Top 10 olteni celebri. De la Ecaterina Teodoroiu la Eugen Ionescu sau Amza Pellea, toţi „făcură“ istorie

Top 10 olteni celebri. De la
Ecaterina Teodoroiu la Eugen Ionescu sau Amza
Pellea, toţi „făcură“ istorie

Amza Pellea, Constantin Brâncuşi, Eugen Ionescu, dr. Amza Jianu, George (Gogu) Constantinescu

Oltenia se remarcă printr-o serie de personalităţi din diferite domenii de activitate. Pasiunea pe care aceste persoane au înţeles să o transpună în domeniul lor de activitate le-a întipărit numele pentru totdeauna în istoria şi conştiinţa naţională.

Ştiri pe aceeaşi temă

Amza Pellea este, de departe, unul dintre simbolurile de netăgăduit ale Olteniei. Născut pe 7 aprilie 1931, la Băileşti, în judeţul Dolj, a fost unul dintre cei mai talentaţi actori români de teatru şi film. A fost creatorul şi interpretul personajului Nea Mărin, rol ce i-a scos în evidenţă atât de bine veleităţile pentru comedie, aşa cum, deopotrivă, a fost actorul care a interpretat unele dintre cele mai strălucite figuri ale istoriei românilor, precum Decebal sau Mihai Viteazul. A absolvit cursurile Colegiului Naţional “Carol I” din Craiova. Pe scena craioveană realizează, în perioada stagiaturii de trei ani (1957-1959), nu mai puţin de 14 roluri, Amza Pellea a interpretat atât personaje istorice (Vladica Hariton din “Tudor din Vladimiri”, de Mihnea Gheorghiu, Voievodul Basarab din “Croitorii cei mari” din “Valahiade” Al. Popescu, rolurile din “Tudor”, “Răscoala”, “Haiducii” - 1966, “Dacii”, “Columna” - 1968, “Mihai Viteazul” - 1971 ş.a.), cât şi personaje contemporane (Ailincii din “Secunda 58”, de Dorel Dorian, Manole din “Somnoroasa aventură”, de Teodor Mazilu), dar şi personaje din repertoriul clasic universal (Esteban din “Fântâna turmelor”, de Calderon, Horaţiu din “Hamlet”, Platonov din “Un Hamlet de provincie”, de Cehov).

Reprezentant de seamă al Generaţiei de Aur a teatrului românesc, Amza Pellea a jucat la Teatrul Naţional din Craiova, Teatrul Mic, Teatrul Nottara, Teatrul de Comedie şi Teatrul Naţional din Bucureşti, unde s–a impus ca unul dintre actorii cei mai dotaţi ai scenei româneşti. De asemenea, el a fost şi profesor la Institutul de Artă, Teatru şi Comedie. Printre alte roluri semnificative interpretate de Amza Pellea se află cele din: Neamul Şoimăreştilor (1965), Atunci i-am condamnat pe toţi la moarte (1972), Ultimul cartuş (1973), Un comisar acuză (1974), Nemuritorii (1974), Osînda (1976), Pentru patrie (1978), Revanşa (1978), Ecaterina Teodoroiu (1978), Nea Mărin miliardar (1979), Capcana mercenarilor (1981) etc. A fost căsătorit timp de 25 de ani cu Domnica Mihaela din familia Policrat din Craiova. Este tatăl actriţei Oana Pellea. A decedat în data de 12 decembrie 1983, în Bucureşti, la vârsta de 52 de ani. Este înmormântat la cimitirul Bellu.

Constantin Brâncuşi, sculptorul-nepereche

Constantin Brâncuşi a fost un sculptor român cu contribuţii covârşitoare la înnoirea limbajului şi viziunii plastice în sculptura contemporană. Născut la 19 februarie 1876 la Hobiţa, în judeţul Gorj, Constantin a fost al şaselea copil al lui Radu Nicolae Brâncuşi (1833-1885) şi Maria Brâncuşi (1851-1919). Prima clasă primară a făcut-o la Peştişani, apoi a continuat şcoala la Brădiceni. Copilăria sa a fost marcată de dese plecări de acasă şi de ani lungi de ucenicie în ateliere de boiangerie, prăvălii şi birturi. În Craiova, în timp ce lucra ca ucenic, îşi face cunoscută îndemânarea la lucrul manual prin construirea unei viori din materiale găsite în prăvălie. Găsindu-se că ar fi de cuviinţă să dezvolte aceste abilităţi, el este înscris cu bursă la Şcoala de Arte şi Meserii din Craiova. După ce a urmat Şcoala de Arte şi Meserii în Craiova între 1894 - 1898, el ajunge şi în Bucureşti, unde absolvă Şcoala de arte frumoase în 1902. În timpul studenţiei, chiar în primul an, în 1898, lucrarea sa – “Bustul lui Vitellius” obţine „menţiune onorabilă”, “Cap al lui Laocoon” din 1900 obţine medalia de bronz, iar “Studiu” din 1901 câştigă medalia de argint. La începutul carierei sale, sculpturile lui Brâncuşi au constat mai ales din reprezentări clasice ale formei umane. Timp de doi ani, între 1900-1902, cu ajutorul dr. Dimitrie Gerota, Brâncuşi  realizează “Ecorşeu”, un studiu pentru reprezentarea corpului omenesc, lucrare căreia i se atribuie o medalie de bronz. Precizia detaliilor acestei lucrări face ca “Ecorşeul” să fie folosit în şcolile româneşti de medicină după ce s-au făcut câteva copii; renumitul Marcel Duchamp a inclus fotografia “Ecorşeului” în expoziţia organizată la sfârşitul anului 1933 la Galeria “Brummer” din New York City.

Perioada dintre 1897 şi 1907 este caracterizată de o acumulare sensibilă de cunoştinţe şi îndemânare, dar şi de căutarea a diferite soluţii de modelare a materialelor. După 1905, viziunea artistului a devenit mai clară şi mai puternică. Ca o consecinţă imediată, transformarea structurii operei sale a suferit o evoluţie rapidă, astfel încât, începând încă din 1907, reprezentările antropomorfe încep să cedeze locul sculpturilor care îl vor prefigura pe artistul Brâncuşi de mai târziu, acela care va urma să intre în conştiinţa universală. În anul 1903 primeşte prima comandă a unui monument public - bustul generalului medic Carol Davila, care a fost instalat la Spitalul Militar din Bucureşti şi reprezintă singurul monument public al lui Brâncuşi din Bucureşti. Constantin Brâncuşi a expus pentru prima dată la Société Nationale des Beaux-Arts şi la Salon d'Automne din Paris, în 1906. Creează în 1907 prima versiune a “Sărutului”, temă pe care o va relua sub diferite forme până în 1940, culminând cu “Poarta Sărutului”, parte a Ansamblului Monumental din Târgu-Jiu. Până în 1914 participă cu regularitate la expoziţii colective din Paris şi Bucureşti, inaugurând ciclurile “Păsări Măiestre”, “Muza adormită” şi “Domnişoara Pogany”. În 1914, Brâncuşi deschide prima expoziţie în Statele Unite ale Americii la “Photo Secession Gallery” din New York City, ce provoacă o enormă senzaţie. În 1926, la Galeriile “Wildenstein” din New York, se deschide cea de-a doua expoziţie personală a sa.

Până în 1940, activitatea creatoare a lui Brâncuşi se desfăşoară în toată amploarea ei: operele sale de seamă din ciclul “Pasărea în văzduh”, ciclul “Ovoidului”, precum şi sculpturile în lemn datează din această perioadă. În acelaşi timp, Brâncuşi participă la cele mai importante expoziţii colective de sculptură din SUA, Franţa, Elveţia, Olanda şi Anglia. În România, în epoca realismului socialist, Brâncuşi a fost contestat ca unul din reprezentanţii formalismului burghez cosmopolit. Totuşi, în decembrie 1956, la Muzeul de Artă al Republicii din Bucureşti s-a deschis prima expoziţie personală Brâncuşi din Europa. Abia în 1964, Brâncuşi a fost “redescoperit” în România ca un geniu naţional şi, în consecinţă, ansamblul monumental de la Târgu-Jiu cu “Coloana (recunoştinţei) fără sfârşit”, “Masa tăcerii” şi “Poarta sărutului” a putut fi amenajat şi îngrijit, după ce fusese lăsat în paragină un sfert de veac şi fusese foarte aproape de a fi fost dărâmat. La moartea sa, în 1957, sta¬tul român a refuzat să primească moştenirea lăsată de Brâncuşi – atelierul său parizian –, considerându-l pe sculptor un reprezentant al burgheziei decadente; drept urmare, atelierul lui Brâncuşi a revenit statului francez.

Din 1963 până azi au apărut în toate părţile lumii peste 50 de cărţi şi monografii şi mii de studii şi articole despre Brâncuşi, stabilind în mod definitiv locul lui ca artist genial şi chiar ca „unul din cei mai mari creatori ai tuturor timpurilor” (Jean Cassou). Brâncuşi a eliberat sculptura de preponderenţa imitaţiei mecanice a naturii, a refuzat reprezentarea figurativă a realităţii, a preconizat exprimarea esenţei lucrurilor, a vitalităţii formei, a creat unitatea dintre sensibil şi spiritual. În opera sa el a oglindit felul de a gândi lumea al ţăranului român. Prin obârşia sa ţărănească şi-a aflat rădăcinile adânci ale operei sale în tradiţiile, miturile şi funcţia magică a artei populare româneşti. Brâncuşi a relevat lumii occidentale dimensiunea sacră a realităţii. Sculpturile sale se remarcă prin eleganţa formei şi utilizarea sensibilă a materialelor, combinând simplitatea artei populare româneşti cu rafinamentul avangardei pariziene. Verticalitatea, orizontalitatea, greutatea, densitatea cât şi importanţa acordată luminii şi spaţiului sunt trăsăturile caracteristice ale creaţiei lui Brâncuşi. Opera sa a influenţat profund conceptul modern de formă în sculptură, pictură şi desen.Figură centrală în mişcarea artistică modernă, Brâncuşi este considerat unul din cei mai mari sculptori ai secolului al XX-lea. A murit pe 16 martie 1957, fiind înmormântat la Paris.

Eugen Ionescu, creatorul teatrului absurdului

Scriitorul Eugen Ionescu este un nume ultracunoscut în lume. Născut la 13/26 noiembrie 1909 într-o familie de funcţionari din oraşul Slatina, el avea să fie calificat ulterior de către criticii literari din România şi din întreaga lume drept pionierul literaturii române, franceze şi universale a absurdului. Eugen Ionescu, cunoscut în afara ţării drept “Eugene Ionesco” - conform ortografiei franceze -, figurează în toate cărţile de specialitate din afară drept un scriitor de limbă franceză originar din România, protagonist al teatrului absurdului şi membru al Academiei Franceze. O mare parte a copilăriei şi-a petrecut-o la Paris din cauza divorţului părinţilor, oraş unde va rămâne până în 1924. Revine în ţară unde urmează liceul la Colegiul Naţional “Sfântul Sava” din Bucureşti, examenul de bacalaureat susţinându-l la Colegiul Naţional “Carol I” din Craiova. Se înscrie apoi la Facultatea de Litere din Bucureşti, obţinând licenţa pentru limba franceză.

Activitatea literară şi publicistică îşi are începutul încă de pe băncile facultăţii. În 1931 publică primele poezii, scrise sub influenţa simboliştilor şi a suprarealiştilor, reunite într-un volum intitulat “Elogii pentru fiinţe mici”. Ulterior, este tot mai curtat de diverse reviste literare ale vremii datorită talentului său aparte. Terminând cursurile universitare în 1934, este numit profesor de franceză la Cernavodă, iar, mai târziu, este transferat la Bucureşti. Cu sprijinul unor prieteni şi rude din cercurile politice ale vremii, Eugen Ionescu este introdus în diplomaţie. În 1938 pleacă la Paris ca bursier, fiind numit - în 1941, ataşat de presă la legaţia regală a României de pe lângă guvernul din Vichy, după care refuză să revină în ţară în urma publicării, în 1945, a unor articole ce ofensează conducerea României de la acel moment. Este trimis în judecată pentru injurii aduse „armatei, regalităţii şi naţiunii române” şi primeşte mai multe condamnări la închisoare pentru ofensă adusă armatei şi ofensă adusă naţiunii, scrie Liviu Ţăranu într-un articol publicat în „Magazin Istoric”, nr. 11-12/noiembrie-decembrie 2009.

Eugen Ionescu avea, din acest moment, motive chiar mai solide de a nu reveni în ţară. După stabilirea sa definitivă la Paris - în 1945), el se consacră teatrului. După război şi-a păstrat numele, însă “l-a francizat”. În decembrie 1949, “Cântăreaţa cheală” (“La Cantatrice Chauve”) este prezentată la teatrul „Noctambules”, în regia lui Nicolas Bataille, dar a fost primită cu răceală, de public şi de critică. Lucrurile însă se vor schimba radical. Din 1957, această piesă, împreună cu “Lecţia”, sunt prezentate seară de seară la teatrul „La Huchette”. În 1961, piesele lui sunt deja cunoscute în 35 de ţări. În 1966, piesa “Setea şi foamea” este jucată la Comedia Franceză. În 1971, Eugen Ionescu este ales membru al Academiei Franceze. Succesul pieselor sale îl ajută pe dramaturgul slătinean să ducă o viaţă fără grija banilor. Dar dorul faţă de ţară rămâne neostoit. Pentru Eugen Ionescu, teatrul absurdului îşi are rădăcinile în propria lui existenţă. Român de origine, provenind dintr-o familie destrămată de nebunia antisemitismului de la începutul secolului trecut şi cu mari probleme legate de apartenenţa la o etnie, Eugen Ionescu şi-a asumat pe rând identitatea franceză şi pe cea iudaică, pentru ca, spre finalul vieţii, să se întoarcă la rădăcinile sale reale - cele româneşti. Scriitorul şi dramaturgul Eugen Ionescu a încetat din viaţă la 28 martie 1994, la Paris. În Slatina fiinţează numeroase obiective ce nu lasă ca memoria acestuia să se şteargă: Centrul Cultural “Eugen Ionescu” (cinematograf+teatru), dar şi o stradă, un parc, un ansamblu statuar şi un cartier care-i poartă numele.

Ecaterina Teodoroiu, eroina de la Jiu

“Eroina României”, Ecaterina Teodoroiu, pe numele ei adevărat - Cătălina, s-a născut pe 14 ianuarie 1894 în satul Vădeni, astăzi cartier în componenţa municipiului Târgu-Jiu, şi a decedat pe 22 august 1917. A fost sublocotenent în armata română, căzând în Bătălia de la Mărăşeşti din timpul Primului Război Mondial. Primul imbold de a merge pre front a apărut încă din momentul în care a venit la Bucureşti şi s-a înscris la Şcoala de Fete, apoi s-a înrolat drept cercetaş. Imediat ce România a intrat în Primul Război Mondial, Ecaterina participă pe front ca soră medicală la Spitalul din Târgu-Jiu şi cercetaşă în Legiunea „Domnul Tudor”. După moartea fratelui ei, Nicolae, căzut pe front, Ecaterina decide că trebuie să slujească ţara în locul lui. Pe 10 octombrie 1916 a avut loc prima bătălie de la Jiu. Trupele Armatei I Române, comandate de generalul Ion Dragalina, au respins o puternică ofensivă inamică, iar soldatul Ecaterina Teodoroiu a fost în primele linii. Ecaterina este răsplătită pentru curaj cu diferite distincţii militare şi ridicată la gradul de “sublocotenent onorific”, primind comanda unui pluton din Compania a 7-a a Regimentului 43/59 Infanterie din Divizia a XI-a cu garnizoana la Slatina.

La 14 octombrie 1916, împreuna cu alti cercetaşi si populatia civila a orasului a participat la luptele de la Podul de peste Jiu, unde s-a reusit stoparea ofensivei Diviziei a XI-a Bavareza si regruparea Diviziei a IX-a româna, obtinându-se „victoria de la Jiu”. A fost un bun conducător de luptă. Toată lumea o iubea şi o respecta. La 22 august 1917 a avut loc bătălia de la Varniţa şi Muncelu. Acţiunea ofensivă a armatei germano-austro-ungare este oprită de Armata Română cu pierderi grele. În cursul acestei bătălii, Ecaterina Teodoroiu a căzut eroic în fruntea plutonului pe care îl comanda ca sublocotenent. A fost împuşcată în piept. Ultimele ei cuvinte au fost: „Înainte, băieţi, sunteţi cu mine!”. A fost înmormântată în satul Poieni, comuna Fitioneşti, judeţul Vrancea. Osemintele sale au fost strămutate în iunie 1921 la Tg. Jiu şi au fost depuse în incinta mormântului-monument din centrul oraşului. Datorită exemplului său, pe cuprinsul ţării au fost amenajate nu mai puţin de nouă statui care îi sunt dedicate.

George (Gogu) Constantinescu, omul cu peste 300 de brevete de invenţie

George (Gogu) Constantinescu a fost cel care a inventat primul schimbător de viteză şi a participat la construcţia de avioane engleze, tip Bristo. S-a născut pe data de 4 octombrie 1881 la Craiova. George (Gogu) Constantinescu a urmat Şcoala Primară Obedeanu din Craiova, iar, în perioada respectivă, a construit un telefon cu ajutorul căruia comunica din dormitor cu mama sa care se afla bucătărie sau în curte. A fost printre primii care a folosit betonul-armat în construcţia clădirilor din România. Craioveanul a fost cunoscut drept inventator, savant, om de ştiinţă şi inginer. El a demonstrat că lichidele sunt compresibile, deşi toate manualele de fizică susţin şi în ziua de astăzi opusul. A inventat un dispozitiv de tragere printre palele elicei indiferent de turaţia acesteia, dar şi primul schimbător de viteză automat. 

Omul de ştiinţă din Craiova are în palmares peste 300 de brevete de invenţie, iar o mare parte au fost acordate în SUA, Danemarca, Elveţia, Austria Germania, Marea Britanie, Franţa, dar şi România. În 1912, George Constantinescu descoperă “Teoria Sonicităţii”, pe care o fundamentează teoretic în 1918; sonicitatea derivă din compresibilitatea lichidelor - infimă, dar existentă, demostrată şi aplicată de Constantinescu în viaţa de zi-cu-zi, se ocupă cu transmiterea energiei la distanţă cu ajutorul compresibilităţii lichidelor, asemănător cu transmiterea energiei cu ajutorul curentului electric de la generatorul electric la motorul electric. În 1926, obţine brevetul pentru convertizorul sonic mecaanic - care înlocuieşte cutia de viteze a autovehiculelor asigurând independenţa completă a motorului faţă de arborele transmiţător, şi prezintă locomotiva cu convertizor sonic mecanic şi un automobil dotat cu acest dispozitiv. Gogu Constantinescu este cunoscut ca omul care a inventat dispozitivul de tragere pentru avioanele din Primul Război Mondial. În perioada în care a locuit Anglia a participat la construcţia de avioane englez, tip Bristol.   

Este printre primii care a folosit betonul-armat în România, printre clădirile construite de acesta numărându-se: Cazinoul din Constanţa, Castelul de apă de la Periş, podurile de peste râul Siret, Palatul Patriarhiei, Hotelul Athenee Palace, Marea Moschee din Constanţa ş.a. A construit primul pod de beton armat cu traverse drepte din România în anul 1906. În anul 1926, numele lui George (Gogu) Constantinescu a apărut în revista “The Graphic”. Inginerul Constantinescu a fost numit de către revista engleză ca fiind unul din cei 17 titani ai lumii care au revoluţionat ştiinţa, aşezându-l alături de Einstein, Kelvin, Graham Bell, Edison, Lister, Oliver Lodge, Marconi, Ch. Parsons, J.J. Thomson, J. Dewar, W. Ramsay, D. Wright, Donald Ross, Marie Curie, E. Rutherford şi J. Larmor. Craioveanul a murit pe data de 11 decembrie 1965, în Marea Britanie.

Amza Jianu, primul neurochirurg din România

Amza Jianu este una dintre cele mai apreciate personalităţi din judeţul Olt în domeniul medicinei, dar, din păcate, foarte puţini locuitori ai acestui teritoriu au cunoştinţă de acest lucru deoarece nu se vorbeşte foarte mult despre el decât în domeniul anterior menţionat. Amza Jianu este cunoscut drept “olteanul inventator de metode chirurgicale”. Născut la 7 iulie 1881 în comuna Fălcoiu, a urmat cursurile Liceului „Carol I“ din Craiova, apoi, din 1901, Facultatea de Medicină din Bucureşti. A făcut cercetări în chirurgia gastrică, a vezicii urinare, rinichilor şi în esofagoplastie. A publicat, în 1908, în “Revista de chirurgie”, câteva articole care l-au consacrat ca promotor al chirurgiei experimentale în România. În teza sa de doctorat, susţinută în 1908 şi intitulată „Terapeutica chirurgicală în ulcerul stomacului“, bogat ilustrată şi cu o amplă bibliografie, studiază experimental şi clinic rezultatele obţinute prin anastomoza gastro-duodenală, pilorectomia şi excluderea pilorului, modificările sucului gastric, ajungând la concluzii valabile şi azi. Teza sa de doctorat, se arată în blogul prof. Gheorghe Manolea, a fost premiată cu Medalia de aur.

Amza Jianu a fost preocupat şi de fiziopatologia digestivă şi efectuează o serie de cercetări experimentale bazate pe metoda fistulei Pavlov şi elaborează o tehnică originală pe care a publicat-o în reviste de specialitate. A studiat digestia gastrică a grăsimilor şi a cercetat modificările mucoasei antrale în urma excluziei pilorice. Preocupat de ameliorări de tehnică şi crearea de noi metode chirurgicale, imaginează şi publică un procedeu original de tratament al paraliziei faciale prin transplantare de maseter, procedeu cunoscut acum în literatura de specialitate ca “metoda Jianu-Lexer”. Avea doar 31 de ani când a fost numit profesor la Clinica Chirurgicală din Iaşi. A imaginat, în 1910, un procedeu original de craniectomie decompresivă şi a efectuat, tot la Iaşi, extirpări de tumori ponto-cerebeloase. În 1912, la recomandarea lui Thoma Ionescu, este numit profesor de chirurgie la facultatea de medicină din Iaşi. Aici introduce tehnica rahianesteziei înalte cu stovaină, elaborată de maestrul său. Consacrarea internaţională i-a fost adusă de inventarea, pe când se afla la Iaşi, a unui procedeu original de esofagoplastie utilizând un tub confecţionat din marea curbură gastrică, pe care îl ridică până în regiunea cervicală. A publicat detalii despre acest procedeu într-o revistă germană de specialitate, în 1912 şi în 1914. De atunci, metoda este menţionată în toate tratatele clasice şi, mai mult, este utilizată şi în prezent în practica chirurgicală. Cu toate îmbunătăţirile aduse ulterior, ideea de bază şi meritul primordial rămân ale profesorului Amza Jianu. Introduce reguli stricte de asepsie şi antisepsie şi organizează primul curs de radiologie sub conducerea lui J. Vignal, medic în misiunea franceză. Tot aici a introdus măsuri severe de asepsie şi antisepsie. Se pare că este primul chirurg din ţara noastră care a operat cu mască, bonetă, mănuşi de cauciuc şi halat sterile.

În 1920, este transferat ca şef al Clinicii de Boli Urinare a Spitalului Colţea din Bucureşti, unde organizează o secţie de urologie şi „Centrul anticanceros” (1928) cu 12 paturi, pentru radioterapie anticanceroasă. A avut preocupări de neurochirurgie, fiind considerat primul neurochirurg al ţării noastre. Este primul chirurg care introduce la noi în ţară “cuiul Smith-Petersen” pentru stabilizarea fracturilor de col femural, realizând un aparat original pentru orientarea cuiului, şi foloseşte pentru prima dată “metoda Kuntscher” în fracturile oaselor lungi. În 1930, Amza  Jianu este numit profesor de clinică chirurgicală la Spitalul Colţea. Deşi, în 1946, clinica este mutată la Spitalul „Filantropia“, Amza Jianu va funcţiona până la data pensionării, în 1949, ca profesor de clinică chirurgicală. Din 1936 devine membru al Academiei de Medicină din România şi membru al Societăţii Internaţionale de Chirurgie. S-a stins din viaţă pe 22 noiembrie 1962, în Bucureşti.

Sabin Bălaşa

Toată lumea a auzit de pictorul Sabin Bălaşa, dar nu mulţi ştiu că originile sale se regăsesc în judeţul Olt. “Stăpânul romantismului cosmic”, cum a fost numit de critica de specialitate, acesta s-a născut la 17 iunie 1932, în satul Dobriceni, comuna Iancu Jianu, şi a fost o personalitate polivalentă: pictor, autor şi regizor de filme de pictură animată, dar şi scriitor. Tatăl său, preot, şi mama sa, învăţătoare, îşi transformaseră casa în muzeu arheologic şi etnografic, cu peste 3.000 de piese. A fost şcolit la Craiova şi, apoi, la Bucureşti. Astfel, în 1955, a absolvit Institutul de Arte Plastice “Nicolae Grigorescu” din Bucureşti, în 1965 a făcut cursuri la Academia de Limbă şi Cultură Italiană din Siena, iar, în 1966, a urmat cursuri la Academia de Pictură din Perugia, tot în Italia. Obsesia declarată a vieţii şi a artei lui Sabin Bălaşa a fost să iniţieze o mare renaştere artistică şi culturală. El a ales să fie renascentist, înţelegând că Renaşterea nu se consumă istoric într-o perioadă anume de reconsiderare a valorilor, ci însoţeşte, ca stare de spirit, demersul creatorului de cultură. Dincolo de valoarea intrinsecă a picturii sale, apreciată în întreaga lume cu atribute acordate doar capodoperelor, opera amplă a lui Sabin Bălaşa, care cuprinde, deopotrivă şi creaţia cinematografică (i s-au acordat prestigioase premii internaţionale pentru filmele de animaţie, literară şi publicistică), îşi pune amprenta inconfundabilă asupra epocii.

Deşi arta sa nu este nici pe departe facilă, ea se dezvăluie cu generozitate şi, pe insesizabile trepte de iniţiere, spune cu adevărat ceva oricărui privitor. Între 1968-1978 realizează celebrele “murale” care înnobilează “Sala Paşilor Pierduţi” a Universităţii Alexandru Ioan Cuza, loc unde s-a simţit permanent acasă, motiv pentru care declara, cu umor, că este “moldovean de origine oltean”. Celebritatea pe care i-au adus-o muralele de la Iaşi şi pentru care era considerat clasic înainte de a împlini 40 de ani, a determinat o adevărată vânătoare de Sabin Bălaşa. Marii colecţionari din România, dar şi din Europa şi SUA, i-au dorit lucrările, crescând cotaţia acestora la valori ameţitoare pentru artişti cu mai puţin noroc sau talent, puternicii epocii i-au comandat şi i-au plătit două lucrări dedicate cuplului Ceauşescu - în schimb, Bălaşa n-a pictat niciodată tractoare, ciocane şi seceri şi opera sa nu s-a încadrat în rigorile ideologice ale comunismului. Succesele sale au atras şi contestări vehemente, alimentate, cel mai adesea, de faptul că picturile sale se vindeau cu preţuri mult mai mari decât ale clasicilor români şi absolut nesperate de contemporani. Sabin Bălaşa s-a stins din viaţă în data de 1 aprilie 2008, la Spitalul “Sfânta Maria” din Bucureşti, în urma unui cancer pulmonar, fiind înmormântat la Cimitirul “Eternitatea” din Iaşi pe 5 aprilie 2008.

Ioan G. Bibicescu, cel care s-a opus mutării Tezaurului României în Rusia

Galeria oltenilor celebri ar fi incompletă fără Ioan G. Bibicescu, a fost un publicist, om politic şi economist român, guvernator al Băncii Naţionale a României (1916-1921). S-a remarcat pe scena publică românească ca publicist şi polemist, membru al Partidului Naţional Liberal şi parlamentar. S-a născut pe data de 8 noiembrie 1849 în localitatea Cerneţi din judeţul Mehedinţi. Urmează şcoala primară în localitatea natală şi la Turnu-Severin, apoi studiază la Liceul „Carol I” din Craiova, unde este coleg cu Alexandru Macedonski. Tatăl său, Gheorghe Bibicu, era moşnean din comuna Colibaşi de Mehedinţi, iar mama - Ioana, era fiica lui Ionaşcu Mazilu din comuna Băltănele. Părinţii lui Bibicescu moşteniseră o mică proprietate în comuna Colibaşi, dar s-au stabilit la Cerneţi, la acea data capitala judeţului Mehedinţi, unde făceau comerţ cu produse manufacturiere şi de boiangerie. Din 1870, Bibicescu se înscrie la Facultatea de Drept din Bucureşti, studii pe care continuă la Paris.

Când revine în ţară se angajează pe un post de copist la primăria Capitalei sub mandatul lui C. A. Rosetti. Acesta îl va angaja ulterior la redacţia ziarului „Românul”, oficiosul PNL. Timp de 12 ani a dobândit la „Românul” o bogată şi utilă experienţă în domeniul publicisticii. Continuă să publice în „Dorobanţul”, periodic pe care-l înfiinţează în timpul Războiului pentru Independenţă, şi la ziarul „Renaşterea”. La 1 februarie 1887, Bibicescu fondează ziarul „Unirea” care a avut o scurtă apariţie, apoi devine redactor la ziarul „Telegraful”, schimbându-i numele în „Telegraful român”, cu apariţie până în 1892. Ioan G. Bibicescu este preocupat, în acelaşi timp, de probleme economice şi sociale, dar şi culturale. O perioadă conduce Societatea pentru industria şi comerţul petrolului, dar face parte şi din Comitetul Ligii pentru unitatea culturală a tuturor românilor. Bibescu îl urmează pe mentorul său, C.A. Rosetti, în Partidul Naţional Liberal (1877), îndeplinind mai multe funcţii publice, printre care şi deputat în Reprezentanţa Naţională în Colegiul III Turnu Severin IV (1883).

Bibescu îşi începe activitatea la Banca Naţională la 16 noiembrie 1895 ca şi “director al biletelor”. Pe data de 21 februarie 1914 devine viceguvernator, iar, din 8 decembrie 1916, guvernator. Conduce instituţia timp de cinci ani într-una dintre cele mai dificile perioade ale ţării. Este unul dintre puţinii care s-a împotrivit vehement strămutării Tezaurul României în Rusia. Se retrage în 1921 din postul de guvernator cu titlu de „guvernator onorific”. S-a stins din viaţă la 2 mai 1924, în Bucureşti, având vârsta de 75 de ani.

Marin Sorescu, “scriitorul neînţeles”

Marin Sorescu a fost poet, dramaturg, prozator, eseist şi traducător, membru titular al Academiei Române. S-a născut la 19 februarie 1936 în localitatea Bulzeşti din judeţul Dolj, şi a murit pe 8 decembrie 1996, în Bucureşti. Marin Sorescu debutează în 1964, la vârsta de 28 de ani, cu volumul de parodii “Singur printre poeţi”. Până la moartea sa - în 1996, el mai publică încă 23 de volume, devenind o figură marcantă a poeziei româneşti contemporane. În 1966 primeşte Premiul Uniunii Scriitorilor pentru "Poeme", reuşind să repete această performanţă de încă cinci ori pe parcursul carierei. Printre volumele cele mai cunoscute se numără "Tuşiţi" (1970), "Suflete, bun la toate" (1972), precum şi ciclul de patru volume intitulat "La lilieci" (1975, 1977, 1980, 1988), un univers poetic construit pornind de la un cimitir ce poartă acest nume. Poezia lui Sorescu acoperă o zonă literară largă, stilul său ironic şi degajat trezind în cititor spiritul ludic al copilăriei. De altfel multe dintre volumele sale sunt dedicate celor mici ("Unde fugim de acasă?" - 1967, "Cirip-ciorap" - 1993).

Dramaturgia lui Marin Sorescu abordează cu precădere tematica teatrului poetico-parabolic în trilogia ”Setea Muntelui de sare”, care cuprinde piesele Iona, Paracliserul şi Matca. Uneori autorul abordează fie teatrul contemporan în "Există nervi" sau teatrul istoric în "A treia ţeapă", sau scrie o serie de comedii cum ar fi Răceala sau Vărul Shakespeare, al căror mobil este chiar ironia muşcătoare, împrumutată din lirica soresciană. În ce priveşte proza sa, trebuie menţionat că, deşi rămasă în umbra capodoperelor lirice şi dramatice, aceasta este una dintre cele mai viguroase din literatura română. “Viziunea vizuinii” şi, mai ales, “Trei dinţi din faţă”, sunt două din romanele sale cele mai reprezentative.

Dar Marin Sorescu s-a făcut remarcat nu doar prin scris, ci şi prin preocuparea pentru pictură, deschizând numeroase expoziţii în ţară şi în străinătate. Fără a se înscrie într-un partid politic după Revoluţia română din 1989, a ocupat funcţia de Ministru al Culturii în cadrul cabinetului Nicolae Văcăroiu (25 nov. 1993 - 5 mai 1995). La moartea lui au rămas în manuscris cincisprezece volume, poezie, eseu, jurnal şi roman. Operele lui au fost traduse în mai mult de 20 de ţări, totalizând peste 60 de cărţi apărute în străinătate.

Maria Lătăreţu, “crăiasa cântecului popular românesc”

Maria Lătăreţu a fost una dintre cele mai mari cântăreţe de muzică tradiţională şi muzică populară, fiind numită “Privighetoarea Gorjului”, “Crăiasa cântecului românesc”, “Prinţesa cântecului popular românesc” sau “Ella Fitzgerald a României”. S-a născut pe 7 noiembrie 1911 la Bălceşti, în judeţul Gorj. Încă din copilărie, Maria Lătăreţu a cântat la hore, nunţi, petreceri boiereşti etc. La 13 ani fratele artistei, Ioniţă Borcan, îi cumpără o chitară şi o învaţă să se acompanieze. În 1928 se căsătoreşte cu vioristul Mihai (zis “Tică”) Lătăreţu din comuna Leleşti şi cântă împreună în mai toate satele din Gorj. Ajunge pentru prima oară în Bucureşti în 1933 unde cântă pentru o scurtă perioadă de timp la localul „La fânăreasă”, întorcându-se apoi în Gorj. În urma invitaţiei făcute de vioristul Dumitru Petcu din Câmpofeni-Gorj, şi a prefectului Haiducescu de Târgu-Jiu în anul 1935, Constantin Brăiloiu, împreună cu asistenţii săi – Mihai Pop şi Harry Brauner, ajunge în Gorj. Această vizită a prilejuit folcloriştilor descoperirea Mariei Lătăreţu; aceştia au ascultat-o şi au fost extrem de încântaţi de vocea şi de cântecele sale, invitând-o la Bucureşti pentru a o înregistra.

Primele înregistrări ale Mariei Lătăreţu în Capitală au fost efectuate pe cilindri de fonograf la data de 19 iulie 1937. Ulterior, pe 13 septembrie 1937, înregistrează la casa de discuri „Columbia”, sub supravegherea artistică a Arhivei de Folclor a Societăţii Compozitorilor Români (Arhiva Institutului de Etnografie şi Folclor „Constantin Brăiloiu” de azi). Cântă prima oară la Radio Bucureşti pe 29 august 1937. Maria Lătăreţu cântă cu taraful soţului ei până în 1949, când devine prim-solistă a Orchestrei „Barbu Lăutaru” a Institutului de Folclor. De aici se pensionează în anul 1966. Întreprinde numeroase turnee atât în ţară, cât şi în străinătate: Polonia, Cehoslovacia, U.R.S.S., Egipt, Siria, Elveţia, Turcia, Ungaria, Grecia,Bulgaria, Iugoslavia, Iordania. De-a lungul carierei sale a cântat cu mari şefi de orchestră şi dirijori: Nicu Stănescu, Ionel Budişteanu, Victor Predescu, Radu Voinescu, George Vancu, Ion Luca-Bănăţeanu, Florea Cioacă, Constantin Mirea, Nicu Novac. În septembrie 1972, Maria Lătăreţu porneşte într-un turneu în toată ţara, alături de Ion Luican, Laura Lavric şi Ionel Schipoancă. Moare, din cauza unei congestii cerebrale, pe 27 septembrie 1972 - în culise, după ce tocmai şi-a susţinut recitalul, la căminul cultural din comuna Româneşti din judeţul Botoşani. Este înmormântată la cimitirul „Sfânta Vineri” din Bucureşti. Repertoriul Mariei Lătăreţu însumează aproximativ 1.000 de cântece, din care 104 sunt creaţii personale

 

Vă mai recomandăm:

Personalităţile Oltului: scriitorul Eugen Ionescu, doctorul Amza Jianu sau pictorii Sabin Bălaşa şi Marius Bunescu 

VIDEO-FOTO   Vacanţă în România: mănăstirile Brâncoveni, Clocociov şi Mâineşti, locuri care te aduc mai aproape de istorie şi credinţă

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările