Poveştile celor mai bune vinuri din Olt. De la podgoriile din Caracal, menţionate pe harta lui Cantacuzino, la premiatele vinuri de Sâmbureşti

Poveştile celor mai bune vinuri din Olt. De la podgoriile din Caracal, menţionate pe harta lui Cantacuzino, la premiatele vinuri de Sâmbureşti

Cultivarea viţei de vie este, astăzi, o afacere bună Foto: facebook.com/samburesti

Tradiţia cultivării viţei de vie are o vechime, atestată cu documente, de sute de ani în judeţul Olt. La 1700, Constantin Cantacuzino menţiona Caracalul pe harta de la Padova care cuprindea cele mai bune vinuri din Ţara Romănească. Astăzi, domeniile Sâmbureşti, cele mai întinse din judeţ, dar şi altele, dau clasă străinilor şi câştigă premiu după premiu.

Ştiri pe aceeaşi temă

 

Vinul îl însoţeşte şi astăzi pe român de la naştere până la moarte, etnografii menţionând această băutură ca pe una ritualică. Oltenii, din fericire, chiar nu se pot plânge de lipsa ei, deşi nu-şi permit decât puţini cu adevărat ce e mai bun.

La întocmirea Registrului Plantaţiilor Viticole, după 1989, în Olt figurau peste 7.000 de hecatre cultivate cu viţă de vie, deşi mai puţin de o treime cu viţă nobilă. A fost, în schimb, domeniul care s-a adaptat cel mai bine cerinţelor UE, reuşindu-se, în exerciţiul financiar 2007 – 2013, atragerea tuturor fondurilor destinate înfiinţării plantaţiilor de viţă de vie, 400 de hectare pe care se produceau struguri pentru vinul de masă fiind înlocuite cu soiuri pentru vinurile  cu denumire de origine controlată şi indicaţie geografică. 5 milioane de euro au primit curajoşii pieţei, deşi pe final de program doritori ar fi fost mult mai mulţi, parte dintre aceştia făcându-şi planuri pentru anii următori.

Viile de la Slatina, menţionate la 1421

Primele documente în care se menţionează existenţa plataţiilor cu viţă de vie pe teritoriul judeţului datează de la 1421, când se vorbeşte de viile de la Slatina, spune muzeograful Rada Ilie în lucrarea „Viticultura în judeţul Olt“, publicată în anuarul Muzeul Oltului (Slatina 2012), citând volumul „Documente privind istoria României (veacul XIII-XIV)“, apărut la Editura Academiei, în 1952. În anul 1507 sunt menţionate viile de la Ibăneşti (Cungrea), iar în 1540, cele de la Coteana.

În sudul judeţului, la Celeiu, în cetatea Sucidava, un necunoscut lăsa după moarte un lot de vie pentru pomenire, ceea ce, spune muzeograful, ne poate îndreptăţi să credem că viticultura s-a practicat pe tot teritoriul judeţului, şi la deal, dar şi la şes, încă de timpuriu.

Cu cât înaintăm în timp, cu atât documentele care atestă acest fapt sunt mai numeroase. Într-un alt document, datat 1698, se amintesc din nou viile de la Slatina, pentru ca pe harta tipărită la 1700 la Padova, de stolnicul Constantin Cantacuzino, localitatea Caracal să fie menţionată printre cele unde se produceau cele mai bune vinuri din Ţara Românească.

Cele mai numeroase documente care fac referire la podgorii sunt danii către mânăstiri, întăriri de privilegii etc.

Viţa de vie s-a cultivat foarte mult şi în nordul judeţului, în zona etnografică Olt, în comunele Sâmbureşti, Vitomireşti, Oteşti, Cungrea, Vultureşti, Dobroteasa. La 1899 viile de La Sâmbureşti sunt menţionate în Marele dicţionar geografic pentru cantitatea şi calitatea producţiei. «Armaş Marcu avea plaiuri mari de vii şi vinul îl aducea în beciurile palatului prin olane de ceramică. Între timp, viile s-au distrus şi locurile lor au fost luate de păduri». Sunt amintite şi viile din partea de nord a zonei Romanaţi, de la Cepari şi Cârlogani, şi se spune că vinurile depăşeau, prin calitatea lor, pe cele de la Drăgăşani“, spune muzeograful Rada Ilie în lucrarea menţionată anterior.

Aproape 9.000 de hectare de viţă de vie la 1907

Uneltele folosite în vechime pentru cultivarea viţei de vie, descoperite de arheologi şi păstrate în zestrea Muzeului Judeţean Olt, nu sunt cu mult diferite de ceea ce şi astăzi, la sat, se mai foloseşte în gospodărie în activităţile legate de îngrijirea viţei de vie. Terminologia folosită trimite la origini atât dacice (strugure, butuc, sâmbure, gardin, curpen), cât şi latine (viţă de vie, poamă, călcător, butie, butoi), atestând ocupaţia cultivării viţei de vie ca una permanentă.

În judeţul Olt, în 1907 erau inventariate 5.200 de hectare de viţă de vie. Alte 3.541 hectare le avea judeţul Romanaţi, pe atunci judeţ de sine stătător. În Monografia judeţului Romanaţi, care apărea la 1929, se face tabloul exact: „Viile creşteau odinioară peste tot locul, vinul se duna în butii şi rămânea la câmp în cramă, atât de multe crame erau în zonă că nu se mai încuiau. Trecătorul care dorea, intra, bea cu tâlvul cu care se găsea lângă butoi şi pleca mai departe“.

Aproape că nu exista sat în judeţ care să nu aibă un punct numit „la vii“, mai menţionează muzeograful Rada Ilie. Se cultivau soiurile româneşti, cu joardă lungă şi productivitate mare. Cele mai vechi soiuri erau denumite fie după culoare strugurelui – Roşioara, fie după aromă – Tămâioasa, sau formă – Ţâţa vacii. Încep, încet-încet, să se planteze şi soiuri străine: Cabernet, Sauvignon, Bordeaux.

Strugurii erau storşi cu picioarele

Cea mai mare lovitură dată cultivatorilor de viţă de vie a fost atacul filoxerei, între anii 1886 – 1890. Astfel a apărut o altă problemă, necesitatea tratării împotriva dăunătorilor, ritualul îndeplinit de ţărani la 1 februarie, de ziua Sfântului Trifon, anume „ocolitul viilor“ (stropirea viilor cu aghiazmă, pentru a le feri de rele) dovedindu-se insuficient.

Cât despre tehnica de cultivare, totul ţinea de structura solului, astfel că în majoritatea judeţului joardele se plantau la aproximativ 30 de centimetri, exceptând zonele nisipoase din lunca Dunării, unde era nevoie de o adâncime mult mai mare.

Culesul păstrează în gospodăriile ţărăneşti şi astăzi aproape acelaşi ritual. Strugurii se culegeau în coşuri împletite şi se transportau cu carele în gospodărie sau la crame. Cel mai vechi procedeu de stors strugurii era călcatul cu picioarele în linul de nuiele împletit, aşezat pe un suport din scânduri bine închegate, de formă dreptunghiulară, care avea jgheab şi gură de scurgere. Mai târziu a apărut storcătorul, care zdrobea strugurii. Ulterior aceştia erau puţi într-un teasc la stors. Mustul ajungea în butoaie, la fermentat, iar borhotul era, şi este şi astăzi, folosit pentru fabricarea ţuicii.

Gusturile se schimbă, industria se adaptează

Producător tradiţional de vinuri seci şi demiseci, România s-a confruntat în ultimii ani cu schimbarea aproape radicală a gustului consumatorilor, care vor acum mai mult vinurile dulci şi demidulci şi chiar cupaje. E nevoie de o adevărată educare a gustului clientului pentru vin, spun producătorii, însă odată ce l-au cucerit, e pentru totdeauna.

Greu îţi faci, însă, un loc pe piaţă, iar anii din urmă au însemnat, pentru diverşi producători din judeţ, o grea încercare. Producţiile bune au adus surplus de marfă şi s-a apelat chiar la solicitări de declasare a vinurilor pentru a se putea vinde, chiar ca vin de masă. Există însă şi poveşti de succes.

Şi-au dovedit-o cei de la Domeniile Sâmbureşti, cele mai întinse din judeţ, care au solicitat pe sute de hectare drept de replantare în perioada 2007-2013 şi probabil o vor face şi pe viitor. „Noi ne descurcăm, se vinde, nu ne putem plânge. Vindem mult în interior, dar vindem şi în afară. Vindem şi în China, dar şi în Germania. Cele mai căutate, şi premiate, din gama noastră sunt Chardonnay, Fetească Neagră şi Cabernet. Pe piaţa internă se cere şi Sauvignon Blanc“, a declarat directorul tehnic al Domeniilor Sâmbureşti, ing. Marin Marcu.

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările