Femeia care a aflat secretul albastrului de Voroneţ. „Este carbonatul de cupru, un minereu cunoscut de toţi drept azurit“

Magdalena Banu (66 de ani) din Ploieşti, doctor în chimie, este printre puţinii cercetători din România care pot determina cu certitudine diagnosticul unei clădiri de patrimoniu sau al unei opere de artă, dar şi tratamentul de care acestea au nevoie pentru a putea fi salvate de la distrugere.

Miile de ore petrecute în laborator au condus-o pe Magdalena Banu către aflarea unui secret bine păzit de secole: reţeta completă a albastrului de Voroneţ care conţine azurit şi brânză

Magdalena Banu provine dintr-o familie de profesori, iar părinţii săi i-au insuflat dragostea pentru istorie şi pentru zestrea culturală lăsată urmaşilor de generaţiile anterioare. În 1975, a absolvit Facultatea de Chimie din Bucureşti, dar chimia nu a fot decât un paravan în spatele căruia s-a ascuns pentru a ajunge să facă ceea ce-şi dorea cu adevărat: să salveze ceea ce alţi oameni sau timpul au distrus. Trei ani mai târziu, s-a angajat ca restaurator la Direcţia Monumentelor, dar pasiunea a împins-o către cercetare, către necunoscutul istoriei de care mai nimeni nu îndrăznea să se atingă.

Revoluţia din 1989 i-a deschis porţile către marile centre de restaurare din Europa, iar curiozitatea străinilor faţă de ceea ce putea oferi cultura şi istoria României lumii au ajutat-o pe Magdalena Banu să obţină burse de studiu în Franţa şi să devină mai târziu „medicul“ monumentelor româneşti. „Este un domeniu aparte în care investighezi toate materialele de construcţie pe care le găseşti într-un monument, de la mortare, pictură murală, piatră, tot felul de stucaturi, modelaturi de pe clădiri şi cauţi toate atacurile biologice, toate atacurile care deteriorează prin susbstanţele chimice care există de jur împrejur din poluare şi determini felul în care să le combaţi. Eu asta fac, găsesc pentru anumite materiale vechi o compoziţie asemănătoare din materiale care se găsesc astăzi în comerţ. Şi asta este o problemă, să găseşti compatibilităţi şi să alegi din ele. Pe de altă parte, trebuie să stopez procese biologice şi aceste deteriorări prin poluare să nu continue să afecteze moneumentul în continuare“, explică Magdalena Banu.

Biserica Densuş

La începutul anilor  90, Direcţia Monumentelor a fost sprijinită financiar masiv de ţările Occidentale. Se dorea salvarea patromoniului naţional, iar România nu avea mulţi experţi în domeniu. „A fost o situaţie fericită pentru că ei au trimis toţi oamenii la specializare în momentul acela şi cu ocazia asta am reuşit să ajung la Paris. În 1991, a fost prima delegaţie de restauratori care pleca din România. Ne-au trimis să vedem cum se poate conserva patrimoniul industrial şi cu ocazia aceasta, la insistenţele mele, am reuşit să intru într-un laborator de conservare de acolo. Atât m-am rugat de cea care conducea grupul din partea franceză că eu vreau să văd laboratorul de restaurare, încât până la urmă m-au unit cu un grup de cehi şi am ajuns în laboratorul de cercetare şi restaurare de monumente de la
Champs-sur-Marne. Am văzut ceva extraordinar, pentru mine era o lume la care visam. La sfârşitul vizitei, directorul de acolo ne-a spus că laboratorul primeşte bursieri“, povesteşte Magdalena Banu.

Restaurarea castelului marchizei de Pompadour

Doi ani mai târziu, a obţinut o bursă la laboratorul de cercetare de la Champs-sur-Marne unde a avut şansa să participe la restaurarea castelului medieval în care a locuit madamme de Pompadour, ba chiar şi să locuiască într-una din încăperile de la mansarda clădirii special amenajate pentru restauratori. În 1996, Magdalena Banu mai primeşte încă odată şansa să lucreze cu experţii din Franţa unde a continuat perfecţionarea pentru mortare şi piatră şi pentru atacurile biologice.

Cu experianţa franceză la bază, Magdalena Banu revine în România şi reuşeşte să încropească un laborator la subsolul unei clădiri din Ploieşti. „Am cooptat oameni, adică fizicieni, chimişti, biologi şi am început dotarea. Practic, din 1996 spre 1997 începe marea aventură a laboratorului acesta. Atunci începe el să se înfiripe şi să capete aripi. Bineînţeles că nu puteam avea aparatură ca la Champs-sur-Marne, dar atâta vreme cât acolo învăţasem metodologia, chiar ei ne spuneau că românii ştiu să găsească o chichiţă să te rezolve chiar şi cu o improvizaţie. Şi exact asta am făcut. Am reuşit să facem analize care poate durează mai mult al noi, pentru că le facem cu mijloace mai rudimentare, dar aduc acelaşi rezultat, prin care să contribuim la repararea monumentelor“, spune Magdalena Banu.

Şi aşa, din subsolul unei clădiri unde astăzi funcţionează Curtea de Apel Ploieşti şi Muzeul Judeţean de Ştiinţele Naturii Prahova, în încăperi mici şi fără geamuri, Magdalena Banu, alături de echipa sa a reuşit să salveze de la distrugere completă cele mai importante monumente din România. Pe lista „pacienţilor“ chimistului din Ploieşti se află 72 de monumente diagnosticate şi tratate, de la ansamblul sculptural de la Târgu Jiu, până la mănăstirile din Bucovina sau cetăţi şi castele medievale din Transilvania.

Studiu pe eşantioane de mortar şi frescă

De la o măsuţă mică şi veche, înfiptă parcă într-un perete tapetat cu fotografi ale unor icoane rare, Magdalena Banu cercetează eşantioane de mortaruri, lemn şi frescă la un microscop depăşit moral de mult, de care are ataşat cu un elastic o cameră foto. Orele de studiu pe eşantioane nu mai mari decât unghia au un dublu scop: stabilirea bolii de care suferă zidul unei bătrâne cetăţi de exemplu şi aflarea tratamentului cu care se poate interveni astfel încât restauratorii să nu facă mai mult rău decât bine.

Primul monument salvat de Magdalena Banu a fost biserica Sf. Vasile din Ploieşti, construită în prima jumătate a secolului al XIX-lea, considerat unul dintre cele mai frumoase lăcaşuri de cult ortodox din Prahova. Componentele din lemn ale bisericii, inclusiv catapeteasma, fuseseră atacate de cea mai gravă boală a lemnului, ciuperca merulius lacrymans, considerată cancerul lemnului, aceeaşi care a fost la un pas să distrugă Castelul Peleş din Sinaia.

Cancerul lemnului

„Este o ciupercă care la început formează nişte miceli ca nişte firişoare subţiri de vată. Aceştia încep să se extindă la un moment dat şi, unindu-se între ele, formează nişte cordoane mai groase. Cordoanele acestea încep şi trec prin lemn, prin mortare, printre cărămizi înspre locurile unde ştiu că îşi găsesc hrană. La un moment dat, ei fac corpuri fructifere, acele pălări de ciupercă aşa cum le ştim noi. Ele devin din ce în ce mai groase şi disturg tot ce este în jur. Sunt periculoase şi prin faptul că dintr-o astfel de pălărie se împrăştie spori în toată clădirea, iar aceşti spori, unde găsesc un pic de umiditate, încep să se dezvolte şi declanşează procesul de distrugere. Problema este că această merulius îşi produce singură umiditatea odată ce s-a prins de lemn, prin comparaţie cu alte ciuperci distrugătoare de lemn care dispar dacă scazi umiditatea şi măreşti aerisirea. În aceste condiţii, materialul infestat nu poate fi decât decupat şi ars, iar asta e treaba restauratorului. Noi facem analiza pentru a putea stabili tipul de ciupercă pentru că măsurile care se iau pentru merulius nu se compară cu niciun alt tratament“, explică Banu. Stabilirea tratamentului stabilit de medicul monumentelor este vitală. Lemnul fragilizat de ciupercă devine vulnerabil şi în faţa altor dăunători, în special, insecte.

„Pentru că este mai moale, mai bogat în hrană atrage insectele care vin imediat şi-şi depună ouăle acolo. Din ouă ies larvele, iar larvele încep să mănânce şi să se mişcă prin lemn, producându-se acele găuri prin lemn. În primul rând, larvele produc stricăciunile. Când ajung din stadiul de larvă în gândac, la un moment dat el face o gaură şi iese afară, acelea sunt găurile de zbor. După forma găurilor de zbor, chiar dacă nu găseşti insecta în sine, poţi să spui cam ce este acolo. Şi apoi ataci cu biocide“, explică Magdalena Banu.

Printre monumentele de suflet pe care Magdalena Banu le-a salvat se află celebra Biserica Sf. Nicolae din Densuş, mănăstirile din Bucovina, Castelul Huniazilor şi Poarta Sărutului, lucrarea sculptorului Constantin Brâncuşi.

Secretul lui Brâncuşi

La Târgu Jiu, lucrările de restaurare au început în anul 2002. Problema cea mare a restauratorilor erau golurile din plăcile de travertin folosite de sculptor la Poarta Sărutului. Şi Brâncuşi a fost deranjat de aceste defecte ale pietrei, astfel că a acoperit acele goluri cu un material necunoscut. Laboratorul de la Ploieşti a avut menirea, printre altele, să stabilească ce a folosit maestrul pentru a scăpa de imperfecţiunile travertinului.

 „Ne-am ocupat de mortarele de legătură dintre plăcile de travertin şi de completarea anumitor goluri care existau în piatra originală. Pentru aceasta am făcut analize în laborator şi am ajuns la nişte soluţii foarte bune pe care le-am propus pentru aplicare, iar specialiştii din Italia care au fost aduşi să restaureze ansamblul s-au folosit de reţeta propusă de noi. Găsisem ceea ce introdusese Brâncuşi în aceste goluri ale travertinului. Alături de var stins era tras, un material cu provenienţă vulcanică ce are calităţi, ca împreună cu varul, să formeze un material care seamănă cu un ciment. Noi găsisem acest lucru, acest mic secret. În România, pe vreme în care noi am făcut analizele nu mai exista loc din care să cumperi tras şi propusesem ca în locul trasului să se pună 2% ciment alb, ceea ce afecta foarte puţin. Ei au mers doar pe soluţia cu tras pe care l-au adus din Italia“, explică expertul.

Biserica din Densuş

Pentru Biserica Sf. Nicolae din Densuş, o clădire construită în mare parte din piatra folosită la o necropolă romană, Magdalena Banu a realizat analizele pentru pictura pe frescă, dar şi pentru mortarele care erau folosite în ziduri. „Am făcut analize pentru pictura murală foarte veche. Se ia un fragment care este cât unghia de groasă, este făcută o incluziune într-o răşină, apoi această răşină se taie şi se pregăteşte în aşa fel încât să obţi o suprafaţă pe care să o vezi la microscop. Se face o stratigrafie care are o grosime cel mult cât unghia. Se ia fiecare strat în parte pentru analiză, să vedem ce este, ce substanţe conţine“, explică Banu. În funcţie de substanţele identificate în laborator, restauratorul ştie cum să intervină şi mai ales cu ce pentru a readuce la viaţă o operă de artă măcinată de timp. Deşi un monument de secol XIII, Biserica de la Densuş nu a fost afectată de ciuperci distrugătoare. Au fost identificate doar dezvoltări de tipul microfungi, alge verzi, albastre şi licheni. „Nu ceva foarte grav, dar care trebuia curăţate pentru că din punct de vedere cromatic şi estetic stricau aspectul. Lichenii mai au o problemă pentru că şi ei formează un fel de rădăcinuţe şi dacă intră în piatră prin fisuri la un moment dat pot măcina piatra“, susţine Magdalena Banu. ;

De ce nu le-a ieşit francezilor nuanţa celebră în lume

Imediat după Revoluţia din 1989, o echipă de restauratori francezi şi-a dorit foarte multă să viziteze mănăstirile pictate din Bucovina. Cum era şi firesc, interesul mare era pentru reţetele secrete folosite de artişti pentru frescă, miza fiind, cum altfel, aflarea tainei albastrului de Voroneţ. Reţetele culorilor speciale obţinute de zugravii secolelor XIV şi XV din pigmenţi naturali au fost descoperite în mare parte, dar în ziua de astăzi un pictor restaurator nu şi-ar mai putea permite să folosească bilă (fiere) de bou, urină sau te miri ce alte substanţe organice pentru a ajunge la nuanţa dorită. Reţetele magistrale sunt cunoscute în mare parete, dar astăzi se folosesc produse moderne a căror compatibilitate cu fresca şi cu substanţa folosită în trecut este stabilită tocmai de analizele Magdalenei Banu.

„Cu această ocazie am mers în Bucovina, la Voroneţ şi cu primul om din România care s-a ocupat de investigaţii pentru pictură murală, domnul Ioannis Tudor, care între timp a murit. Cu ajutorul dumnealui am putut preleva şi o probă de acolo pentru a putea face aceste analize. Dumnealui era foarte apreciat pentru că dovedea nişte lucruri. Echipa de francezi era însoţită chiar de şeful Secţiei de Pictură de la Champs-sur-Marne care dorea să înţeleagă mai bine acest secret al nostru, al albastrului de Voroneţ. Secretul este nu numai faptul că se foloseşte un carbonat de cupru cristalizat cu o anumită cantitate de apă, dar şi faptul că materialul este pregătit cu un preparat din brânză care se numeşte cazeinat. La noi, cazeinatul se obţinea natural, din brânză şi var, pe când francezii încercaseră şi ei să obţină albastrul de Voroneţ, dar au folosit cazeinat din fabrică ce nu avea aceleaşi calităţi. Lor nu le-a ieşit reţeta. De aceea erau foarte interesaţi de cât de bine se păstra la noi şi cât de frumoasă ieşise culoarea doar folosind metoda să zicem mai rudimentară, dar foarte bună“, povesteşte chimista.

Acest preparat din brânză este până la urmă marele secret care stă la baza reţetei cu ajutorul căreia s-a obţinut nu neapărat culoare spectaculoasă a albastrului de Voroneţ, ci rezistenţa în timp.

„Fresca este un material în care pictura se face cu nişte pigmenţi minerali în general care se pun pe un zid umed şi peste tencuiala din var. În momentul în care începe carbonatarea, deci varul începe să reacţioneze cu bioxidul de carbon din aer, se formează un strat de carbonat de calciu la suprafaţă. Acest strat de carbonat de calciu ţine pictura pe perete, acesta este secretul frescei. Dacă mai adaugi acest cazeinat de calciu o lipeşte şi mai bine. Peste o pictură deja făcută nu mai poţi să pui var proaspăt şi atunci vii şi pregăteşti pigmentul cu puţin cazeinat de calciu. Este un fel de adeziv natural care şi-a dovedit eficienţa în timp. Pigmentul albastru este carbonatul de cupru cunoscut de toţi drept azurit, aşa cum verdele este malahit. Este un mineral“, explică Magdalena Banu secretul celebrului albastru de Voroneţ. Dintre cele peste 70 de clădiri investigate şi diagnosticate de chimistul ploieştean se află cele mai valoroase monumente din România, unele aflate pe lista Patrimoniului Mondial UNESCO, dar la suflet i-au rămas unelele mai puţin cunoscute.

Frescele din bisericile ortodoxe din Prahova, atribuite lui Pârvu Mutu, unul dintre cei mai de seamă pictori bisericeşti, biserica din Densuş, dar şi alte bisericuţe mai puţin cunoscute publicului sunt printre „pacienţii“ preferaţi ai medicului monumentelor. „Să ştiţi că toate îmi rămân la suflet pentru că sunt ca nişte copii bolnavi care trebuie trataţi. Eu iubesc foarte mult Densuşiul, iar bisericuţa Sf. Nicolae Tabaci din Vălenii de Munte este o bijuterie, la fel şi toate picturile lui Pârvu Mutu din toate bisericile de la Măgureni, de la Filipeştii de Pădure şi de la schitul Lespezi, care sunt într-adevăr o minunăţie“, spune Magdalena Banu.