Cele mai bizare petreceri ale românilor din Evul Mediu. Ziua în care se bătea recordul la băutură şi se priveghea vesel
0Românii din secolele trecute aveau o suită de sărbători care impresionau prin obiceiurile de petrecere neobişnuite.
Românii păstrau cu stricteţe posturile însă aveau o mulţime de sărbători, în care puteau petrece în voie Iată cum petreceau strămoşii noştri în secolele trecute.
Ziua beţivului – bună pentru schimbarea sângelui
Armindeni, cunoscută în popor ca Ziua pelinului sau Ziua Beţivului, era celebrată pe 1 mai. Românii îşi împodobeau porţile şi stâlpii caselor cu ramuri verzi, iar la pădurile, livezile şi păşunile satelor aveau loc petrecei câmpeneşti. „Se bea vin roşu amestecat cu pelin pentru schimbarea sângelui şi apărarea oamenilor şi vitelor de boli, în special de ciumă”, scria Ion Ghinoiu, în volumul Dicţionar de Mitologie Română (Ed. Univers Enciclopedic Gold, 2013). Sărbătoarea era dedicată roadelor pământului şi pentru a evita dezastrele naturale precum grindina sau seceta.
Iordănitul – când femeile se puteau răzbuna pe bărbaţi
Iordănitul sau Cumetria femeilor era celebrată în noaptea de 7 ianuarie, prin petreceri zgomotoase care aminteau de serbările dionisiace din Antichitate. În vechea zi a femeilor, acestea se adunau în grupuri mari la o gazdă, unde se ospătau şi jucau, apoi ieşeau pe drumuri cântând, iar pe bărbaţii întâlniţi în cale îi duceau cu forţa la râu şi, sub ameninţarea că-i vor arunca în apă, îi obligau să se dezbrace. Aceştia trebuiau să se răscumpere oferind vedre de vin sau ajungeau în apă, spre amuzamentul femeilor.
Căluşarii – cetele de dansatori care aduceau euforia
Jocul Căluşarilor, una dintre cele mai spectaculoase sărbători din istoria românilor, are origini străvechi. La petrecerile care aveau loc în preajma Rusaliilor participa întregul sat, iar dansurile ritualice creau euforie celor care participau la ele. Românii credeau că jocul căluşarilor aducea fertilitate şi sănătate. Copiii erau purtaţi pe braţe în hora Căluşului pentru a fi feriţi de boli, în special de friguri. Bolnavii de epilepsie erau, de asemenea, invitaţi să danseze alături de căluşari, în credinţa că se vor vindeca. „În 1846, una dintre aceste bande a vrut să vindece un epileptic. Atât l-au pus să danseze pentru a scoate zânele din el, încât nenorocitul şi-a dat duhul după 24 de ore”, scria medicul francez Joseph Caillat, la mijlocul secolului al nouăsprezecelea.
Beţia rituală – când se atingeau recordurile la băutură
Beţia rituală era celebrată la începutul lunii martie prin obiceiul de a bea 40 sau 44 de pahare de vin. Este un străvechi început de An Nou Agrar, celebrat la echinocţiul de primăvară, potrivit etnologilor. „Starea euforică necesară depăşirii momentului critic generat de moartea şi renaşterea divinităţii la Anul Nou se putea obţine prin diferite mijloace: substanţe narcotice, dans şi beţia rituală. Se credea că vinul băut la Măcinici se transformă de-a lungul anului în sânge şi putere de muncă. Dacă cineva din satele în care se practica obiceiul nu putea bea 40 sau 44 de pahare pline cu vin, trebuia să-l guste sau să fie stropit cu el”, scrie profesorul Ion Ghinoiu. Numărul paharelor de vin băute ar corespunde cu numărul Sfinţilor Mucenici din Sevastia care poartă, în calendarul popular, diferite denumiri: moşi, sfinţi, sfintişori, măcinici.
Priveghiul vesel
Nopţile de priveghere la căpătâiul celor decedaţi au dat naştere unor obiceiuri bizare. În secolele trecute, potrivit unro mărturii, morţii erau privegheaţi cu numeroase jocuri, iar unul dintre ele se numea „se mişcă mortul” şi era pregătit din cursul zilei.„Mortul era legat de mâini şi de bust, cu sfori. Prin manevrarea nevăzută a acestora, noaptea, când nimeni nu se aştepta, mortul îşi ridica o mână sau se ridica aproape în şezut, şi crea astfel o panică de neimaginat celor care îl privegheau”, scria Dumitru Gălăţan Jieţ, în „Riturile de trecere în Ţinutul Momârlanilor – Înmormântarea” (Editura Măiastra, 2012). La moartea oamenilor maturi şi bătrâni jucau mascaţii, scrie etnologul Ion Ghinoiu. Potrivit obiceiului, la priveghi, în mijlocul ogrăzii ardea un foc mare, mereu înteţit cu aşchii de brad. Cei care începeau jocul purtau măşti reprezentând figuri omeneşti hidoase sau capete de animale sălbatice. „Mascaţii vorbeau cu glasuri schimbate, ascuţite. Legau între ei convorbiri pline de umor, necruţând pe nimeni din cei de faţă, nici chiar pe mort. Toată lumea izbucnea în hohote de râs. Aveam impresia că se desfăşoară acolo scene menite într-adevăr să sperie spiritele”, informa Ion Ghinoiu. Petrecerea mortului se făcea, de obicei, cu melodii de joc îndrăgite de acesta.
Vă recomandăm să citiţi şi:
Se încarcă comentariile...
