FOTO „Joi bagă pui la OMNIA!“ Lunga umilinţă a unei zile în Ploieştiul comunist

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Ceauşescu la Ploieşti, la Adunarea Populară din 4 septembrie 1981.Peste drum de balconul prezidenţial, mall-ul comunist al vremii. OMNIA. FOTO www.comunismulinromania.ro
Ceauşescu la Ploieşti, la Adunarea Populară din 4 septembrie 1981.Peste drum de balconul prezidenţial, mall-ul comunist al vremii. OMNIA. FOTO www.comunismulinromania.ro

Ultimii ani de comunism, cei mai crunţi pentru români, au fost la fel de apăsători şi pentru locuitorii din oraşul gri al „aurului negru“. Deşi Ploieştiul se lăfăie, la propriu, pe o pernă de gaze naturale, aragazul avea presiune doar noaptea, iar căldura din calorifere nu reuşea să dezmorţească nici măcar imaginaţia copiilor care se distrau în beznă cu teatrul de păpuşi, proiectat pe pereţii apartamentelor de degetele îndemânatice ale părinţilor

O seară de iarnă din anii ’80, în Ploieşti, este un exerciţiu de memorie subiectivă. Adultul de atunci poate reţine cele două ore petrecute la coada de după serviciu, la pâine, mezeluri sau tacâmuri, iminenţa orei 19.00, când venea, în sfârşit, lumina (doar pentru că începea telejurnalul), efortul supraomenesc de a nu transforma în vorbe grele umilinţa zilei.

Ca mamă, exerciţiul fără sfârşit de a încropi o masă caldă cu ceva proteine, graba de a spăla toată familia în singura oră de apă caldă şi, apoi, după ora 22.00, când venea presiunea la gaze, truda de a găti pentru a doua zi. Dacă, nu cumva, trebuia să plece în schimbul trei.

Un copil îşi mai aminteşte, poate, lecţiile făcute la lumina lămpii cu gaz adusă de la bunici, urcatul zilnic al scărilor de bloc la lumina lanternei ţinută în ghiozdan, cele 10 minute de desene animate care goleau parcările blocurilor, dar şi distracţia din bucătărie, urmărită cu fesul în cap, când întunericul era biruit de animalele fantastice care prindeau viaţă din umbra degetelor, proiectate de părinţi pe pereţi.     

Umilinţa cozilor de bărbaţi de la vata igienică

Nimic idilic, chiar dacă, la distanţă de câţiva ani, ceva din „frumuseţea“ unei astfel de seri îngheţată de iarnă ar putea suna astfel. Pentru că în exerciţiul fiecărei a doua zi, adulţi şi copii erau zdrobiţi, sistematic, în demnitate şi umanitate. Cu fiecare coadă în care maturul îşi juca şansele de a pune pe masă un iaurt, o pâine sau o bucată de carne, cu ruşinea de a defila prin oraş cu un şir de suluri de hârtie igienică, prinse pe umăr, sau, ca o ultimă înjosire, de a sta, laolaltă femei şi bărbaţi, la coada pentru vata igienică. Şi cu fiecare încercare a copilului de a obţine răspunsul la întrebarea de ce nu poate mânca ciocolată în fiecare săptămână.

Dar, dincolo de aceste frământări, lăsate pentru ceas de noapte, viaţa trebuia să-şi urmeze cursul. Supravieţuirea însemna, şi la Ploieşti, să ai cele mai bune cunoştinţe care îţi puteau furniza, la schimb cu alte servicii, carne, ouă, încălţăminte sau dulciuri.

BIG, OMNIA, Complexul Mare, polii foametei

La BIG, Băcănie-Industriale-Gospodina, în sudul oraşului, o relaţie de la raionul de îmbrăcăminte îţi punea deoparte o cămaşă bărbătească bună la 100 de lei, iar una foarte bună la 150 de lei. La fel, o rochie de stambă sau de finet, la 60-80 de lei, iar o uniformă şcolară, cu şorţ, 120 de lei. Cunoştinţa de la raionul de încălţăminte avea, pe categorii, sandale, cizme sau pantofi la 60, 70 sau 90 de lei. Cu economii, o femeie îşi cumpăra, la câţiva ani, sandale Guban, pentru aproximativ 175 de lei. Dar, pentru aceasta, ar fi fost mai bună o relaţie la OMNIA, mall-ul comunist al Ploieştiului, unde, cel puţin în teorie şi după cum o arată şi numele, găseai de toate.

Copiii de atunci nu au uitat, cu siguranţă, experienţa scărilor rulante, singurele din oraş, care mergeau la etajele ameţitoare cu raioane în care străluceau patine cu rotile, biciclete Pegas, rachete de tenis şi discuri cu poveşti hipnotizante.

De multe ori, singura vizită care se făcea la OMNIA era la subsol, la alimentară. Vestea că au băgat pui congelaţi mobiliza întreaga familie şi, nu o dată, mamă, tată şi copiii se prefăceau că nu se cunosc la coada care şerpuia în tot subsolul, ca un miriapod imens şi înfometat.

Era poate, a treia coadă din ziua respectivă, după cea la iaurt sau lapte şi pâine. Nu o dată, cu ochii în lacrimi, sute de ploieşteni au văzut cum puii, ouăle, pâinea li se termina cu doar câteva persoane în faţă, după ore întregi petrecute cu „miriapodul“. Resemnarea se consuma acasă. Cozile la carne şi portocale aveau cea mai mare cotă de risc.

La Complexul Mare de la Nord, în afara unui profiterol bun şi a unei amandine, mâncată ca o pe delicatesă absolută, aveai şanse mari să cumperi mezeluri şi carne de porc sau de vită.

Regimului nu-i plăceau cozile „la vedere“

Kilogramul de parizer costa 20 de lei, cel de salam 35 de lei, iar unul de carne aproximativ 10 lei. În 1988 şi 1989, după raţionalizare, nici măcar pe astea nu le mai găseai. Aveai dreptul doar la un kilogram de carne pe lună, 10 ouă, un kilogram de brânză, unul de zahăr şi unul de ulei.

Salamul se cumpăra cu suta de grame şi doar cu buletinul. Doar pâinea, chiflele şi „japonezele“ mai rămăseseră la liber.

Pentru regimul comunist nu era estetic să fie cozi la stradă, astfel că oamenii şerpuiau adesea prin spatele blocurilor. În multe locuri din oraş, pereţii acestora au fost „sculptaţi“ şi scobiţi, la nivelul unui stat de om, cu monede de aluminiu de 5 lei. Era modul copiilor care stăteau câteva ore la cozile pentru pâine de a-şi petrece timpul. În afară de a repeta, sistematic, că trebuie să ia rest un leu, şi nu două „japoneze“ vechi de două zile.

Iar după o astfel de zi, în care, paradoxal, nu serviciul sau şcoala reprezentau cele mai mari griji, ci goana după carne, hârtie igienică, lapte sau ulei, familia se întâlnea în bezna de acasă.

Aştepta să vină lumina la ora 19.00 pentru a vedea zeama chioară din farfurie, pentru a exploata la maximum ora de apă caldă de seara şi pentru a încălzi paturile cu sticle de apă caldă pentru a trece cu bine încă o noapte de amorţeală din frigul unui decembrie care încă nu venise.

Visuri cu Fram şi vise cu pui congelaţi

La sfârşitul unei alte zi umilitoare, mai exista putere şi pentru planuri. Dintr-un salariu de 2.700 de lei, un muncitor de la Cablul Românesc spera, ca ajutat de părinţii de la ţară, să-şi ia, după câţiva ani de economii, un televizor Olimp H2 alb-negru de 2.300 de lei, un Fram sau, de ce nu, un Artic de 5.200 de lei şi un aragaz cu patru ochiuri, de 2.000 de lei. Dar ultimul gând, înainte de somn, tot către coadă era. „Joi bagă pui la OMNIA“. 
 

Ploieşti



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite