Ada Dumitru, actriţă: "România se vrea un film al lui Tarantino şi de fapt este regizată de Kusturica"

Publicat: 13.03.2021 20:41

Ultima actualizare: 02.08.2022 14:04

Ada Dumitru este pregătită de profesoara de actorie a lui Nicole Kidman FOTO:Eddie Merino

La doar 25 de ani, Ada Dumitru, actriţă a Teatrului Alexandru Davila din Piteşti, este considerată una dintre cele mai talentate tinere actriţe din Europa de Est. A debutat la 15 ani într-un spectacol de Mihai Mălăimare, este pregătită de celebra Susan Batson, profesoara de actorie a lui Nicole Kidman, şi are rol principal într-un serial poliţist alături de James Marshall, unul dintre starurile din Twin Peaks.

Actriţă la Teatrul Alexandru Davila din Piteşti, Ada Dumitru a absolvit UNATC în 2017 la clasa profesorului Florin Zamfirescu. Este fiica actriţei Iulia Dumitru, iar tatăl său vitreg este actorul Constantin (Bebe) Cotimanis.

A debutat la 15 ani într-un spectacol regizat la Teatrul Masca de Mihai Mălaimare, iar recent a terminat filmările la “Three Knee Deep”, un serial poliţist în care are rol principal, interpretând o criminală în serie, şi joacă alături de James Marshall, unul dintre starurile din Twin Peaks (actorul care a interpretat rolul James).

Profesoara sa de actorie este faimoasa Susan Batson de la Actors Studio, cea care a pregătit-o timp de 12 ani pe Nicole Kidman.

Ada Dumitru a făcut cursuri de actorie inclusiv la New York şi Los Angeles şi are la activ zeci de roluri apreciate în piese de teatru, filme şi scurt metraje premiate inclusiv la Hollywood.

În 2017, Ada a luat la Festivalul de Teatru Okaua Premiul pentru Cea mai bună actriţă în rol principal pentru rolul “Varia” din spectacolul „Idiotul”. Ada Dumitru a jucat şi în spectacolul “Rambuku” regizat de Mihai Măniuţiu care a câştigat în 2018 premiul UNITER pentru cel mai bun spectacol.

Anul trecut, scurt metrajul „La vorbitor”, filmat în fosta închisoare Malmaison, şi în care Ada Dumitru joacă rolul principal, a fost premiat la Festivalurile Hollywood Just4Shorts şi New York Movie Awards.

Un interviu cu Ada Dumitru este cumva ca şi cum ai plonja fără preaviz în universul filmelor lui Tim Burton. Plină de umor şi autoironie, Ada Dumitru a fost un interlocutor şarmant, inteligent şi original cât cuprinde, departe de orice tipare convenţionale şi prozaice.

„Adevărul“: Din ce s-a născut pasiunea ta pentru teatru? Dintr-un vis al unei nopţi de vară sau al unei nopţi din alt anotimp?

Ada Dumitru (râde): Se făcea că aveam 7 ani şi eram cu părinţii mei la Costineşti. Îmi plăcea mult să mă dau cu banana pe mare. M-am dat cu banana şi după una din căzături m-am uitat în apă şi am văzut mii de meduze sclipitoare care se aliniaseră scriind “Pasiunea ta pentru actorie începe ACUM”. Chiar era scris cu caps lock “ACUM”. True story.

- Cât de mult a contat în alegerea carierei tale faptul că mama ta este actriţa Iulia Dumitru?

Dacă ar fi contat, nu ştiu dacă m-aş mai fi apucat. Zic asta pentru că am văzut de la început la ea cât de greu e drumul ăsta şi nu e chiar clasica viaţă romantică de artist. Azi n-ai ce să mănânci, mâine ai un spotlight imens pe tine şi te simţi regina pământului, poimâine eşti iar în curul gol şi habar nu ai încotro să o iei. Ceea ce a contat şi contează este faptul că mama este cea mai bună prietenă a mea şi chit că eu îi spun că vreau mâine să sar cu paraşuta de pe Everest într-un costum de pinguin în timp ce dansez bachata, ea mă va susţine. Şi pentru asta îi sunt recunoscătoare. Este o minune de femeie şi o adevărată luptătoare.

Ada Dumitru joacă rolul principal într-un serial alături de James Marshall, unul dintre starurile din Twin Peaks FOTO: arhiva personală

- Ai debutat la 15 ani într-un spectacol regizat de către Mihai Mălaimare. Cât de mult a contat acel spectacol în drumul tău profesional ulterior şi ce amintiri de la acel spectacol ţi s-au întipărit în memoria subiectivă?

Teatrul Masca a fost liceul meu. În loc să merg la şcoală, eu eram prin teatru şi bătătoream cu cea mai mare credinţă bucata aia de pardoseală. Catalige, jonglerie, acrobaţie, statui vivante prin metrouri, prin parcuri, balet, stat nopţi până să reuşesc să jonglez cu nenorocitele alea de 4 mingi. Mihai Mălaimare mi-a rămas în minte ca un soi de guru al copilăriei mele. După un an de şcoală a teatrului, mi-a dat un rol într-un spectacol din stagiunea mare. Habar nu aveam ce fac, dar m-am bucurat de fiecare secundă. N-a fost marea revelaţie, că eu eram pe scenă dansând de la 4 ani, că ai mei au avut grijă să-mi asfixieze copilăria cu toate cursurile de la Palatul Copiilor. Dar am câteva amintiri. La premieră, cineva a aruncat cu bomboane Rafaello peste noi, mi s-a rupt rochia fix înainte să intru şi am intrat fără, iar bunicul meu a murit imediat după premieră. Bunicul meu era pe moarte şi a mai tras puţin de viaţă pentru a mă vedea pe scenă jucând măcar o dată. A venit cu ultimele puteri şi după spectacol mi-a zis: „Încă puţin şi voi putea veni la toate spectacolele tale, te iubeşte tataie”. A fost ultima oară când l-am văzut. De atunci, îl văd la fiece spectacol. Are locul lui etern rezervat, scaunul din stânga sus. Mereu pe acelaşi scaun din stânga sus, unde a stat în seara aia.

- Eşti pregătită de Susan Batson, un nume respectat şi cunoscut în domeniu. Care sunt diferenţele şi contrastele în modul de a preda al americanilor comparativ cu românii?

Cu mici excepţii, nu a fost mare <romance> (poveste de iubire - n.r.) la mine şi profii mei, de ce să mint? Când am plecat în Berlin, la workshopul ăsta, eram super fericită că nu mă ştie nimeni acolo şi n-are cine să mă judece. Workshopul era cinci zile, un monolog pe zi şi treceam toţi pe scenă şi îl spuneam. I-a plăcut enorm lui Susan ce-am făcut pe acolo. Bineînţeles că i-am zis că sunt pielea cariciului şi că poate i se pare. Nu i s-a părut, chiar i-a plăcut. M-a ajutat enorm boost-ul de self esteem (imboldul de încredere în sine - n.r.) pe care l-am primit atunci. Aşadar am şi eu un mesaj pentru orice student/actor care a fost făcut cu ou şi cu oţet măcar o dată. În meseria noastră e vorba de har. Azi poţi să fii genial, mâine nu mai eşti nimic. Ieri ai fost prost, azi ai o mare revelaţie şi rupi. Nu puneti la suflet o părere care nu vă este constructivă cu adevărat. Vedeţi-vă voi de drumul vostru şi sănătate la toată lumea.

Ada a făcut cursuri de actorie la New York şi Los Angeles FOTO: arhiva personală

- Care este replica ta favorită dintr-o piesă de teatru?

(Râde) “Una-i mama la copii, alta-i pofta inimii.” Stai. Aia e dintr-o melodie a lui Salam. Salam, dacă citeşti interviul ăsta, vreau să îţi spun că rupi pe colaborarea cu Goran Bregovici şi oricând sunt mâhnită, ascult “Omule” şi mă înveselesc.

„Am reacţii adverse la actorii care îşi dau coate-n gură reciproc”

- Ce probleme din teatrul românesc îţi creează reacţii adverse?

În afară de nişte replici proaste, nu s-a prea dat cineva nasol la mine că mă ştie lumea că-s nebună şi dau dacă e nevoie. Dar am colege care s-au confruntat cu abuzuri şi ar fi nişte liste de testicule de tăiat, gătit în curry cu usturoi şi băgat la congelator până vine invazia zombie, să le dăm totuşi şi lor ceva de mâncare. Îmi creează reacţii adverse şi toţi politicienii care devin peste noapte responsabili de cultură necălcând la vreun spectacol de teatru. Am reacţii adverse şi la actorii care îşi dau coate-n gură reciproc. Când o să înţelegem că dacă celuilalt îi este bine îmi va fi şi mie, atunci o să reuşim. Până atunci doar vom supravieţui. Reacţii adverse am şi când e mâncarea proastă la protocoale. Nu-mi plac crispy-urile alea de pui reci nici să mă tai.

- În vara lui 2020, scurt metrajul „La vorbitor”, filmat în fosta închisoare Malmaison, şi în care ai rol principal a fost premiat la Festivalurile Hollywood Just4Shorts şi New York Movie Awards. Cât de mult te-a motivat succesul „La vorbitor” în perioada pandemiei?

Am şi eu superficialităţile mele, îmi plac likeurile de pe internet, îmi plac premiile şi îmi place să mă laude lumea aşadar normal că mi-a plăcut să am şi eu mic succes cu ceva. Dar sincer? Entuziasmul major la mine este când intră un proiect pe ţeavă, când îl pregătim şi suntem ulterior pe set. Imediat ce îl termin, mă uit după următorul pas şi mă motivează ce va urma mai mult decât ceea ce a fost. Dar e frumos să ştii că ai făcut o treabă bună. Îi îmbrăţişez pe această cale pe Andi Lupu, regizorul nostru şi pe Puiu, colegul meu.

- În serialul Three Knee Deep joci alături de James Marshall, unul dintre starurile din serialul-cult Twin Peaks. Care a fost prima ta reacţie când l-ai întâlnit?

Prima reacţie a fost că i-am mâncat o pungă întreagă de nachos. Avea nişte nachos bio pe care îi adusese din America cu el că îi plăceau foarte mult. Eu sunt un om foarte pofticios, dacă te văd că mănânci cel mai greţos lucru, dar îl mănânci cu poftă, fac cumva să gust şi eu o bucăţică. I-am cerut nachos şi mi-a dat respectuos. Problema a fost că mi-au plăcut atât de mult că am început să îi iau din nachos când nu se uita. Iniţial am zis că nu îşi dă seama. După ceva timp mi-am dat seama că se vede şi mai bine le termin că oricum nu mai contează. După un an ne-am întâlnit la un alt proiect şi am râs amândoi.

Citește și: INTERVIU Constantin Cotimanis: „Mi-aş dori, la un moment dat, să-l interpretez pe Nuţu Cămătaru“

- În Three Knee Deep joci primul tău rol major în cinema. Cât de dificil a fost să te mulezi în rolul unei criminale în serie?

M-am mulat imediat, îţi dai seama, după şcoala de corecţie făcută, că aveam tentative psiho-maniace încă din copilărie, totul a venit simplu. Glumesc. N-am stat prea mult să mă gândesc. Proiectul a apărut undeva pe 3 decembrie. De Crăciun, în loc să fredonez colinde şi să îl aştept pe Moşu', mă uitam pe bandă rulantă la documentare cu psihopaţi şi ucigaşi în serie, iar pe 1 ianuarie am început filmările. Mi-a fost foarte simplu pentru că l-am avut pe Bobby, regizorul nostru, care mi-a dat maximă încredere şi m-a lăsat să fiu liberă. Şi am fost. Şi a fost genul ăla de proiect despre care habar nu ai dacă va ieşi vreodată din post-producţie, dar care ţi-a dat o satisfacţie imensă. E rar în cinema-ul ciorbelor să prinzi o psihopată ca la carte.

Ada Dumitru a absolvit UNATC în 2017 FOTO: arhiva personală

- Susan Batson, profesoara de actorie al lui Nicole Kidman, te-a remarcat într-un workshop la Berlin şi te-a chemat în America înainte să înceapă pandemia. A prins contur colaborarea cu acesta?

De atunci este profesoara mea de actorie şi învăţ enorm de la ea. Toţi ne dorim să luăm mâine un Oscar, nu? Toţi ne dorim ca lucrurile să prindă contur cât mai rapid. Dar realitatea nu este chiar asta. Mind setul (mentalitatea - n.r.) cel mai sănătos la care am ajuns este să plantez multe seminţe peste tot în jurul meu. Unele seminţe vor creşte şi vor deveni nişte flori frumoase, altele nici nu vor apuca să se nască. Într-o zi te vei trezi cu un crin imens lângă tine şi habar nu vei avea când a fost plantat acolo. Şi atunci versiunea ta mai bătrână îţi face cu ochiul, ghiduşă, dintr-o fereastră a trecutului.

- În visele tale cinematografice, care este regizorul cu care te vezi colaborând într-un viitor mai mult sau mai puţin apropiat?

În Statele Unite, toată lumea îmi spunea într-una că sunt din lumea lui Tim Burton. “Da, dragilor”, le ziceam eu plină de modestie, “ştiu şi eu asta”. I-am trimis prin poştă o complexă scrisoare de dragoste profesională. Nu ştiu dacă o va primi. Dacă îmi răspunde, vă ţin la curent. (Râde). În rest? Să vină toţi regizorii buni la mine că nu mai pupă fată atât de charismatică şi cu nasul atât de mare, neam de neamul lor.

„Iubesc şi urăsc România în acelaşi timp”

- De ce ţi-a şlefuit România dragostea pentru paradox?

Pentru că România este în sine un paradox. Suntem numărul unu la analfabetism funcţional pe Europa şi totuşi unele dintre cele mai luminate minţi de prin lume sunt tot românii. Ne facem de râs în afară prin diverse prostii şi totuşi toţi străinii ne iubesc. Suntem săraci lipiţi pământului, dar dacă-i de bairam scoatem teancurile de cash. Ne distrăm chiar şi când trecem prin momente cumplite. Haz de necaz. Am încercat să-i explic prietenului meu american această vorbă. Nu prea am reuşit pentru că este ceva atât de tipic nouă. Eu am devenit la rândul meu adeptă a acestui paradox. Azi mă plimb prin Manhattan ca o mare doamnă şi după mă vezi pe o bordură prin Piteşti mâncând brocolli cu brânză cu portarul de la non stop. La orice hotel mă duc, tot plec acasă cu toate mini şamponelele şi mini săpunelele din baie. Dacă mă întrebi, aş lua şi un hălăţel, de ce să te mint? Mi s-a întâmplat chiar acum câteva zile ceva absolut tipic românesc, care poate descrie relaţia mea cu ţara asta. Un idiot se încadrează prost şi aproape intră în mine cu maşina. Tot el mă claxonează. Îl înjur frumos şi regulamentar. Îl văd că deschide portiera să iasă la mine pe scandal. Zbor şi eu instant afară din maşină gata-gata să mor de gât cu el. Deja era de viaţă şi de moarte, blocasem toată intersecţia de la Arcul de Triumf şi nimic nu părea să mă mai oprească să plec acasă măcar cu degetul lui mic drept premiu, să-l pun într-un borcănel pe noptieră, borcănel intitulat “Idiotul din trafic, februarie 2021”. Continuăm înjurăturile care deveneau din ce în ce mai ancestrale, cum se face. Dintr-o dată, unul dintre şoferii care deja ieşise din maşină şi se uita la noi cum ne alintam neamurile spune: “Băi, nu vă mai certaţi ca orbii, nu vedeţi că aveţi geacă la fel?”. Ne-am oprit amândoi uluiţi de noua revelaţie. Timpul s-a oprit. Totul era în slow motion în jurul nostru şi au rămas doar privirile noastre emoţionate. Al treilea ochi ni s-a deschis formând o linie gravitaţională energetică între noi, chackrele s-au conectat, planetele s-au aliniat, Venus n-o mai bătea pe Marte, Postul Paştelui a început mai devreme, Duhul Sfânt s-a coborât lângă noi, vieţile anterioare s-au interconectat şi în momentul ăla totul a făcut sens pentru amândoi. “N-ai cum, bossu' meu, să te cerţi cu unu care are acelaşi gust vestimentar ca tine, nu se face.” Am râs, ne-am complimentat gecile de la Pull&Bear din aceeaşi colecţie gri fosforescent şi ne-am văzut de treabă. Asta e România mea. O iubesc şi o urăsc în acelaşi timp.

- Cât de departe te vezi, şi la propriu, şi la figurat, pe termen mediu şi lung?

Pentru că îmi place cum scriu, mă voi auto-cita. Tot timpul mănânc pieliţa de pe carne si bag multă slănină. Sunt somnambulă sever, sunt impulsivă şi îmi plac sporturile extreme. Aşadar dacă nu mor mâine făcând skydiving, de la colesterol, căzând de la etaj în somn sau certându-mă random pe stradă cu un alt şofer până ne omorâm, atunci sper să ajung şi eu departe în viaţa asta.

Citește și: NIRO Investment Group şi Damian Drăghici şi-au unit forţele în „România de 10” – o incursiune emoţionantă în spaţiul culturii şi tradiţiilor româneşti

- În ce nuanţe vezi viitorul teatrului şi filmului în România? În 50 Shades of Grey?

Viitorul culturii româneşti pare a fi în nuanţele rahatului cu câteva fundiţe roz bombon parfumate. Statul face treaba mare pe cultura românească, dar BANG! ia Jude Ursul de Aur la Berlinale, BANG! este Colectiv nominalizat la Oscar. Aşadar tot ce pot face este să le mulţumesc acestor creatori pentru reuşitele lor incredibile ce sper că le demonstrează oficialilor cât de importantă este cultura românească pe plan mondial. Prevăd un tango foarte pasional şi continuu între un raton şi un top-model. Ba îţi place, ba se-mpute. Dar preponderent se-mpute.

- Poate fi România comparată cu un film hollywoodian sau România este un ciné vérité perpetuu?

România se vrea un film al lui Tarantino şi de fapt este regizată de Kusturica.