Locul în care durerea este alinată, dar de neînvins. Pacientă care a murit la îngrijiri paliative: „Abia am 40 de ani. Parcă e prea devreme să mor”

Compartimentul de Îngrijiri Paliative din cadrul Institutului Regional de Oncologie din Iaşi este un spaţiu destinat bolnavilor de cancer în stadiu avansat, care nu mai pot fi trataţi, ci doar le poate fi ameliorată starea pentru o vreme. „Adevărul“ vă prezintă o incursiune în viaţa de zi cu zi a pacienţilor de aici.

„Cancerul nu doare“, spun medicii şi pacienţii care se luptă zilnic cu afecţiunea supranumită „boala secolului al XXI-lea“. Însă efectele terapiilor care sunt indicate pentru stârpirea celulelor canceroase provoacă dureri în lanţ, de cele mai multe ori stăvilite doar cu morfină. Angela, Aneta şi Luminiţa, trei paciente ale Institutului Regional de Oncologie din Iaşi (IRO), îngrijite mai multe zile în compartimentul paliativ al institutului, au povestit că singura lor dorinţă este să se simtă ameliorate, cât să nu mai depindă de cei din jur. Din păcate, în ciuda tratamentelor, Aneta şi Luminiţa nu se pot descurca singure şi încă au nevoie de terapie care să le aline durerile.

Angela, o ieşeancă de 40 de ani, a aflat anul acesta, în februarie, că suferă de cancer de col uterin în stadiul IV. La sfârşitul lunii iunie povestea cu încredere că speră să ducă boala pe picioare încă trei ani, să apuce să-şi vadă fiul cel mare student la facultate. Acum o săptămână, s-a stins din viaţă la IRO, spitalul care în ultima lună i-a fost casă. Angela, o femeie simplă care muncise în două locuri să-şi poată creşte singură cei trei băieţi, se confrunta în ultimele zile din iunie cu durere cumplite. Spunea că nu există cuvinte care să poată cuprindea neputinţa pe care o simţea în unele momente.

„La începutul anului am aflat diagnosticul. Problemele au debutat cu un an mai devreme şi atunci mi-am făcut testul Papanicolau, dar rezultatul a fost în regulă. Eu nu cred că poţi face boala asta aşa de severă într-un singur an. Poate proba nu a fost interpretată corect sau poate este moştenire de la tatăl meu, care a avut cancer de esofag. Am făcut o lună jumate de radioterapie şi am venit aici, pentru că am zile în care nu mă pot mişca de durere. Am dureri de burtă atât de mari, încât nu pot merge şi nu pot sta. Parcă mă arde pe interior“, descria Angela modul în care se manifestă boala.

Pacienta era aşteptată acasă de trei băieţi de opt, 12 şi 16 ani. Copiii ştiau că mama lor este grav bolnavă şi că se află la tratament, dar că în câteva săptămâni revine acasă. După diagnosticare, Angela a stat mai mult timp în spital decât acasă. După fiecare terapie revenea slăbită, însă determinată să meargă mai departe. Iar dacă i se întâmpla să facă o criză dureroasă pe care să nu o poată îndura, se retrăgea în dormitor, le cerea copiilor să nu o deranjeze că vrea să doarmă şi mergea să-şi strângă durerea între dinţi, fără să se plângă copiilor. „Ei sunt deştepţi în ziua de azi, cred că şi-au dat seama că starea este foarte gravă. Eu nu am vrut să le spun pentru că sunt micuţi. Când vedeam că se apropie o criză, plecam din faţa lor şi le spuneam să mă lase singură. Mă lua cu leşin, furnicături şi înţepături, dar lor nu le spuneam“, povestea ieşeanca.

Înainte de depistarea bolii, pacienta lucra ziua bucătăreasă într-un restaurant din oraş şi noaptea ospătăriţă la o altă terasă. Făceau eforturi să-şi crească băieţii şi să le asigure totul pentru că ei o aveau numai pe ea. Tatăl îi părăsise şi, după divorţ, Angela le era şi mama şi tată. „Medicii mi-au mai dat câteva luni. Deci situaţia nu este roz deloc. Eu vreau şi cred că o să reuşesc să mai duc pe picioare boala încă trei-patru ani, să-i văd pe toţi mai mari, să-l văd pe băiatul cel mare student la informatică. Acum i-am învăţat să facă mâncare, să facă ordine, să plătească facturile. Se pot îngriji de casă, dar tot nu pot să-i las singuri. În plus, abia am 40 de ani. Parcă e prea devreme, totuşi, să mor. Dar dacă aşa este viaţa, ce pot eu să fac?“, se întreba pacienta.

„Nu vreau să fiu subiect de cancan“

Aneta, asistentă medicală aproape 40 de ani într-un sat din judeţul Vaslui, a aflat că are cancer pulmonar acum patru luni. Din martie până în prezent, femeia în vârstă de 71 de ani spune că a simţit cum a îmbătrânit brusc şi cum a început să nu o mai asculte deloc organismul. Mai întâi nu putea respira. Apoi, după ce a aflat diagnosticul, s-a supărat foarte tare şi au apărut complicaţii cerebrale. Acum, ca să nu uite să bea apă, Aneta ţine sticuţa de apă lângă ea.

Înainte, când lucra la cabinetul medical din localitate şi întâlnea periodic bolnavi diagnosticaţi cu cancer, asistenta medicală spunea „Doamne fereşte!“ şi-i evalua periodic. Acum, când ea însăşi a fost diagnosticată cu cancer, Aneta speră doar să trăiască demn şi să nu fie o povară pentru fraţii şi surorile sale. „Oamenii din sat ştiu că sunt la sora mea în vizită. Nu vreau să fiu subiect de cancan, pentru că oamenii, dacă află că ai cancer încep să spună una, alta. Eu am mai şi fumat la viaţa mea. Dar nu înseamnă că fumatul este singura cauză a cancerului de plămân. Eu am cunoscut bolnavi care neam de neamul lor nu a fumat şi tot au făcut cancer pulmonar“, a arătat pacienta.

La IRO, bolnava este vizitată doar de fraţi şi nepoţi. Soţul i-a murit de mai mulţi ani, iar copii nu a avut. Aneta a povestit că boala a venit peste ea ca un trăsnet. Era obişnuită cu o afecţiune a inimii şi cu tratamentul pe care îl lua, dar nu se aştepta să mai primească un diagnostic crud. „M-a trăsnit deodată. Cum să spun altfel, dacă m-a luat brusc? Alinarea mea este că am ajuns aici, unde toată echipa vorbeşte frumos, îmi explică ce am şi cum stau. Nu sunt doar cadre medicale. Sunt oameni şi îşi dau seama că, în principal, de asta avem nevoie“, a mai spus vasluianca.

Copilul care a orbit de frică

Luminiţa a descoperit că are melanom malign în 2012. Ieşeanca în vârstă de 59 de ani a aflat că are cancer în preajma Crăciunului, când, odată cu o operaţie de tiroidă, medicul i-a atras atenţia că formaţiunea care îi crescuse pe mână nu este deloc normală. Vestea l-a şocat cel mai violent pe fiul său, care de spaimă a orbit temporar şi timp de două zile nu a mai văzut nimic. „După ce am aflat de melanom malign, complicaţiile s-au localizat la nivelul rinichilor. Glanda suprarenală a fost afectată imediat după identificarea cancerului de piele. Practic, celulele canceroase au plecat în tot organismul şi l-au modificat cum au vrut. Acum am început să cad şi psihic pentru că văd că nu e nicio îmbunătăţire. Am făcut chimioterapie pentru glandă şi apoi a intervenit la sân. Acum am şi cancer mamar. Dacă la început formaţiunea aia era cât unghia, acum e cât un ou de găină şi trebuie operată“, a povestit pacienta.

Pe Luminiţa boala propriu-zisă nu o deranjează deloc. Efectele chimioterapiei însă i-au imobilizat picioarele şi i-au afectat coloana vertebrală. Durerile pe care le resimte după terapie o fac să creadă că totul este în zadar. În plus, medicii i-au spus că pentru boala de care suferă nu există tratament şi că terapia pe care o urmează este una standard, stabilită de zeci de ani. „Acum cred că o să fie bine, acum cad psihic şi văd totul negru. Chimioterapia mi-a afectat picioarele, nu mai pot merge fără ajutor. Am dureri groaznice, de la mijloc în jos. De asta am şi venit aici. Acum dorinţa mea este să-mi revin cât să pot merge singură. Vreau doar să merg până la baie singură, să nu depind de nimeni. Tot aş fi mulţumită să pot face măcar atât, pentru că, până la urmă, toată lumea este datoare cu o moarte“, a mai spus ieşeanca.

„Întotdeauna se mai poate face ceva“

În Compartimentul de Îngrijiri Paliative din cadrul Institutului Regional de Oncologie de la Iaşi sunt îngrijiţi permanent câte 20 de bolnavi oncologi, aflaţi în stadii avansate de boală. Alţi câţiva zeci se află pe o listă de aşteptare. „Nevoia de paliaţie este foarte mare. Există pe harta României judeţe care nu au nici un fel de îngrijire de paliaţie. Iaşul stă bine din acest punct de vedere. Din nefericire, foarte puţini pacienţi din totalul celor care ar trebui asistaţi beneficiază de îngrijire paliativă. Bolnavii aceştia mor acasă în dureri. Noi nu putem spune că în secţia de palitive se vindecă boală. Însă evităm să spunem că nu se mai poate face nimic. Întotdeauna se mai poate face ceva“, a spus dr. Vladimir Poroch, şeful Compartimentului de Îngrijiri Paliative din cadrul IRO.

Citeşte şi:

Medic specialist în îngrijirea bolnavilor cu afecţiuni incurabile aflaţi în ultimele faze: „Pentru pacienţi contează foarte mult să-i ţii de mână când mor“