Portret: Paramedicul Marius Silaghi nu suportă urarea „spor la lucru”

Serviciul său este pe maşina descarcerării. Atunci când are de lucru, şefii i-au dat hunedoreanului o singură sarcină: să scoată oameni din ghearele morţii.

PROFIL

Născut. 14.09.1968
Educaţie. Facultatea de Educaţie Fizică şi Sport
Experienţă. Circa 10 de ani de muncă pe maşina descarcerării ISU
Familie. Căsătorit, un copil

Autobuzul  zăcea în decor cu partea frontală strivită de copacii pe care îi percutase în viteză.  Şoferul încremenise, fără viaţă, cu volanul împlântat în piept. Captivi între scaunele contorsionate, morţi sau urlând de durere, pasagerii, toţi copii, păreau o clasă de şcoală ajunsă în infern. Şocul impactului amestecase în tot autobuzul, într-un haos, mâncare, jucării, ruxacuri, caiete, pixuri. Vorbele copiilor supravieţuitori erau de neînţeles, toţi erau polonezi.

Este imaginea pe care Marius Silaghi a văzut-o în prima sa intervenţie majoră pe maşina descarcerării. „Parcă am intrat în iad, când am pătruns în autobuz. Am început să eliberăm răniţii dintre scaune, iar la urmă ne-am ocupat de degajarea celor decedaţi. Nu pot să uit accidentul ăsta dintr-un singur motiv: toţi erau copii. Am încercat să nu mă uit la feţele lor şi m-am concentrat pe munca mea”, îşi aminteşte Marius Silaghi. De atunci, hunedoreanul, cu foarfeca sa pneumatică, a contorizat 10 ani de goană pe maşina descarcerării. Sute de oameni îi datorează viaţa, mulţi fără ca măcar să ştie acest lucru. I-a rămas însă un reflex dobândit în prima intervenţie.

„Când dau peste oameni decedaţi nu pot să-i privesc şi le acopăr faţa cu un cearceaf sau cu o pătură. Mă ajută să nu mă încarc cu amintiri dezolante”, explică Marius Silaghi. De la prima intervenţie, hunedoreanului i-a trebuit circa un an de zile ca să-şi poată gestiona eficient stresul. Puţină lume ştie că unul din factorii agresivi existenţi la un accident este mirosul. „Accidentele au un miros extrem de respingător care ne alertează involuntar. E un amestec de arome olfactive de sânge, organe interne, ulei de motor, câteodată mâncare care te lovesc mai dur decât imaginea victimelor”, spune Marius Silaghi.

Baia de adrenalină cere apă

„Alarmă! Descarcerarea! Accident cu victime la...”. E semnalul plecării în misiune şi a demarării stresului. „Pentru mine cel mai riscant moment este deplasarea de la unitatea ISU la locul accidentului. Gonim cu viteze mari şi mă rog întotdeauna să ajungem întregi, dat fiind modul în care se circulă pe drumurile noastre. Pe maşină, întotdeauna facem presupuneri asupra a ceea ce vom găsi la faţa locului. Când ajungem, intrăm pe „pilot automat”, scoatem sculele şi începem să lucrăm contra-cronometru”, spune hunedoreanul. După ce s-a terminat,  toţi cei de la descarcerare au un simtom comun: setea. „E probabil de la stres, secreţia de adrenalină, dezhidratare, dar cert este că beau circa un litru de apă după fiecare intervenţie, fie iarnă,  fie vară”, spune Marius Silaghi.

Întrebări şi răspunsuri
La un accident pe cine salvaţi primul?
Regula este clară: primii care vor fi salvaţi sunt întotdeauna răniţii tăcuţi, care au cert leziuni grave. Cei care ţipă au întotdeauna o stare mai bună dovedită de faptul că simt durerea.

Cum vă detaşaţi de dramatismul muncii  pe care o faceţi?
Pescuiesc, mai ies la o bere cu colegii şi în concedii caut să călătoresc.

Ce vă supără cel mai mult în meseria asta?
Când cineva îmi urează „spor la lucru”.  La mine nu merge. Când eu am de lucru, cineva, undeva, are sigur probleme mari de supravieţuire.

Ce-i place?
„Sunt un iubitor de călătorii. Mi-am propus ca în viaţa asta să văd locurile unde există, sau ar fi existat cele şapte minuni ale lumii”, mărturiseşte Marius Silaghi.

Ce nu-i place?
Indolenţa oamenilor care trec nepăsători de multe ori pe lângă necazurile semenilor.