FOTO Cetăţile dacice în anii '70. Dezastrul care pândea faimoasele vestigii antice, prevăzut de un reputat istoric

FOTO Cetăţile dacice în anii '70. Dezastrul care pândea faimoasele vestigii antice, prevăzut de un reputat istoric

Turnul rectangular din Sarmizegetusa Regia (stânga) / Soartele de andezit din Sarmizegetusa Regia (dreapta) Sursa Buletinul Monumentelor Istorice

Hadrian Daicoviciu a fost unul dintre primii istorici care au reclamat pericolul distrugerii celor mai preţioase monumente antice din România: cetăţile dacice din Munţii Orăştiei. Se întâmpla în urmă cu cinci decenii, însă semnalul său de alarmă este valabil şi în prezent.

Ştiri pe aceeaşi temă

În urmă cu cinci decenii, într-un articol publicat în Buletinul Monumentelor Istorice, istoricul şi arheologul Hadrian Daicoviciu (1932 - 1984) aducea în atenţia autorităţilor statului român nevoia unor măsuri urgente care trebuiau luate pentru conservarea cetăţilor dacice din Munţii Orăştiei.

GALERIE FOTO CU CETĂŢILE DACICE ÎN 1971

În anii următori, în urma implicării mai multor istorici şi arheologi, Sarmizegetusa Regia, Costeşti şi Blidaru au intrat în ample lucrări de reabilitare, însă cu timpul unele intervenţii s-au dovedit insuficiente şi chiar nefaste pentru siturile antice.

În prezent, monumentele istorice, aflate de peste două decenii în patrimoniul UNESCO, au ajuns într-o stare mai precară decât cea consemnată de Hadrian Daicoviciu, în editorialul cu titlul „O sarcină de primă urgenţă: consolidarea şi conservarea monumentelor dacice din Munţii Orăştlei”.

La degradarea vestigiilor antice au contribuit de atunci nu numai forţele naturii, dar şi turiştii şi căutătorii de comori care le-au vandalizat şi le-au grăbit distrugerea.

Iată semnalul de alarmă publicat de istoric în primul număr din anul 1971, al Buletinului Monumentelor Istorice, o expunere care nu şi-a pierdut actualitatea, nici după cinci decenii:

„Complexul cetăţilor şi aşezărilor dacice din Munţii Orăştiei şi, într-un sens mai larg, din Transilvania meridională, se numără printre cele mai remarcabile monumente pe care trecutul îndepărtat al patriei le-a lăsat moştenire. Ele reprezintă mărturia cea mai strălucită a civilizaţiei avansate, clasice prin natura şi prin făgăduielile ei, pe care o creaseră dacii în cel din urmă secol al erei vechi şi în cel dintâi al erei noastre. Valoarea şi importanţa lor istorică, arhitectonică, turistică etc. sporesc şi mai mult datorită unicităţiilor: nicăieri, nici la noi şi nici în altă parte, nu s-a mai descoperit, cel puţin până acum, un complex de asemenea întindere şi de asemenea densitate, aparţinând epocii Latene târziii.


Blidaru, în 1971 Sursa Buletinul Monumentelor Istorice

Pe o suprafaţă de aproximativ 200 kilometri pătraţi au fost identificate şi dezvelite nu mai puţin de şase mari cetăţi (Sarmizegetusa – Grădiştea Muncelului, Blidaru, Costeşti, Piatra Roşie, Băniţa şi Căpâlna), a şaptea - fortificaţia de pe Vârful lui Hulpe – nefiind încă cercetată prin săpături. De asemenea, au fost descoperite întărituri mai mici – bastioane şi turnuri izolate – răspândite în jurul fortificaţiilor principale sau de-a lungul drumului care, pe Apa Grădiştii (antica Sargetia?), urcă spre Sarmizegetusa. Din aceste turnuri, unele cum este cel din Poiana Perţii, în apropierea cetăţii de pe Blidaru, au fost complet degajate; În alte cazuri (În Poiana Popii, pe Faieragu etc.) cercetarea a fost parţială, iar alteori (Ciocuţa, Cetăţuia înaltă) monumentele dezvelite şi studiate au fost apoi iarăşi acoperite cu pământ”, scria istoricul. 


Peste 100 de aşezări dacice civile


„Uimitoarea densitate de locuire în epoca dacică a acestei zone e demonstrată şi de numărul mare (peste 100) al aşezărilor civile identificate pe teren, dar cercetate într-o măsură foarte redusă deocamdată. În rândul acestor aşezări se numără şi complexe de mică întindere (stânile de pe Rudele, de exemplu) dar şi aşezări întinse şi foarte populate. Sunt extrem de bogate, de pildă, urmele de locuire din vatra actualului sat Costeşti: aici, în vale, se găsea aşezarea civilă căreia cunoscuta fortificaţie de pe dealul Cetăţuia, considerată drept reşedinţă a lui Burebista şi a unora dintre succesorii săi, îi servea drept acropolă.

La Sarmizegetusa, aşezarea civilă situată la vest de cetate se întindea pe o distanţă de 3 kilometri, locuinţele ocupând numeroasele terase ale Dealului Grădiştii; descoperiri întîmplătoare recente dovedesc că şi la est de cetate şi de incinta sacră au existat ateliere meşteşugăreşti şi, desigur, locuinţe. În punctul Faţa Cetei a fost identificată o mare aşezare dispusă etajat pe câteva zeci de terase artificiale, iar la Feţele Albe o aşezare similară a început să fie cercetată în anul 1965; ea aminteşte privitorului imaginea Pergamului elenistic, căci terasele pe care se ridicau diferitele construcţii (locuinţe, un sanctuar circular cu stîlpi de calcar) erau susţinute de ziduri masive construite din piatră de talie. Specialistul, ca şi drumeţul, rămâne pe drept cuvânt uimit în faţa unui asemenea efort constructiv realizat cu două mii de ani în urmă. E de prisos să insist aici asupra valorii istorice excepţionale a antichităţilor dacice din Munţii Orăştiei: ea este prea binecunoscută.


Feţele Albe în 1971 Sursa Buletinul Monumentelor Istorice

Descoperirile din Munţii Orăştiei au modificat radical, viziunea oamenilor de ştiinţă despre ultima fază a istoriei şi a civilizaţiei daco-getice. Dar dacă valoarea istorică-documentară a unor monumente de această natură este exploatată odată cu cercetarealor de către specialişti, valoarea lor instructivă şi educativă se prelungeşte la infinit. Un număr tot mai mare de iubitori ai trecutului patriei poposesc pe meleagurile Munţilor Orăştiei; generaţii după generaţii, elevi şi studenţi organizează, sub conducerea dascălilor, excursii în acest ţinut. Şi numărul turiştilor – români sau străini – care vizitează aceste vestigii ale trecutului nostru dacic a crescut considerabil pe măsura progresului lucrărilor de asfaltare a drumului Orăştie – Costeşti şi odată cu construirea, la Costeşti, a unei micicabane”, informa Hadrian Daicoviciu (foto dreapta, sursa wikipedia.org)
 

Clima din munţi, pericol pentru vestigiile antice

„O gravă şi reală primejdie ameninţă însă aceste monumente: aceea a distrugerii treptate, dar destul de rapide, mai ales din cauza agenţilor naturali (ploi, zăpadă, îngheţ, alunecări de teren etc.). Nu e vorba aici de modestele urme (resturile unui perete de lipitură arsă, o vatră de foc, resturile unei bârne sau ale unui stîlp carbonizat ş.a.m.d.) ale unor gospodării dacice; acestea, la drept vorbind, nici nu spun mare lucru unui ochi neversat, iar inventarul (unelte, podoabe, vase) descoperit în ele a luat, de mult calea muzeelor din Cluj, Deva sau Sebeş; e vorba chiar de monumentele, aparent indestructibile sau greu de distrus, ridicate din piatră: cetăţi, turnuri, sanctuare.

Este, poate, cazul să reamintesc aici construcţia zidului dacic (murus Dacicus) în opus quadratum. Acest tip de zid, gros de 1,50 – 4 m, constă din două paramente din blocuri decalcar conchilic regulat tăiate; Între cele două feţe ale zidului există o umplutură (emplecton) de pământ şi pietre de stâncă nefasonate. Pentru că această umplutură neomogenă putea foarte uşor, prin presiuni laterale, să dărîme paramentele de blocuri, constructorii daci, care nu foloseau niciodată mortarul la acest gen de zid, au recurs la sistemul bârnelor transversale.

Bârne solide de lemn erau aşezate de la un parament la celălalt; capetele lor, tăiate în formă decoadă de rândunică, intrau în nişte jgheaburi ("babe") mai largi spre exterior şi mai înguste spre interior, anume săpate pe faţa superioară a blocurilor opuse. Presiunea umpluturii era anihilată de rezistenţa bîrnelor; e adevărat că acestea putrezeau cu vremea, dar pînă atunci zidul se tasa şi numai exista primejdia dărâmării.

Judecând după unele scene ale Columnei Traiane, zidul dacic în opus quadratum, înalt desigur de 3-4 metri, se termina, în partea lui superioară, cu un acoperămînt de trunchiuri de copac despicate longitudinal, aşezate cu partea convexă în sus şi puţin Înclinate spre exterior pentru ca apa de ploaie sau cea provenită din topirea zăpezii să se poată scurge. Astăzi acoperământul de trunchiuri de copac nu mai există, după cum nu există nici bârnele transversale din structura zidului. Apa pătrunde nestingherită În emplectonul zidurilor dacice, provocând dislocarea şi prăbuşirea blocurilor. Pătrunzînd în crăpăturile blocurilor şi În porii lor (să nu uităm că avem de-a face cu calcar conchilic), apa îngheaţă în timpul iernii şi, dilatîndu-se, lărgeşte fisurile”, informa autorul.


Cetatea Costeşti. Turnul Locuinţă, 1971 Sursa Buletinul Monumentelor Istorice

 

Cele mai afectate cetăţi

„Deosebit de periclitate sunt zidurile care, asemenea celor din cetatea de la Costeşti, din apropierea sanctuarului circular de la Feţele Albe sau de la turnul-locuinţă al cetăţii Căpâlnei, au suferit de pe urma incendiului aprins de trupele romane biruitoare. În aceste cazuri, procesul de degradare este şi mai rapid. Zidurile în opus quadratum cu două paramente nu sunt singurele care se Întîlnesc la cetăţile dacice din această zonă meridională a Transilvaniei. La Căpâlna, de exemplu, zidul are un singur parament, bîrnele transversale fiind la origine legate de puternici stîlpi verticali înfipţi în umplutura din spatele blocurilor.

La Piatra Roşie, incinta a II-a e formată dintr-un zid alcătuit din pietre de stîncă locală (micaşist) foarte friabile, legate Între ele culut. Ceva mai rezistent poate fi zidul durat la Băniţa tot din pietre de stîncă nefasonate (opusincertum), însă prinse în mortar. În schimb, În incinta a II-a de la Blidaru, unde aşa zisele "cazemate" (În realitate substrucţiile unor platforme pentru luptători şi maşini de război) de pelaturile de nord şi de vest au trei din cei patru pereţi construiţi În aşa-numitul opus mixtum (blocuri de calcar alternÎnd, În felul unei table de şah, cu porţiuni din micaşist friabil local), soliditatea monumentului e deosebit de scăzută.

Cele de mai sus nu reprezintă consideraţii teoretice sau previziuni, ci, din nefericire, constatări practice. La Blidaru, latura de nord a incintei a II-a e parţial dărâmată; multe blocuri s-au desprins şi din zidurile turnului de pază din Poiana Perţii. În Cetatea de la Căpâlna, peretele dinspre deal al turnului – locuinţă se degradează an de an. Destule blocuri s-au desprins şi din incinta, cu zid păstrat pe o Înălţime relativ mică, a marii cetăţi de refugiu de la Sarmizegetusa, în sfîrşit, tot la Sarmizegetusa, porţiunea dezvelită a drumului pavat care lega cetatea de incinta sacră e de nerecunoscut: lespezile de calcar ale pavajului au fost În bună parte erodate de apă. Nici sanctuarele nu sunt ferite de acţiunea destructivă a apei. În cazul sanctuarelor cu baze de coloane sau cu stîlpi de calcar avem de-a face cu aceleaşi fenomene de eroziune şi de fisurare; sanctuarele cu elemente de andezit se prezintă mult mai bine, dar şi în cazul lor efectele nocive ale îngheţului se fac simţite.

Ce e de făcut? După părerea mea, a devenit imperios necesară o grabnică acţiune de salvare a cetăţilor dacice din Munţii Orăştiei (să nu uităm însă că aceleaşi probleme se pun în cazul cetăţilor de la Tilişca, În apropiere de Sibiu, sau Piatra Craivii, lângă Alba Iulia, probabil şi la Bîtca Doamnei, lîngă Piatra Neamţ). Ceea ce s-a făcut pînă acum – protejarea cu acoperiş de asbociment pe schelet metalic a turnurilor-locuinţă de la Costeşti şi protejarea cu glii, prin forţele şantierului arheologic, a unor ziduri de la Costeşti şi Blidaru – e prea puţin”, relata Daicoviciu. 

 


Foto Daniel Guţă 


Apel pentru salvarea de urgenţă a vestigiilor 

„Acţiunea de salvare, pentru care aceste rânduri vor să fie un călduros şi presant apel, trebuie să asigure repararea, consolidarea şi conservarea acestor preţioase monumente ale trecutului. Nu cred că e cazul să ne gândim, deocamdată, la restaurarea completă a zidurilor dacice şi a altor monumente de piatră din Munţii Orăştiei în forma lor originală; lucrările ar costa sume extrem de mari şi nu avem câtuşi de puţin certitudinea că reconstituirile noastre ar fi juste din punct de vedere ştiinţific. O asemenea restaurare ipotetică ar putea fi încercată cel mult pe oporţiune din incinta unei cetăţi (de exemplu, Costeşti) la care accesul e mai lesnicios şi, deci, transportul materialelor şi al oamenilor ar fi mai puţin costisitor.

Repararea e, în cele mai multe cazuri, o operaţie relativ uşoară căci ea constă pur şi simplu din aşezarea la loc, În ziduri, a blocurilor căzute. Câteodată Însă lucrurile se prezintă într-un chip mai dificil. Aşa se Întîmplă, de exemplu, la Blidaru, unde zidurile din spate ale "cazematelor" sau zidul de sud al turnului V, toate grav avariate, sînt destul de Înalte. Nu va fi uşoară nici repararea unei porţiuni din zidul A de la Feţele Albe, al cărui parament exteriore puternic şi primejdios a plecat Înainte din pricina presiunii emplectonului; în acest caz, ca şi în altele asemănătoare, va fi, desigur, nevoie ca zidul să fie parţial demontat, emplectonul să fie parţial scos şi evacuat, iar apoi blocurile aşezate la locul lor, adică În poziţia originală. Situaţia se complică uneori (de pildă, la turnul din Poiana Perţii) datorită faptului că blocurile desprinse din zid sînt stricate, cu colţurile rupte etc., ceea ce face ca simpla lor reaşezare în zid să nu-i asigure acestuia poziţia corectă”, scria Hadrian Daicoviciu.


Foto Daniel Guţă 

Cum puteau fi tratate blocurile antice de piatră 

„O problemă mult mai dificilă o constituie consolidarea zidurilor construite în opus quadratum, opus incertum (cu excepţia celui de la Băniţa) şi în opus mixtum, soluţia adoptată frecvent la zidurile romane sau feudale – consolidarea cu mortar şi ciment – nu poate fi în niciun caz aplicată fără modificări la zidurile dacice: în adevăr, ar fi bizar să se consolideze cu mortar sau cu ciment vizibil ziduri la care niciodată nu s-a folosit mortarul. Cum, pe de altă parte, ar fi greu, dacă nu imposibil, de găsit o rezolvare fără utilizarea mortarului (cimentului), s-ar putea ajunge la ideea folosirii invizibile a unui liant: injecţii cu ciment în emplecton, înlăturarea provizorie a emplectonului şi prinderea în ciment a feţei din spre emplecton a blocurilor.

Această ultimă soluţie mi se pare însă inaplicabilă pe porţiuni lungi de zid (să ne gândim, De exemplu, că incinta Sarmizegetusei închide o suprafaţă de circa 3 ha) şi de-a dreptul contrară spiritului ştiinţific atunci cînd zidul s-a păstrat încă bine, căci e a presupune o anumită stricare a lui şi apoi o refacere. Ea ar putea fi folosită foarte bine în cazurile în care, din pricina înclinării zidului sub presiunea umpluturii, emplectonul trebuie oricum scos parţial, iar blocurile trebuie îndreptate. În fond, am impresia că nu poate fi recomandată o soluţie universal valabilă.

Conservarea ridică şi ea numeroase semne de întrebare. Turnurile-locuinţă din cetăţuia Costeştilor au putut fi apărate cu mai sus pomenitele acoperişuri de asbociment deoarece tractoarele au putut transporta pînă pe platoul dealului materialele necesare. Transportul cu asemenea mijloace e Însă imposibil de realizat fără amenajarea unor drumuri la Blidaru, Căpâlna, Sarmizegetusa, iar transportul cu animale sau, dimpotrivă, cu mijloace foarte perfecţionate (helicoptere!) ar fi extrem de costisitor; e adevărat însă că, în anumite cazuri, ar putea fi folosite liniile de funicular construite in zonă pentru exploatarea pădurilor.

Chiar dacă s-ar putea rezolva dificultăţile ridicate de transportul materialelor necesare, e evident că acoperirea unei întregi incinte de cetate ar fi şi costisitoare, şi inestetică. Acoperirea e o soluţie aplicabilă numai în cazul bastioanelor şi turnurilor izolate şi al turnurilor - locuinţă, deşi, la drept vorbind, efectul estetic nu e strălucit nici aici. Pentru conservarea zidurilor pe distanţe mari s-ar putea recomanda, eventual, după consolidarea lor interioară cu ciment, acoperirea coamei zidului cu glii. Este Însă evident că această protecţie nu rezolvă problema conservării feţelor zidurilor dacice, pe care ploaia deviată de vânt le bate adesea şi pe care îngheţul le poate oricum strica în continuare.

Cât despre sanctuarele din Munţii Orăştiei, unele foarte mari (sanctuarul-calendar de la Sarmizegetusa are 30 m în diametru), acoperirea lor este practic de neconceput din toate punctele de vedere. Bazele de coloane din sanctuarele patrulatere şi stîlpii sanctuarelor circulare, ca de altfel şi feţele zidurilor, pavajele, pragurile de piatră n-ar putea fi apărate eficient decît de pelicule protectoare. Laboratorul de restaurare al Muzeului de istorie al Transilvaniei din Cluj a făcut experienţe cu o astfel de substanţă, un lac pe bază de răşină pentalhidică, livrată de intreprinderea "Color" din Bucureşti, dar ele n-au dat rezultate satisfăcătoare, soluţia nepătrunzind în porii pietrelor calcaroase. 

După părerea lui I. Korodi, şeful laboratorului menţionat, ar fi necesară o soluţie apoasă, capabilă să pătrundă în porii şi în crăpăturile blocurilor şi ale lespezilor. Pelicula protectoare trebuie să fie natural transparentă pentru a nu altera cu nimic înfăţişarea monumentelor; ea mai trebuie să fie destul de ieftină, căci suprafeţele care urmează să fie acoperite sunt mari, şi destul de rezistentă pentru a nu fi nevoie de aplicări excesiv de dese. Probabil că ar putea fi experimentate cu succes substanţe ca metilsiliconatul de sodiu sau metilpolietoxixiloxanul cu etil silicat.

Măsurile preconizate în rândurile de mai sus privesc, după cum se poate uşor observa, numai monumentele de piatră. S-ar putea ivi însă oricind necesitatea adoptării unor urgente măsuri deconsolidare şi de protecţie la alte genuri de vestigii: să zicem, la locuinţe dacice sau, dacă se vor descoperi, la cuptoare de olărie etc. Probabil că în aceste cazuri soluţia cea mai eficace ar fi acoperirea monumentelor respective”
, relata autorul. 

Sursa Buletinul Monumentelor Istorice 

Soluţii pentru revitalizarea zonei 

„Concluzia tuturor celor arătate se impune de la sine: acţiunea de consolidare şi conservare a complexului arheologic dacic din Munţii Orăştiei nu mai poate fi amânată. Paralel cu ea urmează, desigur, să se continue cercetarea ştiinţifică a monumentelor aflate încă în pămînt (dar aceasta trebuie urmată imediat de consolidare şi conservare!) şi să se desfăşoare diverse acţiuni pentru valorificarea turistică a intregului complex: ameliorarea căilor de acces, construirea de cabane şi de tabere pentru tineret, amplasarea de indicatoare, asigurarea Întreţinerii şi a pazei tuturor ruinelor. 

Nu trebuie să se uite că este vorba de unul din elementele cele mai importante ale patrimoniului istoric şi muzeistic naţional. Sarcinile de viitor, de perspectivă, sunt numeroase şi complexe, dar nu încape îndoială că problema consolidării şi a conservării monumentelor dezvelite pînă acum prezintă caracterul cel mai urgent. În privinţa ei, sugestiile făcute nu au pretenţia să epuizeze posibilităţile de rezolvare.

Ele oglindesc o anumită experienţă, dar nu exclud, ci, dimpotrivă, presupun efectuarea unor studii amănunţite şi precise, precum şi organizarea unei dezbateri mai largi.

Arheologii, arhitecţii, specialiştii în restaurarea monumentelor antice au cuvântul”
, încheia Hadrian Daicoviciu.

La începutul anilor ´80, Sarmizegetusa Regia, Blidaru şi Costeşti au fost supuse unor intervenţii ample de restaurare, insuficiente pentru a le salva de la degradare. Mai mult, în cazul capitalei Daciei pre-romane, intervenţiile umane au fost considerate nefaste de unii specialişti în arheologie. În acei ani, Sarmizegetusa Regia a intrat într-un proces de „înfrumuseţare“, motivat şi de celebrarea a 2050 de ani de la „crearea primului stat dac centralizat şi independent, sub conducerea lui Burebista“, dar şi de vizita anunţată a lui Nicolae Ceauşescu. 

Specialiştii de la Muzeul din Deva, arheologi şi restauratori, dar şi arhitecţi şi ingineri de la Institutul de Proiectări Hunedoara au luat parte la transformarea Samizegetusei Regia în perioada 1980 -1981. Atunci, restauratorii au întregit cu ciment soarele de andezit, au plantat stâlpii din lemn în marele sanctuar solar, au înlocuit blocurile din calcar degradate cu replici, au adus discuri şi blocuri din beton în incinta sacră, pentru a-i schimba aspectul, au înălţat şi protejat zidurile de apărare şi au construit o reţea de canalizare.

În cele patru decenii de la marele proiect de restaurare, stopat la acea vreme din lipsa fondurilor, monumentele istorice sunt mai degradate ca oricând, iar lipsa măsurilor de conservare le grăbeşte distrugerea.


Vă recomandăm să citiţi şi:

Teoriile bizare despre Sarmizegetusa Regia ale „savanţilor“ din anii '90: cuiul dacic care nu ruginea şi oraşul subteran

Secretele celor mai prospere oraşe antice dispărute: capitala întemeiată de romani şi coloniile greceşti înghiţite de mare 

Cinci ani de la descoperirea fabuloasă din Sarmizegetusa Regia. Soarta cererii de recompensă pentru matriţa unică în lume

Sarmizegetusa Regia. Cetățile dacice. 1971. FOTO: Buletinul Monumentelor Istorice. Numerele 1 și 4 din anul 1971.

Imagini din aceeasi galerie
  • Sarmizegetusa Regia. Cetățile dacice. 1971. FOTO: Buletinul Monumentelor Istorice. Numerele 1 și 4 din anul 1971.
  • Sarmizegetusa. Cetățile dacice. 1971. FOTO: Buletinul Monumentelor Istorice. Numerele 1 și 4 din anul 1971.
  • Fețele Albe. Cetățile dacice. 1971. FOTO: Buletinul Monumentelor Istorice. Numerele 1 și 4 din anul 1971.
  • Blidaru. Cetățile dacice. 1971. FOTO: Buletinul Monumentelor Istorice. Numerele 1 și 4 din anul 1971.
  • Costești. Cetățile dacice. 1971. FOTO: Buletinul Monumentelor Istorice. Numerele 1 și 4 din anul 1971.
  • Cetatea Costești. Cetățile dacice. 1971. FOTO: Buletinul Monumentelor Istorice. Numerele 1 și 4 din anul 1971.
  • Murus Dacicus. Cetățile dacice. 1971. FOTO: Buletinul Monumentelor Istorice. Numerele 1 și 4 din anul 1971.
  • Sarmizegetusa Regia. Cetățile dacice. 1971. FOTO: Buletinul Monumentelor Istorice. Numerele 1 și 4 din anul 1971.
Distribuie imaginea

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările