Profesioniştii de la descarcerare, oamenii care salvează vieţi cu barosul: „Victima ne-a recunoscut şi ne-a spus: «Nu mă lăsaţi să mor»“

Membrii echipajelor de descarcerare văd zi de zi imagini de coşmar. Ei sunt cei care intervin în cele mai cumplite accidente şi dau lupta cu fierul pentru a extrage victimele.

Fiecare zi la locul de muncă este o adevărată provocare pentru angajaţii de la Descarcerare. Lucian Melinte (40 de ani), Dorinel Bianu (36 de ani) şi Marian Vieru (46 de ani) sunt salvatorii din linia întâi din Galaţi, cei care intervin în cele mai cumplite situaţii de urgenţă. Nu au mâinile fine ale unui medic: palmele lor sunt bătătorite de instrumentele grele pe care le manevrează atunci când o persoană a rămas încarcerată într-un autoturism distrus într-un accident rutier.

„Ajungem primii la locul tragediei şi, prin ceea ce facem, simplificăm lucrurile pentru a intra la victimă în siguranţă. Tot ceea ce vedem zi de zi ne «durifică» mai mult. În acele momente nu pot să mă las copleşit de imaginile de coşmar, intră adrenalina în acţiune şi mă gândesc la ceea ce trebuie să fac, nu la durerea sufletească a rudelor victimei. Trebuie să gândesc cât mai eficient atât pentru mine, cât şi pentru victimă“, a explicat plutonierul adjutant Lucian Melinte, din cadrul Inspectoratului pentru Situaţii de Urgenţă (ISU) Galaţi.

Şi colegul său, plt. adj. Dorinel Bianu, comandant de echipaj, recunoaşte că această meserie te face dur şi trebuie să te adaptezi pentru a ieşi din orice situaţie dificilă într-un timp foarte scurt. „Abia după ce termini îţi dai seama ce s-a întâmplat“, a precizat salvatorul. Atunci când pleacă din bază, aceştia au informaţii minime despre ceea ce îi aşteaptă de fapt la locul accidentului. Cu toţii speră să nu găsească copii printre victime, acestea fiind cazurile cu cel mai mare impact emoţional.

FOTO I.S.U. Galati

„Salvăm vieţi cu barosul. Înainte aveam un polizor, o rangă şi un levier, aşa se făceau descarcerările înainte de a primi autospecialele destinate acestor tipuri de intervenţii. Acum munca noastră s-a uşurat vizibil, însă numărul tragediilor se înmulţeşte tot mai mult din cauza conduitei la volan: ne grăbim, scriem mesaje, nu purtăm centura, practic conducem din inerţie şi accelerăm de parcă s-a sfârşit drumul“, a adăugat Lucian Melinte.

Traumele salvatorilor

Deşi intervin cu sânge rece, salvatorii de la Descarcerare recunosc că fiecare operaţiune în care văd sânge, trupuri sfâşiate şi cadavre îi marchează, iar atunci când ajung acasă îi podidesc lacrimile. „Suntem firi dure, însă, după ce terminăm o intervenţie, nicidecum nu vorbim despre ce a fost acolo, încercăm să ne restabilim, să ne recăpătăm moralul. Colegul este cel mai bun sprijin, cel mai bun psiholog. Noi stăm la serviciu mai mult decât stăm acasă, ISU este a doua noastră familie. Când ajung acasă mă detaşez, nu vorbesc nici cu copilul şi nici cu soţia despre ceea ce trăiesc zi de zi. Le spun doar să poarte centura de siguranţă, să fie prudenţi“, a mărturisit Lucian Melinte.

Lucian Melinte înainte de o misiune FOTO Arhiva personală

Salvatorii mărturisesc că unele cazuri le rămân în memorie, ba chiar adaugă că au coşmaruri şi că doar Dumnezeu le dă putere să continue ceea ce fac. Unele situaţii pot fi de două ori mai dramatice atunci când gălăţenii descoperă că sunt chemaţi să intervină pentru salvarea unor cunoscuţi.
 
„Unul din foştii mei soldaţi venea dinspre localitatea Cuca şi se afla în maşină cu iubita lui şi mama acesteia. Fata a murit, mama ei a ieşit jumătate prin parbriz, avea laba piciorului stâng retezată, rămăsese între banchete. Şoferul era conştient, motorul fusese aruncat pe câmp, la peste 50 de metri de maşină. Şoferul încercase să depăşească un Matiz, dar nu a reuşit şi a intrat într-un copac. Când am ajuns acolo, ne-a recunoscut şi atât ne-a spus «Nu mă lăsaţi să mor!». Această intervenţie ne-a marcat pe amândoi, şi pe mine, şi pe colegul meu. Din păcate, el a rămas paralizat pe viaţă“, şi-a amintit Marian Vieru.

FOTO Oana Cernat

Un alt caz ieşit din comun a fost acela în care victima era un fost militar în termen şi al cărui picior fusese amputat pe loc. „Mi-a strâns mâna şi mi-a zis să îi salvez mama, care se afla într-o stare mult mai gravă. Şi am reuşit acest lucru. Au fost însă şi situaţii în care mi-au dat lacrimile de neputinţă, de ce să nu recunosc? Cazurile în care sunt implicaţi copii te marchează cel mai mult“, a precizat şi Lucian Melinte.

Dorinel Bianu, comandant de echipaj, mai spune că sunt cazuri în care unii oameni au un mare noroc, moartea „trece pe lângă ei“, în timp ce în alte situaţii lucrurile sunt atât de grave încât salvatorii nu mai pot face nimic. „Astfel de momente te fac să te gândeşti la perspectiva vieţii. De destin nu prea poţi să te fereşti, ce ţi-e scris, în frunte ţi-e pus“, a adăugat Dorinel Bianu.

Tăria de caracter, cel mai bun examen

În trecut, descarcerările erau făcute de militari în termen, echipamentele cu care aceştia interveneau erau rudimentare, iar echipajele se formau cu greu.

„Atunci când reuşeai să îţi faci o echipă de descarcerare, militarii în termen se liberau şi începeai cu altă serie. Riscai ca, atunci când te duceai la o intervenţie grea, cu oameni sfâşiaţi printre fiare, militarii să leşine înainte de a interveni. În momentul în care intrau în contact cu imaginile şocante, pur şi simplu se albeau la faţă şi leşinau. În prezent, îi selectăm pe cei care au cea mai mare tărie de caracter şi numai cei cu adevărat puternici rezistă în echipajul de descarcerare. Ei intră tot timpul în contact cu oameni în suferinţă şi trebuie să se detaşeze ca să îi poată ajuta. Nu trebuie să empatizezi cu victima, pentru a putea ducea misiunea până la capăt cu sânge rece“, a declarat maiorul Eugen Chiriţă, purtător de cuvânt ISU Galaţi.

FOTO I.S.U. Galaţi

Mulţumirile de după tragedie

Deoarece sunt primii care pleacă de la locul tragediei după ce au salvat victimele, sunt rare momentele în care pompierii de la Descarcerare primesc mulţumiri de la cei pe care i-au salvat. „Odată am fost la o croitorie cu un pantalon de la uniforma SMURD şi o doamnă de acolo nu a vrut să îmi ia bani, mi-a spus că pentru noi nu face nimeni nimic. Avusese un accident pe o trecere de pietoni şi a vrut să se revanşeze. Am rămas prieten cu acea doamnă“, a povestit plt. adj. şef Marian Vieru.

La rândul lui, Lucian Melinte a mărturisit că, atunci când citeşte comentariile postate pe internet în urma unor tragedii, realizează importanţa meseriei sale. „Sunt foarte mulţi oameni care ne văd ca pe o ultimă speranţă, suntem mai presus de salvatori şi ne dăm seama că avem un rol major. Este ca la sfârşitul anului, când faci bilanţul şi îţi dai seama că munca ta este apreciată, că ai realizat ceva şi atunci îţi dau lacrimile. Colegii mei sunt foarte săritori şi foarte bine pregătiţi, fac totul cu dăruire şi vreau să le mulţumesc, este vorba despre plt. Cristian Mârşiu, plt. maj. Viorel Popa, plt. maj. Marian Raţă şi plt. maj. Dan Chetronie“, a spus plt. adj. Lucian Melinte.