Se spune că atunci când iubeşti sau faci ceva pentru comunitate sau pentru anume cineva, trebuie să o faci necondiţionat! De acord! Nu trebuie să aştepţi mulţumiri, recompense, declaraţii sau aprecieri, deşi în ultima vreme se apreciază foarte mult voluntariatul şi acumularea sacilor de mulţumiri, dar nimeni nu-şi mai aminteşte să te întrebe dacă eşti bine sau dacă ai cu ce să-ţi cumperi mâine o pâine.

Nu caut citate motivaţionale ale marilor cărturari sau rupte din Biblie. Ştiu ce înseamnă toate acestea, dar mai ştiu şi ce este nedreptatea şi că toate aşteptările pe care le ai, voit sau inconştient, lasă un gust amar sau mii de dezamăgiri. Lasă goluri în suflet, tocmai pentru că nu te aştepţi la ele!

Ai o dorinţă intensă? Se poate îndeplini cu ajutorul propriului EU sau pur şi simplu al destinului. Deseori însă, toate calculele intuitive sau matematice se pot da peste cap.

Spre exemplu, intuieşti sau visezi că se organizează o mare reuniune festivă, de către un mare trust Media, recunoscut la nivel naţional, la care eşti invitat să mănânci o prăjitură, să bei un pahar cu apă cu lămâie şi strângi mâna cu căldură a „marilor branduri de nume”. 

Te aştepţi la asta, pentru că dacă ar fi din unghiul personal, aşa ai face, măcar la final de an, pentru a mulţumi tuturor celor care te-au susţinut aşa cum au putut. Însă, visul sau intuiţia nu ţi se adevereşte, adică nu tocmai, pentru că vine de fapt de la cine nu te aştepţi. Nu de la „cel mare”, ci de la „cel mic”, de la cel pentru care ai făcut prea puţin, prea puţin ca să te poţi aştepta la o apreciere, apreciere de suflet, prin care ţi se indică că da, eşti o voce, eşti o opinie, eşti în dezvoltare şi  însemni ceva. Ai făcut totuşi pentru comunitate, cât de puţin, dar contezi!

Acel ceva, fie că e o diplomă, că e o strigare cu mulţumire la microfon, că e un gând bun atunci când plângi de nefericire şi necazul că nu ştii cum să mai ieşi din mocirla creată de alţii, contează atât de mult, te motivează parcă să mergi mai departe, dar în acelaşi timp este atât de dureros, încât acum, în acest moment, nu ştiu exact care este limita dintre bucurie şi necaz, nemulţumire şi mulţumirea unui lucru mărunt versus Nimicul Celui Mare!

Undeva este ceva, simt eu, ceva ce există în „tablou”, ceva ce îmi scapă, ceva ce nu pot desluşi, o combinaţie de culori greşit alese sau disproporţii în peisaj.

„What is wrong in this picture”?

Oare totul se rezumă la privilegiul că ai posibilitatea şi favoarea locului unde să-ţi expui gândurile? Există o societate competitivă sau doar una bazată pe ofertă generoasă care se mulţumeşte chiar şi cu un sac de mulţumiri?