri: de comisar maghiar şi de comisar al poporului, încercând să facă din Banat o republică independentă”, se arată în telegrama expediată de delegaţia americană.
 
Rolul reginei Maria
 
În peisajul politic internaţional intră regina Maria, susţinătoare neîncetat a cauzelor Aliaţilor, care poartă discuţii cu George Clemenceau, George al V-lea şi cu ministrul de Război al Marii Britanii, Winston Churchill. Apoi cu preşedintele SUA, Woodrow Wilson. 
 
La 23 mai se reiau discuţiile la Comisia Teritorială. Şeful comisiei l-a întrebat pe Brătianu: „Care ar fi în Banat o frontieră potrivită pentru România, în cazul în care comisia ar fi de părere că o parte va trebui cedată Serbiei”. Brătianu a răspuns că niciodată nu va semna un tratat care n-ar atribui României în întregime Banatul. 
 
Hotărârea Consiliului Suprem, din 21 iunie, privind divizarea Banatului a fost primită cu indignare. Au avut loc mitinguri în Transilvania şi Vechiul regat. 
 
La sfârşitul lunii aprilie, generalul Charles De Tournadre, primeşte ordinul cu privire la sprijinirea acţiunii militare române şi de înlocuire a administraţiei maghiare cu cea românească, în partea de est a Banatului, conform hotărârilor Conferinţei de Pace.
 
Misiunea de a apăra noile frontiere ale României a revenit Diviziei a II-a oltene, aflate sub comanda generalului Iancu Jitianu.
 
Evacuarea armatei sârbe, instaurarea administraţiei româneşti
 
La Timişoara a început lucrările unei Comisii Militare de evacuare, alcătuită din generalul francez De Tournadre, colonelul român Virgil Economu şi colonelul sârb Velkovici. S-a decis ca armata sârbă să înceapă evacuarea în perioada 28 iunie – 3 august 1919. A fost numit un singur prefect pentru judeţele Torontal şi Timiş, în persoana avocatului Aurel Cosma. 
 
La 27 iulie, ultimele unităţi militare sârbe au părăsit Timişoara. A doua zi, Aurel Cosma, în calitate de prefect, s-a prezentat la Primăria oraşului. L-a informat oficial pe primarul Geml Jozsef că a preluat administrarea judeţului.
 
Cu ocazia retragerii, comandanţii armatei sârbe au dipus luarea ca pradă de război întregul mobilier din mai multe instituţii publice ale oraşului.
 
Aurel Cosma a semnat o Proclamaţie prin care cere locuitorilor de naţionalitate română să „respecte fără nicio rezervă drepturile celorlalte popoare, ca, în schimb, şi ale sale să fie respectate de către acelea şi să trăiască în armonie frăţească cu toţi conlocuitorii acestor ţinuturi Banat”.
 
Românii au cerut ca Geml Jozsef să rămână mai departe în funcţia de la Primărie. Aurel Cosma spunea că în pofida diversităţii naţionale şi confesionale, oamenii trăiesc bine împreună când sunt uniţi prin legătura trainică a culturii. A precizat că, în calitate de prefect, va pune accent pe această idee şi se va strădui ca tradiţia timişoreană să fie continuată.
 
„Noi trebuie să ne stimăm unii pe alţii, noi trebuie să ne respectăm unii pe alţii, fără a ţine seama de naţionalitate”, spunea Cosma.
 
Parada din Piaţa Unirii
 
La 3 august, armata română intră în Timişoara. Conduşi de câteva sute de călăreţi îmbrăcaţi în haine de sărbătoare şi înconjuraţi de mii de locuitori, ostaşii români s-au oprit în faţa bisericii unite, pentru un scurt serviciu religios, iar apoi s-au dus în Piaţa Domului, care de atunci se numeşte Piaţa Unirii.
 
În numele românilor a vorbit protopopul Ioan Oprea, în numele locuitorilor judeţului şi oraşului militarii români au fost salutaţi de subprefectul Ferenczy Sandor şi primarul Geml Jozsef. Din partea locuitorilor germani a vorbit colonelul Karl von Moller, din partea sârbilor, protopopul Novakovici, iar a maghiarilor, avocatul Albert Marton. În numele armatei române a răspuns colonelul Virgil Economu.
 
În 12 august 1919, generalul de Tournadre, însoţit de ultimii militari francezi, a părăsit Timişoara, încetând prezenţa trupelor franceze în Banat. 
 
Pentru realizarea acestui articol s-au folosit informaţii din volumul "Banatul în anii primei mari conflagraţii mondiale", scris de istoricul timişorean Vasile Dudaş.

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: