Însă totul depinde de procentul celor ce vor veni la urne, de structura socio-profesională a votanţilor, dar mai ales de ieşirea din pasivitate şi indiferenţă a nehotărâţilor.

Dacă românii vor vota cu mintea, candidatul liberalilor şi al celorlalţi „optanţi” de dreapta ar putea ieşi învingător la o diferenţă considerabilă faţă de contracandidat. În schimb, dacă printre votanţi se va afla un număr considerabil de electori (vreo 3-4 milioane, cam cât sunt în sărăcie extremă, astăzi, dependenţi de ajutorul bănesc al statului), care vor vota, nostalgic, cu sufletul şi cu gândul la burta plină, spunându-şi  că „d-aia îl alegem, ca să ne deie”, atunci diferenţa dintre cei doi nu va mai fi ca un hău.

În ce mă priveşte, din 20 mai 1990 şi până astăzi nu am lipsit de la nici un scrutin, urmând o deviză simplă: în lipsa votului meu, votul celui prezent contează dublu. Şi am votat cu mintea, chiar dacă nu întotdeauna „zarurile” au căzut aşa cum mi-am dorit.

Desigur că şi duminică voi şti în care loc de pe listă să aplic ştampila cu înscrisul VOTAT, pentru că am analizat, am cântărit ce am/avem de câştigat (personal şi ca ţară) şi ce am/avem de pierdut.

Opţiunea mea electorală s-a consolidat şi mai puternic încă din toamna anului 2012, când am ajuns la concluzia că Alianţa USL, învingătoare cu un procent covârşitor în parlament, devenise toxică într-un timp foarte scurt prin modul de exercitare a puterii şi al luptei pentru şi mai multă putere (a se vedea ambiţiile prezidenţiale ale lui Ponta), apoi şi după parlamentarele din decembrie 2016, când coaliţia socialisto-liberală (roşie), călare şi ea pe cai mari, s-a dovedit şi mai toxică decât sora ei uselistă folosind ca argument al ”bunei guvernări” numai creşterile de salarii bugetate şi de pensii (necesare, dar nesustenabile), ca paravan al unei activităţi politice, legislative şi guvernamentale subsumate acaparării Justiţiei şi a tuturor funcţiilor de decizie în instituţiile statului, prin concursuri trunchiate, de ochii lumii.

Între 2016 şi 2019, supermajoritatea PSD+ALDE + UDMR (în cazul voturilor interesate în parlament) a făcut totul (expresia aparţine „împuşcatului”) pentru a scăpa de puşcărie un singur om, totul fiind făcut şi pentru eliberarea din pârnaie a mai bine de două divizii de şmenari, borfaşi, pedofili, violatori sau criminali. Echilibrele macroeconomice, echilibrul bugetar, balanţa de plăţi externe, spitalele regionale, infrastructura rutieră şi feroviară, măsurile favorabile afirmării mediului privat şi clasei de mijloc au rămas pe planul secund. Urmai să fie puse din nou în discuţie de viitoarea guvernare.

Din 2016 până în toamna acestui an am avut ceea ce am mai scris: partide captive într-o ţară ţinută captivă de politica PSD+ALDE. O politică eşuată. Urmează reconstrucţia. Eternul început/reînceput  la români. A fost marea speranţă de după decembrie 1989, înăbuşită de mineriade. Au urmat alte (re)începuturi: 1996, 2000, 2004, 2012, 2016. Fiecare ideologie cu aşa-zisa ei reformă (nereuşită). Acum suntem din nou la răscruce.   Conferinţele de presă, separate, de miercuri, ale celor doi candidaţi nu au avut niciun ecou asupră-mi: fostul premier Dăncilă a tot ţinut-o, langa, cu măririle ei de salarii şi de pensii, pe care, ca să citez un clasic în viaţa, „putea să le dea şi un premier cu cel mult şase clase primare”, în timp ce Iohannis a încercat să evite eventualele capcane pentru a-şi conserva diferenţa de 15 procente faţă de contracandidata sa.

Sigur că nu i-a reuşit întotdeauna, cum a fost şi răspunsul pe tema justiţiei de unde am înţeles că a ţinut piept de unul singur salvării statului de drept supus asaltului continuu din partea grupului Dragnea, Dăncilă, Tăriceanu, Toader, Iordache, Nicolae, Nicolicea etc., când, în realitate, preşedinte a avut în spatele său sprijinul puternic al partidelor democratice din parlament, dar şi – mai ales – STRADA.

Sper că l-a pus pe gânduri această omisiune. Asta ar fi NORMALITATEA! După cum sper că marea majoritate a românilor ştiu să facă diferenţa şi vor vota cu mintea duminică. Arbitrul alegerilor din 24 noiembrie 2019 suntem noi, cei peste 18 milioane de electori. Am dat greş de multe ori, dar imnul nostru naţional începe cu un îndemn memorabil: „Deşteaptă-te, române…”.
…Deşteaptă-te! Nu lăsa ca somnul raţiunii să nască monştri, cum s-a mai întâmplat în istoria mai veche sau recentă. În dimineaţa zilei de vineri, 18 mai 1990, singura zi în care se mai putea face campanie electorală înaintea votului din 20 mai („Duminica Orbului”), deasupra colontitlului Ziarului „Milcovul” (la care lucram atunci), îndemnam alegătorii să meargă la vot şi încercam să le deschidem ochii cu următorul înscris: „O democraţie autentică înseamnă o opoziţie puternică!”. Acum vin cu o completare: o democraţie autentică înseamnă o prezenţă masivă la vot. Pentru legitimitatea deplină a viitorului preşedinte, asta înseamnă ca şi nehotărâţii să iasă din pasivitate şi indiferenţă.