Nepoata lui Amza Pellea cu viaţă de roman. „Am dat mâna cu Saddam Hussein“

Victoriţa Cică (44 ani), o cunoscută interpretă de muzică populară, este astăzi o antrenoare apreciată de talente. I-a cântat la 3 ani unchiului ei, marele Amza Pellea, o amintire pe care o preţuieşte enorm, însă de acolo şi până la succesul de astăzi a traversat experienţe fascinante.

„La trei ani i-am cântat pe genunchi, nu ştiam eu cine e Amza Pelea. Cred că plecasem cu familia undeva. N-am ţinut niciodată legătura cu Oana Pellea şi n-am spus niciodată, nu m-am folosit niciodată de această legătură a familiilor noastre, n-am vrut să urc în carieră pe spatele cuiva, a rămas pentru mine o amintire dragă şi atât. De-atunci eu nu l-am mai văzut pe Amza Pellea, a fost singura dată şi mi-a rămas în memorie. Eu l-am văzut în momentele alea, în faţă. În schimb, moaşa mea, de la Băileşti, mi-a povestit tot timpul. Că se întorcea la Băileşti şi petrecea cu rudele, era un om obişnuit, nu se formaliza, îi plăcea acolo“, începem să povestim cu Victoriţa Cică, interpreta de muzică populară cunoscută astăzi în toată ţara.

În ultimii ani şi-a creat un nume şi ca şlefuitoare de talente, ca profesor de canto la Şcoala Populară de Arte şi Meserii din Slatina, copiii pe care îi antrenează, „Mlădiţele Oltului“, câştigând deja premii la festivaluri şi concursuri prestigioase din ţară.

Prima apariţie - primul trofeu, la 9 ani

Cântă de când se ştie, n-a învăţat cu profesori, a avut, în schimb, privilegiul să crească în casa Vasilicăi Dinu, la Craiova. Primul festival la care a participat, şi pe care l-a şi câştigat, a fost la Sighetul Marmaţiei. Avea 9 ani şi tot atunci a cântat la prima nuntă din viaţa ei. A mers cu alţi participanţi la festival la o nuntă tradiţională, naşul fiind oltean. A fost intrarea ei în lumea muzicală, la scurtă vreme fiind cooptată în două ansambluri de amatori din Craiova.

„Singura la care mergeam, şi am considerat-o ca şi mama mea, a fost Vasilica Dinu, dar nu am considerat-o profesoara mea, ci mama mea, practic am crescut la ea în casă, ne despărţea o stradă, doar că nu dormeam la ea“, şi-a amintit interpreta de începuturi.     

Erau vremuri destul de grele, provenea dintr-o familie modestă de muncitori din Craiova. De la primul festival au tot urmat altele, au venit premii, nu de fiecare dată doar premiul I sau trofeul, dar toată experienţa a ajutat-o enorm în viaţă. Această lume a artiştilor a adus-o în preajma unor nume mari.

„Tatăl meu n-a ştiut că eu cânt la nunţi, vreo cinci ani de zile“

„În juriu tot timpul îi vedeam pe Marioara Murărescu, Florentina Satmari, doamna Teodora Popescu, domnul Gheorghe Oprea, Gheorghe Palcu – realizator de emisiune. Am colaborat cu toţi realizatorii de folclor, mai puţin cu doamna Elise Stan, dar acum colaborez prin prisma copiilor. Părinţii nu m-au susţinut, pentru că erau oameni mai necăjiţi, mai... Şi era mentalitatea altfel. Tatăl meu n-a ştiut că eu cânt la nunţi, vreo cinci ani de zile. Aveam preocupările mele, mergeam oricum mult în spectacole, eram angajata ansamblului IJTL-ul din Craiova, de la vârsta de 9 ani, am colaborat cu Ansamblul Chimistul, cu CFR-ul... Cu Casa Studenţilor am fost plecată prin foarte multe turnee, ultimul în Macedonia, la Scopje, iar după Revoluţie se înfiinţase un ansamblu de amatori - „Mugurelul“, acum „Maria Tănase“. A vorbit atunci pentru mine Vasilica Dinu, îl dirija pe atunci maestrul Nicu Creţu. Erau alte vremuri, se punea accent pe formaţii şi ansambluri, erau susţinute“, a descris interpreta anii în care a crescut în carieră, urcând treptele una câte una.

„Am crezut că voi fi angajată a acelui ansamblu, dar n-a fost aşa până la urmă, şi nu poţi să te pui cu soarta“

Deşi colabora la multe ansambluri, îşi dorea mult, în acea perioadă, să ajungă la „Doina Gorjului“, un vis, de altfel, al multor interpreţi olteni. A ajuns, în schimb, la Ansamblul „Căluşul“ din Scorniceşti, renăscut în anii ’90, un ansamblu pe la care, în comunism, au trecut toate numele mari ale muzicii populare româneşti. „De la Căluşul Scorniceşti am fost sunată. Aveam la acel moment de ales - or să mă duc la „Plaiurile Oltului“ din Slatina, or la Ansamblul „Căluşul“ din Scorniceşti. Atunci mi-a ieşit şi primul album la Electrecord, în 1996, sub bagheta maestrului Marin Ghiocel de la „Doina Gorjului“, pe care l-am considerat ca şi tatăl meu. M-a ajutat foarte mult. Drumul meu de copil pe acolo a umblat, pe la „Doina Gorjului“, am crezut că voi fi angajată a acelui ansamblu, dar n-a fost aşa până la urmă, şi nu poţi să te pui cu soarta.

„Şi pe atunci se percepeau taxe să apari la televizor“

Era un ansamblu foarte renumit şi având un dirijor atât de mare, care lucra cu atâţia artişti consacraţi, era visul oricărui interpret. Dar am avut şansa să lucrez cu acest om mare şi el m-a ajutat şi chiar m-a îndrumat spre foarte multe lucruri frumoase. În faţa mea a sunat-o pe doamna Marioara Murărescu, cu care nu am lucrat foarte mult, dar am lucrat. Altfel erau şanse mici, eram o fată necăjită, şi pe atunci se percepeau taxe să apari la televizor, dar, asta e, faci sacrificii ca să reuşeşti să ajungi cunoscut. Atunci era doar TVR-ul, acum sunt multe posturi“, a descris Victoriţa Cică lumea artistică din urmă cu peste 20 de ani.

Cu toate greutăţile, ce regretă interpreta din acele vremuri este solidaritatea de breaslă, pe care nu o mai regăseşte astăzi în lumea artiştilor.

„Înainte mă protejau colegii, care, într-adevăr, erau colegi, era o generaţie a noastră, formasem o generaţie, ne întâlneam prin festivaluri în toată ţara. Eu, Vasile Ciobanu, Cristian Pomohaci, Ileana Matus, Maria Butală, Cristiana Mateiaş, care din păcate s-a stins...

Colaboram împreună, ne anunţam între noi, eram împreună, ne ajutam, eram uniţi. Acum, foarte multe răutăţi, au început şi copiii să aibă răutăţi, din cauza părinţilor, pentru că fiecare se dă tare şi mare că «al meu e mai bun decât celălalt». Şi le-am explicat că nu trebuie să procedeze aşa şi nu trebuie să le bage copiilor în cap că sunt cei mai tari. Ei trebuie să muncească, pentru că sunt foarte mulţi, nu mai sunt cum era odată, când numărai soliştii pe degete. Dacă nu munceşti şi nu ieşi cu ceva în relief , n-ajungi sus, indiferent ce voce ai avea. Multă muncă nu strică“, ajungem astfel cu povestea la zilele noastre şi la copiii de care se ocupă.

Este profesoară de canto de aproape patru ani, iar grupul „Mlădiţele Oltului“ se remarcă deja la concursurile de gen din ţară. Sunt 30 de fete talentate, voci foarte bune, cea mai mică de doar 4 ani. Victoriţa le „creşte“ în spiritul prieteniei, au trecut de mult de stadiul de profesor-elev, le poartă de grijă ca o cloşcă.

„De mai mult timp lucrez cu copiii, la început cu câţiva la număr. Acum sunt profesoară la Şcoala Populară de Artă.

Prima voce antrenată a fost Emilia Dorobanţu (n.r. - o tânără interpretă în plină ascensiune, care a parcurs un drum frumos, până aproape de finală, şi la Vocea României). „N-a fost, practic, eleva mea, a fost ca şi fata mea. Am lucrat efectiv destul de puţin, când s-a apropriat festivalul de la Mamaia, unde a obţinut trofeul şi un premiu special al unui sponsor. Eu mă mândresc cu ea şi mă bucur pentru ce a reuşit. Mama ei a susţinut-o foarte mult, contează foarte mult şi părinţii să te susţină, atunci când au posibilităţi. Mă bucur că a realizat ceva.

Prima dată am auzit-o în sală, lălăia şi ea ceva pe-acolo, şi atunci mi-am spus – «fata asta are ceva». M-am împrietenit cu ea, ne întâlneam pe acasă, şi practic ne jucam, ea cânta, eu îi explicam unde greşeşte, cum trebuie să facă... Ajunsese să mă întrebe dacă e bine ce face, la ce facultate să se înscrie, ar fi vrut o carieră militară. Până la urmă, i-am spus - «Tu alegi, dar eşti făcută pentru muzică!». Dar am sfătuit-o să aleagă - or muzică uşoară, or muzică populară“, a precizat Victoriţa Cică.

„Nu auzi un cântec de grădiniţă, începem cu doine şi balade“

Cu fetele de la „Mlădiţele Oltului“ se întâlneşte de patru-cinci ori pe săptămână, iar când nu fac ore de canto, au teme pentru acasă. Efortul s-a văzut, fetele au deja invitaţii la emisiuni televizate, premii, chiar melodii înregistrate. Cuvântul de ordine este însă munca şi disciplina, chiar dacă se mai şi ceartă, mai «revendică» anumite melodii...

„Muncim, muncim mult. Acum, la Mlădiţele Oltului sunt 30 de fete şi cu timpul voi mai face o selecţie, vor rămâne doar cei care muncesc.  Dacă-ţi aruncă Dumnezeu un pic de har în gât, trebuie să-l foloseşti, nu să-l ţii acolo, dacă-l ţii, nu realizezei nimic. Şi nu e păcat?! La mine-n clasă nu auzi un cântec de grădiniţă, începem cu doine şi balade“, a explicat profesoara.

„Pui copil de 14 ani să cânte la nunţi?!“

Cu fiecare copil care urcă pe scenă, Victoriţa îşi aminteşte de începuturi. Doar că vremurile s-au schimbat, iar riscurile sunt altele. Astăzi copiii sunt, în bună parte, susţinuţi şi supravegheaţi îndeaproape de părinţi, „înainte nu prea întâlneai copilul cu mama de mână, decât dacă era copilul unui interpret“, explică Victoriţa Cică. Părinţii investesc, îi văd pe copii progresând, însă mulţi nu mai au răbdare să se şi maturizeze artistic, întrevăd şi posibilitatea imediată de câştig, un aspect care o contrariază pe profesoară.

„Pui copil de 14 ani să cânte la nunţi?!  Pe timpul nostru era altceva, era lumea cu mintea pe umeri, cu mintea la cap, ţi-e frică şi să ieşi pe stradă. Ia pe cineva cu tine, aşa-i normal, dar fiecare părinte decide, până la urmă. Au ajuns să fie cunoscuţi, pentru că atâta timp cât au fost de acord să lucreze cu mine, eu nu lucrez cu ei între patru pereţi. Prin acest grup deja şi-au format un nume, din postările de pe Facebook, pentru că ei sunt copiii mei şi mă mândresc cu ei. Încercăm să-i stimulăm un pic, să se ridice. Oricum, eu le-am explicat că roadele muncii se vor vedea peste 10-15 ani, nu acum, exact cum sunt artiştii mari, n-au câştigat din prima. E adevărat, şi eu cântam pe la nunţi, îmi stricam corzile vocale, pe ce? Şi nici banii nu mi-i luam la timp câteodată... “, explică interpreta care este pericolul de care mulţi părinţi nu vor să ţină cont.

Ajunşi cu discuţia în acest punct, Victoriţa Cică îşi aminteşte şi cum s-a ambiţionat şi a realizat şi primul album înregistrat la Electrecord. „Fiecare nuntă era un turneu, începea joia şi se termina marţea, şi fiecare şef al formaţiei mai bătea cu pumnul în masă şi spunea că el e şeful. Şi m-am ambiţionat şi am spus – ei, lasă, că ţi-arăt eu că sunt un artist. Am plecat de la nuntă şi în trei luni am dat materialul pe tavă la Electrecord, aşa am ajuns să cânt cu ora la nunţi. Ultimul festival la care am participat, după 12 ani de festivaluri,  a fost în 1996,  la „Maria Lătăreţu“, unde am câştigat locul II, deşi eram capabilă şi de locul I, dar... “, a povestit artista.

„Am dat mâna cu Saddam Hussein“

De turneele din ţară şi din lume îşi aminteşte cu mare bucurie, deşi de unul dintre acestea este legată şi perioada în care a muncit pe brânci şi a suferit umilinţe, odată rămasă în străinătate.

„Foarte frumoase, am colindat lumea asta... Mai aveam un pic şi vedeam şi America, America şi Australia nu le-am văzut, în rest... Forte multe ieşiri am avut cu „Căluşul“ din Scorniceşti şi cu Casa Studenţilor din Craiova. Tot cu ansamblul „Căluşul“ din Scorniceşti am avut o experienţă de neuitat, în Irak.

Noi am luat-o pe la kurzi, şi kurzii cu irakienii erau în război, oricum, cei de la ONU ne-au spus că nu suntem sănătoşi cu capul, că noi trebuia să mergem prin Siria, Iordania... Până să ajungem la graniţa cu Irakul, am stat la turci opt sau nouă ore să dea răspunsul cei de la ONU dacă putem trece. În fine, ne-au dat drumul şi ţin minte parcă şi-acum, la un moment dat ne-au oprit - «Nu mişcă nimeni, toţi cu mâinile sus!». Am trecut pe la kurzi şi deasupra autocarului, gloanţe. Cineva ne-a făcut semn să oprească autocarul, practic ne-au somat. Şoferul n-a văzut, iar ei s-au aşezat în faţa autocarului. S-a oprit, a urcat un soldat în autocar, ne-a cerut paşapoartele... În fine, nu ne-au făcut absolut nimic, dar ne-am speriat, vă daţi seama. Ne-au lăsat, am trecut, şi ne-au întrebat de ce-am mers pe acolo, nu ştiam că e război? La graniţa cu Irakul ne-a dat jos câte doi. Eram cu Tudoriţa Gorjanu. Ne-au dus la toaletă doi câte doi.

Am concertat în Bagdad, spectacole foarte frumoase. N-am cântat românilor, erau irakieni. Am avut ocazia să-l cunosc şi pe fostul lor preşedinte, Saddam Hussein, am dat mâna cu el... În schimb am fost foarte urmăriţi de securiştii lor. La o lună de zile au bombardat acolo. La câteva minute după ce am trecut noi, au bombardat locul unde oprisem noi să mergem la toaletă. A fost riscant, dar şi frumos. Am vizitat tot felul de grădini cu flori ucigătoare, pomi exotici... A fost un turneu foarte frumos. Toate turneele au fost foarte frumoase“, a povestit interpreta.

Zeci de artişti rămaşi în Spania şi Portugalia, la muncă

De cel mai lung dintre turnee se leagă experienţa care a maturizat-o nu neapărat ca artist, ci ca om. A trăit zile cumplite, când „plângeau şi pietrele de mila noastră“.

„Cel mai lung turneu a fost în Portugalia, acolo au şi rămas foarte mulţi din membrii ansamblului „Căluşul“. Au rămas în străinătate, pentru că ştiţi viaţa cum era. Era prin 1999 sau 2000-2001. Era perioada cu vizele Schengen. Atunci, în Portugalia, mi-a părut rău că nu am avut atâtea casete să le dau românilor, când sunt departe de casă ascultă, săracii.... Am rămas acolo şi eu, cu toate că ansamblul mai avea de cântat în Franţa sau Italia. Dintr-un autocar de 60-70 de persoane, din câţi eram s-au mai întors 17. Majoritatea au rămas acolo“, a povestit interpreta. În acel turneu o însoţea şi soţul său, iar în Portugalia ar fi trebuit să-i aştepte cineva, care le şi promisese ceva de lucru, aşa au luat decizia să rămână. Nu s-a întâmplat aşa, urmând o perioadă cu nervi întinşi la maximum, greutăţi...

„Trebuia să rămân în Portugalia, dar nu ni s-a mai răspuns la telefon, am mers mai departe, în Spania. Ne-a ajutat foarte mult un prieten al soţului meu, dar după o perioadă de chin. Am avut o perioadă în care plângeau şi pietrele de mila noastră. Eu m-am întors în România după 4 ani şi soţul după 10 ani, pentru că la un moment dat aveam angajamente foarte multe în ţară şi trebuia să le onorez“, a explicat interpreta.

După nouă luni de stat în Spania a ajuns să urce din nou pe scenă, dintr-o întâmplare.  „După aproape 9 luni de Spania, în faţa blocului nostru s-a ţinut un spectacol, organizat de Asociaţia Românilor. Am zis să coborâm şi noi.  În străinătate românii sunt dornici să asculte, nu contează ce solist vine, dar să asculte româneşte. Şi m-am dus şi eu pe lângă scenă, am văzut-o pe doamna Ionela Prodan, mă cunoscusem cu dumneaei la TELE 7 ABC. Am stat de vorbă, mi-a zis să mă întorc, să nu mai stau printre străini. I-am explicat că e greu, că stăm să câştigăm bani... Şi m-a invitat pe scenă, să cânt. Am avut emoţiile cele mai mari atunci, nu mai cântasem de 9 luni pe scenă. Totuşi, m-au luat cei de la Asociaţia Românilor ulterior în spectacole -  Valencia, Barcelona, Madrid, Villareal... Eu m-am întors în România în cele din urmă, pentru că trebuia să onorez angajamentele. În Spania eu nu câştigam mare lucru, soţul lucra mai mult“, şi-a amintit solista. Anii petrecuţi în Spania n-au fost, nici pe departe, lapte şi miere. A lucrat, la un moment dat, ca „internă“, având grijă de o bătrână supraponderală, care o trata mizerabil. Deşi cu copiii bătrânei se înţelesese „să o scot la plimbare, să o îngrijesc câteva ore, ceva la modul ăsta“, a ajuns să fie, practic, prizonieră în casa spaniolilor, o poveste comună, din păcate, multor românce.

„Mi-a fost foarte greu. Una este când iei o doamnă, o duci de colo până colo, alta cu o mămăiţă de 95 ani, care te ceartă ea, nespunându-mi acea familie, de la început, ce trebuie să fac. Nu avea decât 100 şi ceva de kilograme bătrâna, şi eu 35. Mă iubea numai noaptea, de frică să nu plec definitiv, iar ziua era un coşmar“, a trecut rapid interpreta peste acest episod. În cele din urmă s-a întors în ţară, la ansamblul „Plaiurile Oltului“ din Slatina.

Viitoarele stele ale scenei

Ne întoarcem la „mlădiţe“ şi la emoţia, dar şi plăcerea, de a le vedea evoluând pe scenă. Toţi copiii pe care îi are la clasa de canto promit, însă evoluţia lor va ţine şi de cât sunt de serioşi. „Cu o voce se lucrează zilnic, nu se lucrează săptămânal. Fac drumul Balş – Potcoava tot timpul, pentru că am eleve din tot judeţul. Când nu ne întâlnim, exersează ce am făcut. Pe unii i-am ridicat într-un an, pe alţii – în doi, aproape trei ani. Au venit şi la patru ani, am o fetiţă la patru ani şi jumătate care cântă...  Eu nu consider predat, pe copiii ăştia îi consider copiii mei, practic, nu mă dau că sunt profesoară, când e de jucat mă joc cu ei, dar când e de muncă...

Noi încercăm să cântăm şi cântece mai vechi, unii mai zic – de ce cântăm şi din zona Gorjului , şi din zona...Păi, Oltenia e mare. Nu este nici uşor. Sufăr, când îi mai văd şi pe ei că plâng... Unii câştigă, alţii se pun pe plâns... Eu le mai spun că nu e Liga Plângăcioşilor, îi încurajez. Pentru unii părinţi este foarte greu. Fac sacrificii, asta înseamnă sacrificiu, pe buzunarul părinţilor. Pe timpul nostru nu era aşa, nu vedeai părintele să ia copilul de mână, doar dacă era copilul unui interpret. Vă dau exemplu părinţii Emiliei Dorobanţu – munceau, săracii, pe brânci, şi tot ce strângeau din grădină investeau în vocea ei. Îndrăznesc să le mai dau sfaturi părinţilor, pentru că eu nu sunt doar profesor de canto, eu sunt solist, interpret-  «Copiii ăştia, dacă nu-i îndrumaţi, sau nu ascultaţi sfatul unui specialist...“.

Depinde şi de copil, când cresc mai mari, unii se lasă de cântat, alţii... E foarte important începutul, odată ce ai deprins tehnica vocală, o pui în toate cântecele“, explică Victoriţa Cică, amintind şi câteva nume ale elevelor pe care le vede, dacă se ţin de treabă, departe în lumea muzicală: Popescu Simona „care promite, un pic cam leneşă“, Emilia Ogea – „un pic leneşă şi ea, dar e talentată“, Roxana Paţanghel, Alina Mihai,  Camelia Olteanu, Mădălina Coman, Denisa Popa, Andreea Dinu, Andra Racoviceanu, Bianca Opran, Mălina Conopan, Ana Costache...  Fetele au nu doar voci deosebite, ci sunt, majoritatea, şi eleve foarte bune, cu premii la concursurile şcolare. „La început cântau mai ca la grădiniţă. Lucrând, cu timpul s-au format. Coman, trei luni de zile n-a cântat deloc, plângea. Nu scotea un sunet, iar acum n-o mai opreşti. Eu încerc la început să-i încurajez să meargă mai departe, dar e nevoie de multă muncă, fără ea...

Tot grupul a colaborat şi cu „Doina Oltului“, cu dirijorul Cristi Dumitru. Toţi cântă individual. La festivaluri cântă cu orchestra, şi la emisiuni cântă tot timpul live, o singură emisiune a fost cu pozitiv.  (...) Eu nu le-am impus să-mi cânte cântecele. Sunt profesori care impun acest lucru, eu n-am impus niciodată. Dacă le place şi eu consider că li se potriveşte, foarte bine, dacă nu, le spun – nu, altceva. Noi lucrăm pe negative, pentru că eu nu sunt profesor de instrument şi  nu avem un co-repetitor. Am grijă când le aleg. Cântecele care sună bine pun în valoare şi copilul, nu cântăm un cântec aşa, ca să ne aflăm în treabă.

Se mai ceartă între ei – eu îl cânt pe ăla... Şi intervin şi le spun – acum îl cânţi tu, data viitoare tu... Am lucrat peste 100 şi ceva de cântece de când suntem împreună“, am încheiat discuţia cu interpreta de muzică populară într-un ton optimist.