Gheorghe V. Gheorghe, cel mai vârstnic actor de teatru din România, încă activ: „Chiar în duminica Paştelui, a căzut o bombă pe casa din care plecasem“

Gheorghe V. Gheorghe, cel mai vârstnic actor de teatru din România, încă activ: „Chiar în duminica Paştelui, a căzut o bombă pe casa din care plecasem“

Actorul Gheorghe V Gheorghe FOTO Teatrul Fani Tardini Galaţi

Ajuns la 89 de ani şi considerat acum cel mai în vârstă actor încă activ din România, Gheorghe V. Gheorghe dezvăluie, pentru cititorii „Weekend Adevărul“, secretele unei cariere lungi şi de succes, presărată cu peste 300 de roluri în teatru şi film, cu numeroase premii de interpretare, cu trei cărţi scrise şi cu multe poveşti uluitoare.

Ştiri pe aceeaşi temă

Un bărbat pe la a treia tinereţe, îmbrăcat cam fistichiu, intră într-o băcănie cu fineţuri din Galaţi. „Ăla e jambon?“, întreabă ţintuind cu privirea un punct din vitrină, ca şi cum n-ar fi chiar sigur că bucata de carne din faţa lui e ceea ce pare a fi. I se răspunde că da. Înghite în sec, a poftă, apoi cere 200 de grame. „Ba nu! Pune 300, că atâtea roluri am jucat, iar ieri am luat pensia!“ 

Vânzătoarea taie o bucată, o cântăreşte şi rosteşte clar, ca pentru surzi, preţul. Bătrânelul se uită adânc în portofel, apoi la vânzătoare. Apoi din nou în portofel. „N-am!“, zice răspicat, cam ca Ilie Moromete celui venit să-i ceară „fonciirea“.

A observat că-l urmăresc atent (normal aş zice, căci am ocazia să-l văd pe viu, fără să trebuiască să plătesc bilet, pe spectaculosul actor Gheorghe V. Gheorghe), aşa că se întoarce spre mine, unicul spectator, şi aruncă, mucalit, o ironie la adresa preţurilor: „Domnule, mă simt ca la bijutier, nu ca la băcan. Aşa-i de scump gramul“.

Plăteşte cu cardul, iar între noi se leagă, cât se poate de firesc, dialogul. „Un ce? Un interviu? Cum să nu?! Facem. Numai să nu doară.“ Am luat ultima remarcă drept o glumă, dar pe măsură ce avansam cu dialogul, am realizat că pentru un actor adevărat arta doare uneori. Dar, în aceeaşi măsură, dacă nu cumva în una mult mai mare, mângâie şi fericeşte.

„Weekend Adevărul“: Anul acesta împliniţi 89 de ani, iar în lumea teatrului sunteţi deja considerat cel mai vârstnic actor activ. Aproape că nu există spectacol al teatrului din Galaţi în care să nu aveţi măcar un rol mic. Care ar fi secretul acestei longevităţi artistice?

Gheorghe V.Gheorghe: Ce secret? Nu e niciun secret! Contează cât şi cum munceşti. Eu am studiat toată viaţa. Am fost punctual în meserie. Am tratat totul cu seriozitate. Am învăţat textul dinainte. Am şi putut, căci unii oameni transpiră o viaţă pentru nimic, iar alţii rezolvă totul fără să transpire, în câteva zile. Vreau să spun că în afară de disciplină şi de memorie, actorul trebuie să aibă dăruire, trebuie să aibă multă sensibilitate şi înţelegere, trebuie să contribuie împreună cu regizorul la actul creaţiei, să fie înţelegător, să fie docil, să vină cu propuneri şi cu idei. Artistul să îmbogăţească ceea ce i-a dăruit Dumnezeu, altfel talentul e cam degeaba.

Trei dintre vârstele actorului Gheorghe V Gheorghe FOTO Teatrul Fani Tardini Galaţi

Colegii din teatru spun despre dumneavoastră că vă consideraţi un om norocos. Aţi câştigat la loto sau aţi găsit secretul fericirii?

Nici una, nici alta. Nu ştiu câtă lume ştie, dar eu sunt născut în Ploieşti. Sunt ploieştean, neică, vorba lui Caragiale. Am avut o copilărie cam tristă în acest oraş, că am apucat Al Doilea Război Mondial şi am trecut prin foc şi pulbere, prin bombardamentele americane care ne-au distrus copilăria. După un timp, ne-am refugiat. Aveam 10-11 ani când am fost evacuaţi într-un sat de lângă Ploieşti. Am plecat cu câteva zile înainte de Paşti, iar chiar în duminica Paştelui, a căzut o bombă pe casa din care plecasem. Am plecat la timp, deci sunt un mare norocos. Restul, după aceea, a venit firesc.

„Am văzut oameni arzând de vii pe străzi“

Se poate spune că v-a marcat pe viaţă copilăria de la Ploieşti?

Şi încă cum! Ploieştiul era cel mai bombardat oraş din ţară. Am văzut oameni arzând de vii pe străzi. Ne făcusem adăpost în curte şi când începea bombardamentul, coboram în adăpost. Mama făcuse un accident vascular şi era paralizată şi o duceam pe braţe în adăpost. Pe de o parte, americanii bombardau, pe de alta, nemţii dădeau cu nişte gaze care produceau o ceaţă ca să nu se vadă oraşul din aer. Am şi acum în nări mirosul ăla. 

Dar americanii ştiau unde să arunce bombele. Iar noi, copiii, eram inconştienţi. Rafinăria „Columbia“ era la doi kilometri de casa noastră. Noi ne urcam pe gard şi ne uitam cum cad bombele. Pe lângă război, era şi o foamete cumplită. Mama s-a prăpădit în 1945. Tata s-a recăsătorit cu o femeie care a fost mamă adevărată pentru noi, cei trei copii.

Coleg de şcoală cu Toma Caragiu

Este adevărat că aţi început actoria cot la cot cu marele Toma Caragiu?

Am făcut liceul în Ploieşti, la „Sfinţii Petru şi Pavel“, cel mai mare liceu din oraş. Am făcut şi Şcoala Populară în timpul ăsta, unde i-am avut colegi pe cei care aveau să devină artişti renumiţi: Toma Caragiu, Damian Crâşmaru, Valeriu Moisescu. Cu Toma Caragiu eram chiar vecin, locuiam pe aceeaşi stradă. Mergeam împreună la căminul cutural „Alexandru Ioan Cuza“, unde luam lecţii de teatru, învăţam să spunem poezii şi făceam mici scenete pe care le prezentam apoi la serbări. Făceam şi figuraţie la teatru în Ploieşti şi acolo m-a racolat un mare profesor şi actor al teatrului din Ploieşti, Victor Obreja, care m-a sfătuit să merg să dau la Teatru.

Apoi, cum s-ar zice, aţi fugit în vest. Nu v-a încercat deloc tentaţia Bucureştiului?

Actorul Gheorghe V Gheorghe FOTO Teatrul Fani Tardini Galaţi

Nu-mi păsa de Bucureşti. Era aproape. Ştiam ce-i poate capul. Mie îmi plăcea vestul. De asta, după terminarea liceului, m-am dus să dau examen la Facultatea de Teatru din Timişoara, unde am fost respins. Nu eram bun, pentru că taică-meu era „burghez“, avea o prăvălioară în Ploieşti. Când m-au întrebat la examen ce e tata, am zis că e negustor. Greşit! Dar m-am învăţat minte şi, cum tata lucra şi la rafinăria Vega, i-am zis: „Dă-mi adeverinţă că eşti muncitor petrolist că-mi trebuie la facultate“.  Mi-a dat.

Şi cu ea tot spre vest aţi plecat?

Tot! Cu adeverinţa aia m-am dus la facultate la Cluj, că-mi plăcea la nebunie Ardealul. Acolo am intrat cu brio, primul pe listă. Dar n-a fost să fie prea îndelungată relaţia cu vestul: eram în anul doi când s-au desfiinţat facultăţile de teatru de la Iaşi şi de la Cluj şi s-au unit cu cea de la Bucureşti. Aşa că ne-am mutat cu toţii în Capitală. Facultatea era undeva pe Schitu Măgureanu.

„Birlic era o nebunie de om!“

De la cine credeţi că aţi învăţat cel mai mult meserie?

Nu pot vorbi de un singur om. Au fost mai mulţi. Primul an de teatru eu l-am făcut la Cluj, unde am avut profesori deosebiţi. L-aş aminti aici pe artistul emerit Ştefan Braborescu, un mare actor al Teatrului Naţional din Cluj. Ar mai fi Toma Dimitriu, actor de renume al Clujului, şi alţii, bineînţeles. Apoi, la Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică „Ion Luca Caragiale“, am avut profesori de marcă ai scenei româneşti: pe artistul emerit Ion Talianu, actor al Teatrului Naţional din Bucureşti. Asistent era excepţionalul Grigore Vasiliu Birlic.

Actorul Gheorghe V Gheorghe FOTO Teatrul Fani Tardini Galaţi

De la Birlic vi se trage apetitul acesta formidabil pentru comedie?

Asta nu ştiu! Birlic era o nebunie de om. Noi râdeam de el numai când îl vedeam. Nu ne puteam abţine. Era tare drăguţ. Ce-i drept, am jucat mereu comedie. Încă din facultate. Examenul final l-am dat cu „Viforul“ lui Delavrancea, unde l-am jucat pe Mogârdici, prietenul de pahar al lui Ştefăniţă Vodă.

A jucat toate rolurile din Caragiale

Cum a fost debutul în carieră?

După ce am terminat facultatea, eu am fost repartizat cu grupa mea la Oradea, în frunte cu un mare regizor de marcă al teatrului românesc: Radu Penciulescu. Noi am înfiinţat la Oradea, la teatrul care azi se numeşte „Regina Maria“, secţia română a teatrului. Nu exista în anul ăla, în 1955, decât secţie maghiară.

Actorul Gheorghe V Gheorghe FOTO Teatrul Fani Tardini Galaţi

Am debutat cu Brânzovenescu, din „O scrisoare pierdută“. Acela a fost primul meu rol ca actor profesionist. Şi pot să mă laud că de atunci am „terminat“ tot Caragiale. În afară de „Năpasta“, unde e prea multă dramă, am jucat în toate piesele lui. La Galaţi am făcut Agamiţă Dandanache, tot din „O scrisoare pierdută“, Jupân Dumitrache din „O Noapte furtunoasă“, „Conu Leonida faţă cu reacţiunea“, unde am jucat Leonida. „D'ale carnavalului“ l-am jucat şi la Oradea, şi la Galaţi, două montări total diferite, ale aceluiaşi regizor, Valeriu Moisescu.

Ce putea să fie atât de diferit, totuşi, la aceeaşi piesă?

La Oradea a fost un spectacol clasic, după modelul consacrat. La Galaţi, însă, a fost o montare absolut dementă. Eu eram Crăcănel. Jucam pe o rotondă şi aveam şi o scară care ducea la balcoane. Pe mine mă alerga Pampon prin toată sala şi pe scară, alergam de ne ieşeau ochii, mă fugărea pe sus pe la balcoane şi apoi iar prin sală. Aplauda lumea în draci. Jucam alături de colegii mei dragi, care sunt duşi acum, Mihai Mihail şi Eugen Popescu Cosmin.

Cum era Oradea acum şase decenii?

Am stat şase ani acolo. Mi-a plăcut oraşul la nebunie şi am făcut roluri importante. La Oradea am învăţat şi puţin ungureşte pentru că nu te servea în magazin dacă nu îi spuneai în maghiară. Aveam colegi buni şi la secţia maghiară, cu care ne-am împrietenit. Mie nu îmi mai spuneau Gheorghe sau V. Gheorghe, îmi spuneau Vei. V-ul meu este de la Vasile şi de la victoria Sfântului Gheorghe. Erau foarte mulţi români acolo care erau dornici de teatru şi era o lume deosebit de elegantă şi cu o ţinută deosebită pentru teatru. Respecta sala de teatru şi cu prezenţa, şi cu ţinuta.

De 58 de ani pe scena teatrului din Galaţi

Cum de v-a ieşit Galaţiul în drum?

Am ajuns la Galaţi cu trupa de la Oradea, în turneu cu „Omul care aduce ploaia“, unde, alături de Ion Marinescu, jucam rolul principal. Iar directorului teatrului din Galaţi, Ovidiu Georgescu se numea, atât de mult i-a plăcut de mine şi atât de mult a insistat – „Hai, domnule, că avem nevoie de un tânăr grozav pe comedie cum eşti tu! Hai că îţi dăm roluri mari!“ – că m-a încântat şi am rămas.

Actorul Gheorghe V Gheorghe FOTO Teatrul Fani Tardini Galaţi

V-a convins doar cu atât?

Nu chiar. Venind la Galaţi, eram mai aproape de Ploieştiul meu natal şi de Bucureşti, unde vedeam teatru de calitate. Pe de altă parte, mie Galaţiul îmi plăcea foarte mult. Pe vremea aceea era un oraş aşezat, patriarhal, cu oameni educaţi. Încă nu exista combinatul care a adus multă lume şi nu neapărat de cea mai bună calitate, stricând farmecul, liniştea şi pacea locului.

În tinereţea mea, Galaţiul era superb. O promenadă fabuloasă pe malul Dunării. Pe strada Domnească perechile se plimbau pe sub tei... Eu eram pasionat de pescuit. Îmi luam undiţa, mă urcam pe bicicletă şi mergeam peste Dunăre, unde pescuiam liniştit. Deplasările teatrului la Tulcea şi la Brăila le făceam cu vaporul. Era foarte frumos! Aşa că, din 1961 şi până în ziua de azi, joc la Galaţi.

Tentaţii?

Fără tentaţii! Mie nu mi-a plăcut să merg din teatru în teatru. În două teatre am fost în aceşti ani de viaţă, iar de 58 de ani m-am stabilit la Galaţi. Aici m-am căsătorit, am un băiat straşnic, care mă moşteneşte (n.r. – actorul Cristian Gheorghe, cunoscut pentru rolurile din filme, cum ar fi cel din „Filantropica“).

Eugen Barbu: „Cine-i, dom’le, ţiganul ăsta? Cântă mai bine ca Fărâmiţă Lambru!“

Aţi cochetat şi cu muzica. Cum aţi ajuns la asta?

N-am separat niciodată muzica de actorie. A fost „la pachet“, cum se spune. Am să încep cu musicalul, pentru că marele spectacol al meu, pe care l-am jucat 12-14 ani, „Groapa“ lui Eugen Barbu, a fost de mare elită. Cântam acolo vreo 28 de melodii. Mi-am făcut şi un CD, am imprimate vreo 13-14 melodii din „Groapa“.

Se spune că acel spectacol v-a transformat într-o „ţintă“ pentru marii regizori din Bucureşti. E adevărat?

E adevărat, am primit multe oferte, dar nu aveam niciun gând de plecare. Am şi o amintire deosebită cu „Groapa“. Făceam nişte turnee pentru planul teatrului şi jucam în diferite oraşe mari cu cine crezi? Cu maestrul Radu Beligan, cu Dinică, Moraru, Fotino, cu Mariana Mihuţ. Fiind în turneu cu aceşti stâlpi ai teatrului românesc, Beligan a auzit de spectacol şi a zis „Ia să-l vedem şi noi!“. L-a văzut într-o dimineaţă. I-a plăcut aşa de mult – era şi directorul Teatrului Naţional – şi a zis „Gata, veniţi la Naţional şi jucaţi săptămâna ailaltă!“. Am plecat la Bucureşti şi am jucat şi zice „Îl invit, să ştiţi, şi pe Barbu“. Eugen Barbu trăia – Dumnezeu să-l ierte! – şi Marga Barbu.

Actorul Gheorghe V Gheorghe FOTO Teatrul Fani Tardini Galaţi

Şi au venit să vă vadă?

Da, da! Au fost în sală. Eu jucam rolul lui Mitică Ciolan, şeful tarafului de lăutari. Cântam live 28 de melodii cu trei ţigani autentici în spate, unul cu ţambalul de gât, unul cu o vioară şi altul cu acordeonul. Unul era cocoşat, iar altul avea dantura toată de argint. Strălucea în lumină. Eu îl întorceam mereu spre reflector şi-i ziceam: „Ia, râzi aici să te vadă lumea!“. Râdea publicul în sală de se tăvălea.

Aţi avut ocazia să vorbiţi cu Eugen Barbu?

Mi-a relatat totul maestrul Beligan. „Gheorghiţă, ştii ce m-a întrebat Barbu ăsta despre tine? Cică «Cine-i, dom’le, ţiganul ăsta? E formidabil! Cântă mai bine ca Fărâmiţă Lambru!». Şi eu i-am spus: «Păi ăla nu e lăutar! E cel mai bun actor de la Galaţi». A vrut neapărat să te cunoască, să te atingă şi să vadă că exişti“, mi-a zis Beligan.

Au venit la mine în cabină, m-au felicitat, m-au sărutat. Şi el, şi Marga Barbu, Dumnezeu să-i ierte! Şi zice „O să aveţi o surpriză, maestre. Daţi-mi numărul de telefon, peste o săptămână vă sun“. Exact după o săptămână m-a sunat acasă marele Eugen Barbu şi m-a invitat să filmez în „Domnişoara Aurica“, unde el scrisese scenariul şi unde juca Marga Barbu rolul principal. În film făceam ce făceam şi în spectacol: cântam cântece lăutăreşti la o nuntă.

Ce melodii cântaţi în spectacol?

Numai una şi una: de Zavaidoc, de Cristian Vasile. Cântece lăutăreşti de nuntă, de moarte, de puşcărie... „La Şalu cel negru“, „Io stau, coardă, la-nchisoare“, „Inel, inel de aur“, „Foaie verde untdelemn“, „Cine mă puse pe mine să viu seara pe la tine?“... Toate numai simfonii din astea, clasice. (Râde în hohote)

Marin Moraru şi Dinică: „Pentru că eşti bou!“

Există un top al rolurilor care vă sunt cele mai apropiate de suflet?

Ar trebui să înşir un catastif întreg, că am aproape 300 de roluri pe care le-am jucat. Roluri mari, roluri deosebite, cu care, probabil, mulţi nu s-au întâlnit. Eu am avut, de fapt, vreo 300 de vieţi. La Oradea am jucat „O scrisoare pierdută“, am jucat „Liceenii“ de Treniov, „D’ale carnavalului“, „Nota zero la purtare“, „Ioana d‘Arc“ a lui Anouilh, „Visul unei nopţi de vară“ de Shakespeare, „Cerere în căsătorie“ de Cehov, „Cyrano De Bergerac“, „Ochiul babei“ şi multe altele. Spectacole de ţinută sub regia lui Valeriu Moisescu, Radu Penciulescu, Andrei Brădeanu, Corneliu Zdrehuş, Ion Marinescu, Ion Maximilian, cu care am lucrat şi la Galaţi în mai multe spectacole.

Actorul Gheorghe V Gheorghe omagiat la Galaţi FOTO Teatrul Fani Tardini Galaţi

La Galaţi am lucrat sub bagheta regizorală a multor regizori deosebiţi, printre care le amintesc pe Ariana Kunner Stoica – cu care am făcut „Groapa“, „Chiriţa în provincie“ – unde am jucat Guliţă, şi pe Letiţia Popa – mare regizoare, care e în Franţa – cu care am făcut „Avarul“ lui Molière, unde am jucat Harpagon.

Şi în film?

Am jucat doar în patru filme. În afară de „Domnişoara Aurica“, am mai avut roluri în „Bietul Ioanide“, în regia lui Dan Piţa, în „Regele Ioan“, pus la Televiziune de Letiţia Popa şi, mai recent, în „Cafe Journal“, făcut de Ciprian Braşoveanu.

Aţi scris şi câteva cărţi. De unde atâta disponibilitate?

Atunci când meseria ta e să transmiţi emoţie, vrei, nu vrei, te „contaminezi“. Am scris trei cărţi. Poezie şi proză: „Locuiesc pe o stea“ şi „Regăsiri“. A treia se numeşte „O cheie de ridicat cortina. Întâmplări cu aplauze la scenă deschisă“ şi cuprinde amintiri din teatru. Primele versuri mi-au fost publicate pe când eram actor la Oradea, în revista „Familia“, unde a debutat şi Eminescu. Iar în cartea de amintiri am scris tot felul de întâmplări care de care mai comice.

Le puteţi oferi cititorilor noştri o mostră?

Înainte de 1989, pentru că tovarăşii de la partid, comuniştii, inventaseră ideea autofinanţării teatrelor, mergeam în turneu să adunăm bani. Aveam un spectacol, „Patru plus unu“, unde jucam eu sau Mihai Mihail, de la Galaţi, cu Radu Beligan, Marin Moraru, Gheorghe Dinică şi cu Mariana Mihuţ. Eu spuneam nişte fabule. Una era aşa: „Rumegând cocenii de pe lângă jug, s-a-ntrebat odată boul de la plug: «Doamne, pe când unii huzuresc mereu, pentru ce eu singur să muncesc din greu?».

La-ntrebarea asta, un prelung ecou i-a răspuns din sală: «Pentru că eşti bou!»“. La un alt spectacol, cum spuneam eu fabula, când am pus întrebarea, Marinuş Moraru şi cu Dinică au scos capetele prin cortină şi au strigat: „Pentru că eşti bou!“. S-a rupt sala de hohote de râs.

Actorul Cristi Gheorghe, fiul lui Gheorghe V Gheorghe FOTO Teatrul Fani Tardini Galaţi

Lumea credea despre actori că aveau un statut privilegiat în comunism. Aşa era?

Aveam pe naiba! Ţin minte, spre exemplu, că odată eram în turneu cu un spectacol de-ale noastre la Craiova. Eram şi cu Gina Patrichi, care era actriţă la noi, la Galaţi. Era iarnă şi am fost cazaţi într-un hotel unde era un frig cumplit. Aveam o sobă mică în cameră, dar nu şi lemne. Eu dormeam în aceeaşi cameră cu Mihai Mihail. Şi ce ne-am gândit noi? Am dat deoparte salteaua şi am luat din scândurile de la pat şi le-am pus pe foc. Gina a venit pe la noi: „Măi, dar ce cald e la voi!“. Cred şi eu că era cald, că erau scânduri de calitate. Pentru alte întâmplări comice din teatru, vă poftesc să citiţi cartea.

„Pe mine m-a îmbogăţit teatrul cu dragoste“

Ştim ce aţi oferit teatrului românesc şi publicului. Nu ştim însă ce v-a oferit dumneavoastră teatrul. Există ceva anume?

Pe mine m-a îmbogăţit teatrul cu dragoste. Ştiţi care e secretul teatrului? Dragostea. Fără dragoste, durerea şi înfrângerea rămân durere şi înfrângere. Dragostea le face să devină frumuseţe, înţeles şi adevăr. Cu acest secret mare trăiesc în suflet şi mă dăruiesc şi acum, la vârsta mea şi la anii mei de teatru şi de viaţă.

Să ne imaginăm că aţi putea să vă întoarceţi în timp pentru câteva minute. Ce le-aţi spune profesorilor dumneavoastră?

Le-aş spune că le mulţumesc din suflet pentru ce mi-au dăruit în anii lor, pentru anii mei de atunci – Dumnezeu să-i odihnească în pace – şi să ştie că le-am dus mai departe cu sfinţenie şi cu dragoste toate sfaturile, şi toată bunătatea şi toată ştiinţa pe care mi le-au dăruit.

CV/300 de vieţi în 64 de ani de carieră

Nume: Gheorghe V. Gheorghe

Data şi locul naşterii: 21 septembrie 1930, Ploieşti

Starea civilă: căsătorit (de 55 de ani). Are un fiu, Cristian Gheorghe, care este tot actor.

Studiile şi cariera:

A absolvit Liceul „Sfinţii Petru şi Pavel“ din Ploieşti, apoi Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică „Ion Luca Caragiale“ din Bucureşti (1955). Şi-a făcut debutul ca actor profesionist în 1955 la Teatrul din Oradea, în rolul Brânzovenescu din „O scrisoare pierdută“.

În 1961 s-a transferat la Teatrul Dramatic „Fani Tardini“ din Galaţi, unde activează şi în prezent, după 58 de ani.

De-a lungul carierei a avut peste 300 de roluri în piese de teatru, cu care a susţinut mai mult de 4.000 de reprezentaţii.

Roluri în filme: Ceasornicarul din „Café Journal“, 2014 (regia: Ciprian Braşoveanu),  Mitică Ciolan în „Domnişoara Aurica“, 1985 (regia: Şerban Marinescu),  Marin în „Bietul Ioanide“, 1980 (regia: Dan Piţa), Cardinalul în „Regele Ioan“, 1976 (regia: Letiţia Popa).

Ministerul Culturii i-a oferit Meritul Cultural clasa a II-a, iar de-a lungul carierei a primit din partea unor jurii naţionale mai multe premii pentru interpretare, cum ar fi cele pentru rolurile Mişca sau Miloşevici (în „Ţarul Ivan îşi schimbă meseria“), Profesorul Serebreakov (în „Unchiul Vanea“) şi Gremio (în „Femeia îndărătnică“). A regizat trei spectacole, toate la Teatrul Naţional „Nae Leonard“: „Firfirică“, „Săracu Gică“, şi „Revista în tranziţie“.

A publicat trei cărţi: „Locuiesc pe o stea“ (poezie), „Regăsiri“ (proză) şi „O cheie de ridicat cortina. Întâmplări cu aplauze la scenă deschisă“ (memorii).

Locuieşte în: Galaţi

Vă mai recomandăm şi:

Un meşter popular i-a lansat o provocare lui Lucifer, iar Netflix a răspuns în stil mare. Cum s-au filmat actorii celebrului serial: Diavolul arată diferit în România 

„Din culisele cinematografiei“. Cum a dat Sebastian Papaiani fotbalul pe actorie: „Nicolae Dobrin era un puşti când fugea să ne aducă mingile“ 

Povestea actorului Florin Zamfirescu: a avut trei căsnicii, dar cel mai mult îşi iubeşte singura fiică. Cum arată Ştefana acum

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre: