Cum se răspândeşte, de fapt, virusul West Nile. Simptome ale bolii care se întâlnesc la păsări şi la animale

Virusul West Nile, care creşte pe zi ce trece numărul persoanelor infectate în România, este transmis de ţânţari, însă nu doar oamenii au de suferit, ci şi păsările şi animalele.

Infecţia cu virusul West Nile, care face parte din categoria bolilor „exotice“, afectează nu doar oamenii, ci şi păsările şi animalele, dintre mamifere, cel mai expus fiind calul, spun specialiştii Autorităţii Naţionale sanitare Veterinare şi pentru Siguranţa Aliemntelor .

„Infecţia cu virusul West Nile este o boală care evoluează în mod predominant ca o meningo-encefalită, transmiterea acesteia realizându-se prin înţepătura ţânţarilor (cunoscuţi drept vectori transmiţători ai virusului). Boala afectează în mod deosebit păsările domestice şi sălbatice, precum şi câteva specii de mamifere, dintre care cele mai expuse sunt ecvideele (caii) şi oamenii. Datorită faptului că este o boală comună omului şi animalelor, infecţia cu virusul West Nile este încadrată în grupul zoonozelor. Implicarea unui virus în transmiterea bolii la om a fost demonstrată în anul 1937, în districtul West Nile din Uganda (Africa), în urma testării unor probe de sânge recoltate de la o pacientă care prezenta sindrom febril. La animale boala a fost diagnosticată pentru prima dată în 1956 în Egipt (la cai). Este important de remarcat situaţia întâlnită în America de Nord, unde virusul a fost semnalat pentru prima dată în 1999, în prezent boala întâlnindu-se pe întreg continentul nord american (termenul folosit în acest caz fiind de boală endemică – permanentă într-un anumit teritoriu). În anul 1996, România s-a confruntat cu cea mai mare epidemie de meningită West Nile din Europa“, menţionează specialiştii într-un document de infromare postat pe site-ul official al instituţiei.

Condiţia ca un ţânţar să devină vector

Cu toţii ştim de acum că vinovaţi pentru răspândirea virusului West Nile este ţânţarul. „Condiţia pentru ca un ţânţar să devină vector, este ca acesta să se hrănească cu sânge provenit de la un animal deja infectat, deoarece virusul la animale, în faza de început a bolii, se regăseşte în sistemul circulator.
Odată pătruns în sistemul digestiv, virusul va fi multiplicat de celule, localizându-se în final în glandele salivare ale ţânţarului. În acest stadiu vectorul devine capabil de a transmite boala dacă se va hrăni pe un animal receptiv (sensibil) sănătos. Din cercetările efectuate până în prezent s-a constatat că păsările sunt singurele animale în sângele cărora virusul se găseşte în cantităţi suficient de mari pentru ca ţânţarul să se infecteze“, menţionează specialiştii ANSVSA, în documentul official precizându-s ede asemenea că „sângele cailor şi al omului reprezintă de asemenea un mediu propice pentru multiplicarea agentului infecţios, însă cantitatea de virus circulantă nu este suficient de mare şi astfel, prin hrănire, ţânţarul nu se infectează. Boala este astfel menţinută în natură prin repetarea unui ciclu de contaminări reciproce între ţânţar şi diversele specii de păsări domestice şi sălbatice de pe teritoriul unei localităţi sau a unui judeţ. Ocazional, când în ciclu intervin ţânţari care se pot hrăni atât pe păsări cât şi pe mamifere, pot apărea şi cazuri de îmbolnăvire la om sau cai. Trebuie subliniat faptul că păsările migratoare au un rol determinant în introducerea bolii în teritorii unde nu a mai fost semnalată“. 

Incidenţa la cai şi păsări

Dacă la om simptomele cele mai des întâlnite sunt: febră (38˚ - 40˚C), dureri de cap, gât, muşchi şi articulaţii, lipsa poftei de mâncare, greaţă, conjuctivită şi chiar diaree sau semne respiratorii, simptome commune cu cele de gripă, în anumite cazuri (1 la 150) putând evolua spre  forme grave cum sunt encefalită, meningită, meningoencefalită sau chiar poliomelită, la animale simptomele inclus semne ale afectării nervoase.

„La cai boala evoluează în general asimptomatic. Totuşi, aproximativ 1 din 10 cai infectaţi pot prezenta semne care demonstrează afectarea funcţiilor măduvei spinării şi a creierului: pierderi de echilibru, instabilitate, pareze, paralizii, abatere care alternează cu accese de agresivitate, reacţie exagerată la zgomote, lumină, mişcări necontrolate etc. Mortalitatea poate ajunge până la 40 – 60% din caii afectaţi.
Păsările reacţionează variabil la infecţia West Nile. Unele specii nu prezintă nici un semn caracteristic, pe când altele manifestă variate simptome cum ar fi: abatere, scăderi în greutate, pene zbârlite, incapacitate de a zbura, capul lăsat pe spate, tulburări de echilibru în mers, mişcări de „pedalare” ale picioarelor. În mod obişnuit, moartea survine la 25 – 40% din păsări în 24 de ore de la apariţia semnelor nervoase“, mai regăsim în documentul citat.

Pentru a ne feri, atât noi, cât şi animalele şi păsările din gospodărie, de acest pericol esenţială este îndepărtarea ţânţarilor, cei responsabili de răspândirea bolii, prin următoarele metode: acoperirea adăpătorilor pe durata zilei (dacă animalele sunt folosite la muncă sau sunt la păşunat) dar şi pe timpul nopţii, după adăpare,  îndepărtarea acumulărilor de apă temporare din interiorul sau din jurul fermei sau casei (rezultate în urma ploilor de vară), montarea plaselor de ţânţari la ferestre; utilizarea substanţelor chimice repelente disponibile în comerţ;  folosirea pantalonilor lungi şi a hainelor cu mânecă lungă după lăsarea serii.

De asemenea, important este şi să semnalăm medicului veterinar situaţiile în care remarcăm la păsările şi animalele din gospodărie simptomele menţionate, având în vedere pericolul pe care îl reprezintă West Nile pentru om.