Cum era reglementată căsătoria în Ţara Românească în 1818: „O tocmeală a unirii bărbatului cu femeia spre facere de copii“

Primul cod de legi româneşti care stabilea, printre altele, reglementări cu privire la familie sau la poziţia femeii în societate a fost adoptat în Ţara Românească la începutul secolului al XIX-lea, în timpul domniei fanariote a lui Ioan Gheorghe Caragea. Legiuirea Caragea, aşa cum este cunoscută în istorie, a intrat în vigoare în 1818 şi a fost valabilă până la venirea pe tron a lui Alexandru Ioan Cuza.

Chiar dacă un domnitor controversat, ştiut fiind faptul că Ioan Gheoerghe Caragea şi-a cumpărat tronul, acesta a adus în societatea românească a începutului de secol XIX o serie de idei noi, importate din Occident.

Pentru prima dată femeii, celei căsătorite cu precădere, i se recunoşteau drepturi pe care până atunci nu le avusese. De altfel, ideea de familie, de căsnicie a fost bine reglementată în Ţara Românească prin Legiuirea Caragea fiind totodată stabilite gradele de rudenie şi identificate persoanele care aveau drept de moştenire de pe urma defunctului.

”În august 1818 a apărut lucrarea, cu greu şi abia după ce boierii care se opuneau au fost exilaţi la moşiile lor, iar de la 1 septembrie acelaşi an a intrat în vigoare. Chiar dacă după trei săptămâni de la adoptare, Caragea a plecat, Codul a rămas în vigoare până în 1865, odată cu apariţia Codului Civil a lui Cuza. Codul lui Caragea este un pas înainte pentru societatea românească din mai multe puncte de vedere. Are câteva idei moderne legate în primul rând de participarea femeii la tranzacţii. Practic se recunoaşte dreptul femeii de a lăsa un testament. Era pentru prima dată când un testament scris de o femeie era recunoscut. Era pentru prima dată când o femeie putea să-şi asiste soţul în contactarea unui împrumut sau la încheierea unei tranzacţii.  Era un mare pas înainte”, a explicat Doru Mareş, muzeograf în Cadrul Muzeului de Istorie şi Arheologie Ploieşti.

Familiei îi este rezervat un capitol aparte în Codul lui Caragea. Astfel, nunta era văzută ca o ”tocmeală a unirii bărbatului cu femeia spre facere de copii”, iar copiii născuţi în afara căsătoriei nu erau recunoscuţi şi nu aveau drept de moştenire.

”Fii adevăraţi sunt cari se nasc din cununie după lege”, ”Din curvie sunt cari din împreunare fără de lege se nasc”.

Dacă bărbatul avea ”posadnică”, soţia putea cere divorţul

Nu aveau dreptul să se căsătorească ”nevârstnicii”, adică tinerii sub 25 de ani, fără acordul părinţilor. Odată căsătoria încheiată, divorţul se acorda extrem de greu, dar motivele pentru desfacerea ”tocmelii” erau bine stabilite. Astfel, Codul lui Caragea prevedea ca o căsătorie să se despartă atunci când femeia refuza nejustificat relaţiile sexuale ”are pricini împotrivitoare spre împreunare ce nu se pot tămădui” sau dacă bărbatul putea dovedi că soţia nu a fost fecioară.

 Femeia putea cere desfacerea căsătoriei mai greu, dar era acceptată pentru prima dată şi o astfel de variantă. Pentru a obţine divorţul, femeia trebuia să dovedească faptul că bărbatul său a defăimat-o nejustificat sau dacă avea o relaţie extraconjugală ”când bărbatul are posadnică în casa sa sau că ţine cu cheltueală de faţă aiurea, este slobodă nevastă să-l despartă”. O faptă la fel de gravă care impunea imediat divorţul era văzută vânzarea ”cinstei” femeii. Divorţul putea fi obţinut şi dacă se putea face proba ”preacurviei”. ”Când muierea se va dovedi preacurvă sau bărbatul ei preacurvar, să se pedepsească precum s-a zis” era prevăzut în Codul lui Caragea.

Doru Mareş, muzeograf în cadrul Muzeului de Istorie şi Arheologie Prahova. ”Codul lui Caragea” este expus în această lună pe holul instituţiei

Totuşi celor doi soţi li se permitea să-şi continue relaţia, dacă se împăcau după scandalul infidelităţii. ”Când după curvie se va împăca bărbatul cu femeia sa cea curvă, nu mai poate aduce pâră asupră-i pentru acea curvie”, dar dacă bărbatul avea o relaţie extraconjugală cu o femeie măritată, pedeapsa era ”surghiunul” timp de doi ani pentru bărbat.

Omorul în legitimă apărare, recunoscut de Codul lui Caragea

Codul lui Caragea vine însă şi cu o serie de schimbări moderne pentru acele vremuri în materie penală. În primul rând tortura, mutilarea – folosite până atunci ca metodă de investigaţie – sunt eliminate, dar pedeapsa cu moartea râmâne valabilă.  

”Cu moartea erau pedepsiţi de exemplu tâlharii de drumul mare, violatorii, trădătorii. Dar se întâmpla destul de frecvent în acele vremuri ca banii să rezolve tot. Dacă te duceai şi plăteai, scăpai fără pedeapsă. Trebuie să ştiţi că în <<Codul Caragea>> se făceau distincţii în funcţie de bani şi avere. Se lăsa portiţia deschisă. Pentru anumite fapte, erai iertat dacă plăteai. Te înţelegeai cu victima, cu judecătorii sau cu domnitorii, dar dacă nu aveai bani, te mânca beciul şi şobolanii din el. Totul se rezolva cu bani, pentru că Vodă Caragea avea nevoie de bani, el având datorii imense de pe urma cumpărării tronului, mai ales la cămătari. A reuşit, după şapte ani de domnie, atât cât era stabilită domnia prin hatişeriful emis de Sultan la 1802, să plece cu o avere substanţială. A plecat din pădurea de la Mogoşoaia cu căruţe pline cu lucruri de valoare şi dus a fost”, explică muzeograful Doru Mareş.

Codul lui Caragea făcea distincţie între omorul din imprudenţă, omorul ca legitimă apărare şi omorul cu premeditare. Astfel pedepsele erau diferite în funcţie de gravitatea faptei: ”Cine va face omor cugetat, singur, sau dimpreună cu altul, să se omoare”, ”Cine va omorî apărându-şi viaţa de primejdie, nevinovat este”, ”Cine fiind copil, mic, sau nebun, sau zmintit la minte, va omorî, nevinovat este”, ”Cine asvârlind cevaş cu nebăgare de seamă va omorî, să răscumpere cu bani omorul, de la rudele celui omorât”. Interesant este că omorul săvârşit la beţie nu era atât de mult incriminat. Criminalul băut avea dreptul să scape nepedepsit, dacă se înţelegea cu familia victimei, iar dacă era sărac, era trimis în surghiunie.