Judeţul care a dat României cei mai mulţi prim-miniştri. Opt politicieni au ajuns în fruntea guvernului de-a lungul timpului

Judeţul care a dat României
cei mai mulţi prim-miniştri. Opt politicieni au ajuns în fruntea guvernului de-a lungul timpului

Trei prim-miniştri din aceeaşi familie într-o singură poză: Ion C. Brătianu,Vintilă Brătianu şi Ion I.C. Brătianu, alături de Pia Brătianu FOTO: Wikipedia

Opt argeşeni au deţinut funcţia de prim-ministru de-a lungul anilor: patru din familia Brătianu, doi din familia Golescu, plus Armand Călinescu şi Ion Antonescu. Ion C. Brătianu a fost cel mai longeviv prim-ministru din istoria României (1876-1888). Argeşul este practic judeţul ce a dat cei mai mulţi premieri din istorie.

Născut la Câmpulung Muscel în 1810, Nicolae Golescu a fost de două ori prim-ministru: în 1860 (28 mai-13 iulie) şi în 1868 (1 mai – 16 noiembrie). În 1842 a încercat să obţină tronul Munteniei, a fost ministru de interne până în 1847, între timp participă la diferite comitete revoluţionare, în 1848 a fost ministru de interne în Guvernul Provizoriu Revoluţionar şi membru al Locotenenţei Domneşti care fusese pusă in fruntea guvernului. În 1857 a ajuns să fie vicepreşedinte al Divanului Ad-hoc al Munteniei, iar în 1859 s-a numărat printre candidaţii la domnie, retrăgându-se în favoarea lui Cuza.

Al doilea guvern condus de Nicolae Golescu a funcţionat între 1 mai 1868- 16 noiembrie 1868. A fost un guvern radical, în timpul căruia s-a adoptat mult disputata concesiune Strousberg, care va genera cel mai mare scandal politic al acestei perioade. În urma presiunilor puterilor occidentale, Carol I a fost nevoit să renunţe în cele din urmă la colaborarea cu radicalii. În timpul guvernului Nicolae Golescu, conflictul dintre putere şi opoziţie ia forme acute.

În 1866 a fost unul din fruntaşii complotului care l-a înlăturat pe Cuza de la domnie, şi a făcut atunci parte din Locotenenţa Domnească care l-a adus pe Carol I.

Frate cu Nicolae Golescu, Ştefan Golescu (născut în 1809 la Câmpulung Muscel) a fost membru al Guvernului Provizoriu Revoluţionar dela 1848, şi de două ori prim-ministru: în 1861 şi apoi în 1867 – 1868. A lăsat amintirea unui om serios, filosof, cu toate gândurile îndreptate spre nefericita-i patrie. Ştefan Golescu s-a născut la Câmpulung Muscel în 1809. A studiat în Elveţia, a servit în armata valahă, iar în 1836 a ajuns la gradul de maior. A fost unul dintre liderii Revoluţiei de la 1848 din Ţara Românească şi a fost membru al Guvernului provizoriu. După înăbuşirea revoluţiei a trăit în exil până în 1857. După cum spune profesorul de istorie Constantin Vasilescu, ”În iulie 1857, Ştefan Golescu revine în ţară şi începe o bogată activitate unionistă, fiind ales deputat şi secretar al Divanului ad-hoc de la Bucureşti. După înfăptuirea unirii, este trimis emisar diplomatic pe lângă Conferinţa reprezentanţilor Puterilor garante de la Paris, care a recunoscut dubla alegere a lui Cuza. Pe 9 aprilie 1859, este numit preşedinte al Comisiei Centrale de la Focşani, a cărei principală sarcină era unificarea legislativă şi administrativă a celor două ţări româneşti. Ulterior, între 12 mai – 11 iulie 1861, a fost numit de Cuza preşedintele Consiliului de miniştri din Muntenia. Împreună cu fraţii săi, Ştefan Golescu a contribuit la formarea „monstruoasei coaliţii” care a condus la înlăturarea din fruntea statului a domnitorului Alexandru Ioan Cuza în 1866”.

În vara lui 1867, a ajuns din nou prim-ministru, de această dată pentru o perioadă mai lungă comparativ cu precedentul mandat. ”Guvernul Ştefan Golescu a funcţionat între 17 august 1867 – 29 aprilie 1868. A fost un guvern în întregime radical, a cărui activitate a fost obstrucţionată de disputele cu opoziţia”, mai precizează profesorul Constantin Vasilescu.

Ion C. Brătianu a fost prim-ministru timp de 12 ani

Personalitate de prim rang în istoria României şi cel mai longeviv prim-ministru (1876-1888, cu o pauză de două luni între 9 aprilie şi 9 iunie 1881), Ion C. Brătianu a scăpat în cariera sa din două tentative de asasinat asupra sa. În afară de acestea, marele om politic a mai fost în două rânduri la un pas de a-şi pierde viaţa.

În timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza (1859-1866), Brătianu a fost un lider liberal proeminent. A asistat în 1866 la demiterea lui Cuza şi la alegerea Prinţului Carol I al României, sub domnia căruia a avut mai multe mandate ministeriale în următorii patru ani.

În 1876, ajutat de Constantin A. Rosetti, a format un cabinet liberal, care a rămas la putere până în 1888, fiind ministru în timpul Războiul Ruso-Turc din 1877, Congresului de la Berlin, formarea Regatului Român, revizuirea constituţiei şi alte reforme.

După 1883, Brătianu a fost singurul lider al liberalilor, cu ajutorul lui C.A. Rosetti, prietenul şi aliatul politic al său timp de aproape patruzeci de ani.

Primul atentat asupra sa s-a petrecut la 2 decembrie 1880. Ion C. Brătianu tocmai plecase de la Camera Deputaţilor. Singur, se îndrepta spre locuinţa sa, când pe neaşteptate un individ îi înfinge un cuţit în piept. Din fericire, lama cuţitului n-a putut străpunge hainele groase, de iarnă. Atacatorul a încercat o nouă lovitură, dar un deputat venit în ajutor l-a doborât la pământ cu o lovitură în cap. Autorul se numea Ion Pietraru şi era un fost profesor din Târgovişte care voia să răzbune o veche altercaţie cu Brătianu.

Pe 4 septembrie 1886 a avut loc cel de-al doilea atentat asupra lui Ion C. Brătianu. Stoica Alexandrescu, un mărunt negustor din Râmnicu Sărat care devenise falit de două ori, dorea să facă o ispravă de răsunet care să atragă atenţia asupra lui. Cel mai nimerit i s-a părut uciderea primului ministru Ion C. Brătianu. Drept urmare, îşi cumpără un pistol şi împreună cu prietenul său, Iordache Tănase zis Muscalu, se stabileşte în Bucureşti. În seara zilei de 4 septembrie 1886, Ion C. Brătianu ieşea de la Ministerul de Interne însoţit de C. F. Robescu, fost director general al Poştelor şi Telegrafului şi de un sergent. Discutând, cei doi au luat-o pe strada Vămii (ce trecea şi prin locul unde se află azi Piaţa Universităţii) pentru a ajunge în Colţei. Dintr-o săritură, în faţa primului ministru apare un individ cu un pistol în mână. De la doar câţiva metri apasă pe trăgaci. Pistolul însă nu ia foc. Cei doi rămân ca de piatră. Trage a doua oară, dar asupra lui se aruncă sergentul Ioniţă Constantin care avea misiunea de a-l păzi pe Brătianu. Glonţul pornit din ţeava este deviat şi loveşte cataramă de oţel a lui Robescu (ulterior acestuia i se va spune „Cataramă”), fără a răni pe cineva.

Frate cu Ion C. Brătianu, Dumitru Brătianu a fost prim-ministru între 10 aprilie şi 8 iunie 1881. Înainte să ajungă premier, în calitate de primar al Bucureştiului, a fost martorul unui eveniment major în istoria ţării noastre: venirea Regelui Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen, primul rege al României. Dumitru Brătianu l-a primit pe Carol I în apropierea pădurii Băneasa, unde a ţinut un discurs în faţa a peste 30.000 de oameni.

Ion I.C. Brătianu a fost de cinci ori prim-ministru

Născut pe 20 august 1864 la Ştefăneşti-Argeş, Ion I.C. Brătianu a jucat un rol de prim rang în Marea Unire din 1918 şi în viaţa politică din România modernă.

Ion I.C. Brătianu a fost de cinci ori prim-ministru —mai mult decât oricine altcineva (9 ianuarie 1909-28 decembrie 1910, 4 ianuarie 1914-28 ianuarie 1918, 29 noiembrie 1918-26 septembrie 1919, 19 ianuarie 1922-29 martie 1926, 21 iunie 1927-24 noiembrie 1927) —, de trei ori ministru de interne, de două ori ministrul al apărării naţionale şi de două ori ministru al afacerilor externe.

A fost conducătorul delegaţiei române la Conferinţa de Pace de la Versailles. În această calitate i-a revenit obligaţia de a răspunde reproşului semnării de către România a unei păci separate cu Puterile Centrale în 1918 (Pacea de la Buftea). Abilităţii sale diplomatice i se datorează lămurirea acestui punct, precum şi convingerea aliaţilor cu privire la justeţea revendicărilor teritoriale ale Regatului Român.

Pe 24 noiembrie 1927, în ziua în care Ion I.C. Brătianu a încetat din viaţă, locul său ca prim-ministru a fost luat de fratele său Vintilă Brătianu. Acesta a fost premier până pe 9 noiembrie 1928. Guvernul său şi-a concentrat eforturile spre realizarea stabilizării monetare, combaterea curentului „carlist” şi stăvilirea ofensivei PNŢ către putere. Însă, toate aceste trei linii de direcţie pentru politica guvernamentală au eşuat. Perioada guvernării lui Vintilă Brătianu a discreditat partidul în ochii maselor, fapt ce a fost reflectat în alegerile parlamentare din noiembrie 1928, când PNL a obţinut un procent de numai 6,55 %, în timp ce PNŢ a obţinut cel mai mare succes electoral înregistrat vreodată de un partid politic din România în perioada interbelică, de 77,76%. Pus în faţa acestor fapte, preşedintele partidului a demarat o intensă activitate pentru a elabora un program nou. Acesta a fost adoptat în mai 1930, afirmându-se că PNL rămânea „credincios ideilor naţionale, democratice, de ordine, de dreptate, de înfrăţire socială, care stau la baza doctrine şi activităţii liberale”. Singura formaţiune politică ostilă restauraţiei carliste din 1930 a rămas PNL, fapt ce a dus la câteva ruperi din rândul liberalilor.

Armand Călinescu a permis refugiul prin România al guvernului polonez după invazia nazistă

Armand Călinescu a urcat pe rând toate treptele ierarhiei politice. Acesta a început prin a activa în rândurile Partidului Ţărănesc, în 1919, fiind ales în mai multe legislaturi deputat de Argeş, între 1926 şi 1937. În 1928 a fost numit prefect al Argeşului, ţinutul său natal. În 1929 a fost numit subsecretar de stat la Ministerul Agriculturii şi Domeniilor, iar în 1930 este numit subsecretar de stat la Interne. După scurte mandate ca Ministru al Sănătăţii, Ministru al Educaţiei Naţionale şi Ministru al Apărării Naţionale, la 7 martie 1939, regele Carol al II-lea l-a numit pe Armand Călinescu (născut la Piteşti în 1893) în funcţia de preşedinte al Consiliului de miniştri (prim-ministru) al României. În această calitate, Armand Călinescu a continuat politica externă tradiţională, apropiată de Franţa şi Marea Britanie. În septembrie 1939, Armand Călinescu a permis refugiul prin România al guvernului polonez după invadarea şi ocuparea Poloniei de către Germania nazistă, precum şi evacuarea prin România a tezaurului polonez.

Armand Călinescu a fost premier doar şase luni şi jumătate, fiind asasinat în Bucureşti pe 21 septembrie 1939, de un comando legionar condus de avocatul Dumitru Dumitrescu. Armand Călinescu a fost asasinat în timp ce se deplasa cu automobilul, de la Ministerul Apărării spre locuinţă.

După asasinat, autorii faptei au asaltat Radiodifuziunea, unde au preluat controlul şi au vrut să facă un anunţ despre asasinarea lui Călinescu, însă personalul tehnic a deconectat transmiţătorul, astfel că această acţiune a eşuat. Asasinii s-au predat, fiind împuşcaţi în stradă, fără judecată, cadavrele lor fiind lăsate în stradă timp de trei zile.

Ion Antonescu, demis de către Regele Mihai

Născut în 1882 la Piteşti, Ion Antonescu a fost şeful Biroului Operaţiilor din Marele Cartier General al Armatei în Primul Război Mondial, ataşat militar la Londra şi Paris, comandant al Şcolii Superioare de Război, şef al Marelui Stat Major şi ministru de război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-ministru al României cu titlul de „Conducător al Statului”.

După cum precizează profesorul Constantin Vasilescu, ”La propunerea lui Horia Sima, şeful Mişcării legionare a fost numit preşedinte al Consiliului de Miniştri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea foarte tânărului principe moştenitor Mihai. Ion Antonescu a decis intrarea României în al Doilea Război Mondial de partea puterilor Axei, bazându-se pe promisiunile lui Adolf Hitler că teritoriile româneşti pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena şi Pactului Ribbentrop-Molotov vor fi retrocedate României”.

Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către Regele Mihai, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat şi predat spre pază comuniştilor, apoi deţinut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din Bucureşti. La 1 iunie 1946 a fost executat prin împuşcare la închisoarea Jilava.

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre: