FOTO Obiceiuri şi tradiţii ale sărbătorilor de iarnă în Oltenia de Sub Munte

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Identitatea unei zone este dată de datinile, tradiţiile şi obiceiurile specifice acelui loc. În unele regiuni, folclorul nu şi-a schimbat cu nimic înfăţişarea de sute de ani.

GALERIE FOTO

Într-un loc din România în care se întâlneşte paralela de 45 de grade cu meridianul de 24 de grade, în Oltenia de Sub Munte, pe Valea Cernişoarei, în judeţul Vâlcea, se păstrează şi astăzi, nealterate, obiceiuri şi tradiţii vechi din moşi - strămoşi legate de sărbătorile de iarnă. 

Le-am regăsit în lucrarea „Folclor din Cernişoara” a monografistului Gheorghe Constantinescu, un om al locului care a apelat în documentare, la memoria bătrânilor satului, dar şi la diverse alte lucrări de geografie, istorie şi etnografie.  

„Izvorâte din experienţa şi înţelepciunea de viaţă, din bucurie sau durere, din setea de linişte sau din dragostea pentru frumos, tradiţiile populare transmit valori şi creează punţi de legătură între generaţii”, explică autorul.

Puţine mai sunt localităţile unde localnicii încă mai poartă costume tradiţionale sau mai încing hore cu ocazia diferitelor sărbători. În Oltenia de Sub Munte, în lada lor de zestre localnicii din diverse zone precum: Horezu - Vaideeni, Băbeni, Cernişoara etc. încă mai păstrează valori inestimabile atât din punct de vedere material cât şi spiritual.

Pe Valea Cernişoarei, spre exemplu, „cele mai multe şi mai frumoase obiceiuri aveau loc” şi încă mai au „în jurul sărbătorilor Crăciunului şi al Anului Nou”, dar şi în perioada imediat următoare. Fiind dedicate atât încheierii unui an vechi, cât şi începutului unui an nou, aceste sărbători erau marcate într-un mod special: prin colinde şi urături.

„Colindele şi urăturile duceau mesajul lor de belşug şi sănătate, de bucurie şi de voie bună”

Mare parte dintre obiceiurile de pe Valea Cernişoarei se regăsesc şi în alte zone ale ţării: de la proviziile cu cele necesare, în special cu lemne, făină, un porc bun de tăiat, câteva vedre de ţuică şi vin, şi cât mai mult mărunţiş pentru colindători, la  curăţenia casei, preparea bucatelor alese etc.. În satele vâlcene pregătirea pentru sărbătorirea zilelor sfintelor sărbători ale Naşterii Domnului, ale Anului Nou şi Bobotezei începeau cu Postul Crăciunului. Copii şi tineri, fete şi băieţi, se organizau, din vreme în cete de colindători. Repertoriul vast a fost preluat şi transmis din generaţie în generaţie. 

După datină şi obicei, cântecele, colindele, urăturile de pluguşor şi de sorcovă, duc din an în an şi din casă-n casă, mesajul lor de belşug şi sănătate, de bucurie şi de voie bună. În satele văii Cernişoarei, colindatul ţine trei zile, între 24 - 26 decembrie, pe la casele gospodarilor cernişoreni colindă copii, dar mai ales băieţii care înfruntă mai uşor gerul iernii. Gazdele oferă colindătorilor nuci, covrigi, fructe şi mai ales, bani. Când se înserează copiii încep să se retragă pe la casele lor şi încep să colinde flăcăii. Începând cu urăturile din dimineaţa Ajunului Crăciunului, continuând cu colindele din ajun (colindeţul) sau cu nenumăratele variante ale sorcovei şi pluguşorului, sărbătorile de iarnă se remarcă prin încărcătura sinceră de optimism şi urări de bine pentru anul care vine. Modul de a rosti, cu ocazia sărbătorilor de iarnă scoate în evidenţă frumuseţea morală a ţăranului cernişorean”, aminteşte Gheorghe Constatinescu.

Colindători de la 5 - 6 ani

Primii colindători erau cei mici, „cam de 5 - 6 ani”, care în ajunul Naşterii Domnului, înainte de înserat, îşi făceau apariţia pe la geamurile caselor, în haine călduroase, cu trăistuţe în care puneau ce primeau de la cei pe care-i colindau. Unii veneau însoţiţi de vreun părinte sau un frate ori soră mai mare, care aveau rolul şi de a-i conducea de la o casă la alta şi de a-i apăra de câini. După asfinţitul soarelui, venea rândul copiilor mai mari. Când umblau cu steaua, băieţii colindau aproape toată noaptea. „Dacă în vreme de noapte târzie te opreai pe un deal să auzi acele cântări ţi se părea că trăieşti în altă lume. Răsunau satele de felurite melodii. Toate aceste cântări se împleteau armonios şi alcătuiau un concert măreţ pornit din zeci de glasuri. Ei vesteau marea bucurie a izbăvirii neamului omenesc prin pruncul născut în ieslea din Betleem”.

De Crăciun, în cadrul căminelor culturale, flăcăii şi fetele încă mai încing şi acum hore. De altfel, în trecut, puţini localnici tăiau porcul de Crăciun. Cei mai mulţi practicau acest obicei înainte de Anul Nou, ca să aibă carne proaspătă şi cârnaţi de Sf. Vasile. Pentru această zi, oamenii pregăteau bucate multe, băutură şi bani ca să-i primească pe cei ce vor veni cu uratul, cu capra, pluguşorul, steaua, ursul, semănatul...

Cei mai talentaţi dintre colindători improvizau diferite urături ocazionale, potrivite cu situaţia gazdei, „mai ales când în casă se găseau fete de măritat sau neveste frumuşele. Plata o primeau în bani, iar pe alocuri le pica şi câte o plăcintă sau cinste”. 

Semănatul, sorcova, capra şi pluguşorul

La semănat, colindătorii veneau având asupra lor boabe de grâu sau porumb pe care le aruncau în case, zicând: “Anul Nou cu sănătate!”. În dimineaţa de Anul Nou, bătrânii se adunau la biserică, la slujbă. 

Sorcova aducea cu sine urări de viaţă lungă, sănătate şi prosperitate. Iniţial, s-a confecţionat din rămurele de pomi fructiferi înmugurite, astăzi este făcută dintr-o nuia, împodobită cu hârtie colorată şi flori artificiale. Textul era acelaşi pentru toate regiunile ţării: „Sorcova, vesela / Să trăiţi, / Să–mbătrâniţi / Ca un măr, / Ca un păr / Ca un fir de trandafir / Tare ca fierul / Iute ca oţelul / Tare ca piatra, / Iute ca săgeata! / La anul şi la mulţi ani!”. După colindat, sorcova se păstra tot restul anului.

Capra reprezenta o zeitate preistorică, care renăştea în momentul în care era confecţionată masca, apoi murea fiind lovită cu un ciomag, împuşcată sau înecată.

Pluguşorul, asemeni colindelor era practicat în Ajunul Anului Nou, în noaptea de Revelion şi în prima zi din an. Mesajul pluguşorului pomeneşte despre drumul pentru obţinerea pâinii, etapă cu etapă: pregătirea uneltelor de muncă, aratul, semănatul, treieratul, măcinatul şi prepararea pâinii. De obicei, se desfăşoară fără prea multă recuzită când este făcut de copii. Dar când era practicat de feciori şi bărbaţi însuraţi venea la pachet cu un plug adevărat, ustensile şi animale folosite la arat, instrumente de cântat şi instrumente de produs zgomot, care aveau menirea de a alunga spiritele rele. Ȋn timp, textul a suferit modificări, fiind înlocuit cu texte comice despre realitatea cotidiană.

Pe Valea Cernişoarei, în noaptea de Anul Nou, tinerii organizează diferite jocuri şi petreceri. Una dintre ele este „pusul oalelor” prin care, spun localnicii, se pot afla date despre viitor. Oalele se aşează pe o masă cu gura în jos, şi sub ele se află diferite obiecte casnice cu semnificaţii speciale: oglindă, pieptăn, cărbune, porumb ştiulete etc. Fiecare simbol are tălmăcirea sa: oglinda - partenerul de viaţă este foarte „plin de el”; cărbunele -  partenera de viaţă va fi brunetă; porumbul - viitorul partener de viaţă va fi bogat; pieptănul - viitorul partener de viaţă “are dinţii mari” etc.

Tot în noaptea Anului Nou, cernişorenii „puneau cepele” cu ajutorul cărora stabileau lunile ploioase ale anului care vine.

În ziua de Anul Nou copiii de până la trei ani erau daţi „de grindă”. Moaşa punea în cap sărbătoritului: colac, bani şi busuioc urându-i: ”La mulţi ani cu sănătate!”.

Boboteaza - îngemânarea dintre credinţe şi magie

Calendarul sărbătorilor tradiţionale, de-a lungul anului, consemnează multe momente semnificative, demne de viaţa noastră multimilenară, momente ce locuitorii satelor văii Cernişoarei le respectă cu sfinţenie: Ianuarie – Gerar. Prima lună a anului păstrează amintirea zeului Ianus, zeul roman cu două feţe (Anul Vechi şi Anul Nou); denumirile populare de Călindar sau Cărindar se referă la practica întocmirii calendarelor meteorologice din foi de ceapă; denumirea de Gerar se referă la gerurile năprasnice din această lună”, mai aflăm din „Folclor din Cernişoara”.

Tradiţiile şi obiceiurile de pe Valea Cernişoarei din Bobotează reprezintă uin amestec între datinile populare şi cele creştine. Este o zi în care încă se mai fac descântece, dar şi proorociri ale timpului şi ale belşugului în Noul An; ori în care fetele îşi pot afla ursitul. „Sărbătoarea Bobotezei este încărcată de ritualuri şi tradiţii care de-a lungul timpului s-au păstrat neatinse în satele văii Cernişoarei fiind pline de farmec şi semnificaţii”.

„Cele mai importante obiceiuri din această zi sunt cele de purificare”. Ritualurile creştine sunt ca peste tot şi au legătură cu sfinţirea apei şi umblatul cu botezul. Între timp au apărut şi alte tradiţii, precum: scufundarea rituală în apa râurilor, afumarea oamenilor şi a vitelor, încurcarea cailor etc. 

După Anul Nou, de Bobotează, „se făcea Iordanul la vreo cişmea în sate”. O perioadă de timp, în care în zonă n-a existat decât un preot, slujba de Bobotează se ţinea la ”cizmeaua de la Cocă”  un loc situat la egală distanţă de cele trei sate ale Cernişoarei.

În ajunul Iordanului, după slujbă, fiecare îşi lua aghiasma în sticlă, abia după ce se lua apa sfinţită, oamenii puteau să mănânce şi să bea. Puţină aghiasmă se turna şi în fântâna din gospodărie, iar restul se păstra într-o sticlă cu un smoc de busuioc, ca leac peste an. 

Slujba era mai scurtă decât de obicei, ca preoţii să aibă timp „să umble cu Boboteaza” prin sate, să sfinţească casele. Dar cum aşezarea era destul de întinsă, nici când când erau trei preoţi aceştia nu reuşeau să ajungă la toţi enoriaşii. De aceea, pe la cei care locuiau la periferie se duceau dascălii şi unii epitropi. Pe masă, oamenii aşezau un vas cu apă, o farfurioară cu sare, una cu grăunţe, una cu colac şi una cu busuioc, iar sub faţa de masă, se punea fân, care era apoi dat la animale să-l mănânce, alături de bulgării de sare „pentru a le feri de farmece, de boli şi de duhurile rele”.

Preoţii veneau şi ei însoţiţi de ajutoare care cărau calendarele pe care le dăruiau enoriaşilor. Aceştia ieşeau în întâmpinare cu o lumânare aprinsă. Preotul intra în case cântând: „În Iordan botezându-te, tu, Doamne ...”, pentru a sfinţii locuinţa, oamenii sărutau crucea şi-l plăteau pentru binecuvântări.

În seara de Ajun se săvârşeau practici de aflare a duratei vieţii. Se luau cărbuni din vatră şi erau pomeniţi toţi membrii familiei. Se credea că primul care va muri va fi cel al cărui cărbune se va stinge mai repede. 

Ajunul Bobotezei era un moment favorabil farmecelor, descântecelor şi altor practici magice. Învăţătoarea Lucreţia Zamfirescu, din satul Mădulari, povestea autorului că, în trecut, se „aprindea un foc mare pe înălţimile din jurul satelor cernişorene; tinerii cântau şi jucau în jurul focului până când acesta se domolea; apoi săreau peste foc, prin fumul gros, pentru a fi feriţi de boală şi pentru împlinirea dorinţelor, una dintre ele fiind căsătoria”.

Anul nou venea odată cu „alungarea spiritelor malefice”

„Sărbătorile populare din ianuarie cuprind obiceiuri specific începutului de an, prin care oamenii încearcă să obţină, pe căi magice, sănătate, prosperitate, linişte şi pace în anul ce tocmai începe. Moartea Anului Vechi, prin stingerea rituală a luminilor la cumpăna dintre ani, la miezul nopţii de Anul Nou. Naşterea Anului Nou prin aprinderea luminilor, explozia de bucurie că lumea a fost salvată de la pieire. Alungarea spiritelor malefice prin strigăte, pocnituri şi zgomote produse de bice, buhae, iluminaţii nocturne, purificarea oamenilor prin stropitul cu apă, numărul mare al obiceiurilor agrare: Pluguşorul, Sorcovaşi pastorale etc”.

Calendarul popular era deschis de ziua de naştere a zeului An, „personificare a soarelui, prima divinitate a omenirii. Acesta este Vechi (în data de 31 decembrie) şi Nou (1 ianuarie). El moare şi renaşte în noaptea de Revelion”. Acum în prima zi a anului este celebrat Sânvăsăi  - Sfântul Vasile - „întruchipat ca un tânăr chefliu care stă călare pe butoi, iubeşte şi petrece”.

În ziua de 7 ianuarie, cea a „Sf. Prooroc Ioan Botezătorul şi Înaintemergătorul Domnului”, creştinii  îi sărbătoreau pe toţi cei care-şi serbau onomastica. „În această zi de mare sărbătoare toţi creştinii, şi în special cei care-i poartă numele de Ioan, Ioana sau derivate ale acestora, trebuie să-l prăznuiască crestineşte, prin participarea la Sfânta Liturghie”.

Următoarea sărbătoare era în zilele de 16 şi 17 ianuarie, când în calendarul creştin îi găsim pe Cuviosul Antonie cel Mare şi Sfântul Atanasie. Ambii erau invocaţi în satele de pe Valea Cernişoarei pentru sănătatea oamenilor şi vindecarea bolilor grele. Ȋn aceste zile nu se muncea, considerându-se că cei care încalcă aceste oprelişti vor fi bolnavi tot restul anului sau li se vor îmbolnăvi animalele.

Râmnicu Vâlcea



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite