Geniile României - cum gândeau oamenii care ne-au schimbat ţara? Eminescu nu lectura cuvânt cu cuvânt, ci fraze întregi. Henri Coandă deţinea secretul vorbirii

La Mihai Eminescu, cuvintele se transformau în imagini

Inteligenţa s-a manifestat încă din copilărie. În mai toate cazurile, marii gânditori au fost atraşi de lectură ca un magnet, reuşind să-şi formeze cunoştinţe vaste şi temeinice. Stăteau zile întregi , perioade lungi de  timp, cu ochii nedezlipiţi de paginile cărţilor.

Chiar din copilărie, Eminescu s-a remarcat printr-o memorie şi o imaginaţie ieşite din comun. Imaginaţia reproductivă şi creativă se manifestau cu precădere în ceea ce priveşte darul de a povesti. Puterea lui de asimilare era foarte mare şi foarte rapidă. Ideile şi anumite imagini îl urmăreau până la obsesie. Avea un fel propriu de percepere. „Am o inimă şi o minte ciudată. Nimic nu pătrunde în ele nemijlocit. O idee rămâne la mine zile întregi la suprafaţa minţii, nici mă atinge, nici mă interesează. Abia după multe zile, ea pătrunde-n fundul capului, s-atunci devine prin altele, ce le-a fi găsit acolo, adâncă şi înrădăcinată. Simţirile mele sunt tot astfel. Pot vedea un om căzut mort în uliţă şi momentul întâi nu-mi face nici o impresie abia după ore reapare imaginea lui şi încep a plânge plâng mult şi urma rămâne neştearsă în inima mea“, scria Eminescu despre felul său de a gândi.

Eminescu citea mult şi cu o repeziciune uimitoare. Eminescologii susţin că nu citea cuvânt cu cuvânt, ci cuprindea întreaga frază.

Citate despre inteligenţa lui Eminescu: 

Mai mulţi scriitori au remarcat în diverse scrieri memoria şi inteligenţa marelui poet.

„Ceea ce caracterizează mai întâi de toate personalitatea lui Eminescu este o aşa de covârşitoare inteligenţă, ajutată de o memorie căreia nimic din cele ce-şi întipărise vreodată nu-i mai scăpa (nici chiar în epoca alienaţiei declarate), încât lumea în care trăia el după firea lui şi fără nici o silă era aproape exclusiv lumea ideilor generale ce şi le însuşise şi le avea pururea la îndemână.” (Titu Maiorescu, Eminescu şi poeziile lui)

„Am cunoscut foarte de-aproape pe un om de o superioară înzestrare intelectuală; rareori a încăput într-un cap atâta putere de gândire. Era pe lângă aceasta un mare poet ” (I.L. Caragiale, Ironie)

„Era inteligent, avea ochi frumoşi, deştepţi, şi era peste tot simpatic. Vorbea îndrăzneţ ca şi cand te-ai fi cunoscut cu el cine ştie de când.” (Ioan Orga, ardelean, l-a cunoscut  întâmplător pe Eminescu adolescent)

„Cititor pasionat, el era unul din cei mai adânci cunoscători ai limbii, literaturii şi istoriei noastre din cele mai întunecate vremuri. De multe ori, a trebuit să-şi dea paraua gurii pentr-un manuscris vechi, ori o carte rară descoperită în vrafurile mucezite ale vrunui buchinist. Figurile marilor voievozi şi întâmplările din vechime, de mult ce le gândise, se deşteptau în el clare ca nişte evocări din propria lui viaţă. Bătrânul Mircea şi bătălia de la Rovine cu acei sprinteni călăreţi ce „roiesc după un semn şi în caii lor sălbatici bat cu scările de lemn" sunt viziuni puternice, e o lume vie, pe care poetul o vede desluşit în toate detaliile şi de aceea ne-o descrie aşa de plastic şi de sugestiv“. (Alexandru Vlahuţă)

Eliade, dependent de lectură

Mircea Eliade şi-a manifestat din copilărie spiritul creativ şi inteligent, cu o curiozitate îndreptată, în special, către lectură. Era avid de lectură şi citea orice carte îi cădea în mână.

A intrat în conflict cu tatăl său nu-l lăsa să citească decât basme şi povestiri, considerând că romanele sunt imorale şi dăunează educaţiei copilului. Mai mult decât atât, tatăl i-a interzis să mai citească, la sfatul învăţătorului, pentru că cititul îndelungat îi va agrava miopia de care suferea. Mircea Eliade a putut să se spună poruncii tatălui şi continuia să citească ascuns în pod, în pivniţă sau în grădină. „Dar cum aş fi putut (şi mă întreb, acum, cine ar fi putut?) să-mi menajeze ochii într-un timp cînd aproape în fiecare săptămână descopeream un nou autor, alte lumi, alte destine? Încercam totuşi să mă apăr, citind fără ochelari, cu bărbia lipită de carte, sau închizînd când un ochi, când celălalt, sau apăsându-mi ochelarii pe nas, sau schimbând becurile, când albastre, când albe, când slabe, când puternice. Apoi, când ochii îmi lă­crimau şi mi se împăienjeneau de-a binelea, treceam în odăiţa de alături şi mă spălam cu apă rece”, menţionează Eliade într-una din lucrările sale.

Efectele negative ale lecturii prelungite devin destul de serioase în condiţiile în care ajunge să nu doarmă decât patru ore pe noapte. Oboseala acumulată i-a provocat, la un moment dat, pierderi de cunoştinţă. Lumea cărţilor avea asupra sa un efect hipnotic.

Cioran: „Am citit cum n-a citit nimeni vreodată“

Cioran s-a născut în Răşinari, Sibiu, şi era cel mai inteligent copil din Mărginime. Avea o capacitate de asimilare extraordinară. Chiar de pe băncile şcolii era interesat de evenimentele vremii şi de mersul societăţii, astfel că citea cu mare nesaţ presa.

Ajuns student, Cioran continuă să citească cu o mare pasiune. Marele gânditor recunoştea că citea şi 15 ore pe zi: „Ce poftă în faţa oricărei cărţi! N-aveam nici un prieten, lectura era viaţa mea, şi am citit cum n-a citit nimeni vreodată. Tot ce-am devenit apoi se afla deja în germene în insul care citea cincisprezece ore pe zi. Trăiam fără dialog. În vocabularul meu nu figura cuvântul celălalt”.

Pentru Emil Cioran, lectura însemna, aşa cum şi recunoştea, o evadare: Am citit enorm toată viaţa, am citit ca un fel de dezertare. Am vrut să intru în filosofia, în viziunea altuia. Este o fugă, în cărţi, un fel de a scăpa de sine.

Inteligenţa vizionară a lui Henri Coandă

Henri Coandă, inventatorul motorului cu reacţie şi descoperitorul efectului Coandă, dar şi autor al altor sute de invenţii, era un spirit foarte sociabil şi generos. Inteligenţa sa nu avea menirea să-l dezarmeze pe interlocutor, ci avea darul de a fi productivă şi creatoare.

Henri Coandă nu a cunoscut egoismul, orgoliul, izolarea de semeni, îngâmfarea. Crezul sau era că roadele creaţiei şi muncii trebuie să vină în sprijinul unui număr cât mai mare de oameni: „Omul trebuie să lupte pentru a merge înainte, mereu înainte, şi pentru a reuşi să fie folositor colectivităţii în cât mai multe domenii, în tot mai multe împrejurări. Cred că numai atunci poţi fi mulţumit de tine însuţi, când şti că cel puţin unui om i-ai împărtăşit din truda izbutirilor tale. Şi cu cât beneficiarii sunt mai mulţi, cu atât satisfacţiile sporesc”.

O altă personalitate a timpului, ing. Gheorghe Damaschin, îi aprecia perseverenţa şi modul temeinic de lucru: „Format prin pregătirea sa de inginer, el e destinat unor realizări măreţe pretutindeni, în biologie ca şi în astronomie, în anatomie ca şi în betoane, pentru că în ce e prezent dovedeşte o pătrundere care este specifică unui spirit de savant. El gândeşte şi studiază metodic, se documentează profund şi vast, elaborează apoi cutezător".

Inteligenţa lui Coandă era vizionară. Inventatorul visa să amenajeze în Delta Dunării un sat de cercetare, un adevărat «incubator de creiere».

George Emil Palade, studentul de 10

George Emil Palade, singurul român laureat al premiului Nobel în domeniul cercetării, a fost un elev şi un student strălucit.

Ca student la Facultatea de Medicină a Universităţii din Bucureşti s-a remarcat prin pregătirea sa de excepţie, prin  inteligenţă, disciplină, memorie şi stăpânire de sine.  Iată ce spunea,  Ion Juvara, unul dintre colegii săi : “S-a dus vestea în an că e unul de la Buzău cu 10 pe linie, inclusiv la bacalaureat, ceea ce era mai rar, că examenul se dădea cu profesori străini. Preşedintele era universitar. Mi-am zis: cine o fi, dom’le, tipul ăsta? Băiat de ministru ori geniu? Ia să-l cunosc şi eu. L-am căutat şi, iaca, am devenit prieteni atât de buni încât în facultate ne porecliseră Castor şi Polux”.