Pe dealul de aur al minei Altân Tepe. Citeşte povestea ultimului ortac al minei GALERIE FOTO

Pe dealul de aur al minei Altân Tepe. Citeşte povestea ultimului ortac al minei GALERIE FOTO

Marcel Bucur este ultimul angajat al minei

Tehnicianul Marcel Bucur (58 de ani) este ultimul angajat al Minvest Deva, societatea care are în administrare mina dobrogeană. Lucrează la mina Altân Tepe din 1971. A fost, pe rând, lăcătuş mecanic, administrator şi a lucrat în aprovizionare şi desfacere. Acum, a rămas să monitorizeze lucrările de închidere ale minei. Primeşte lunar „cam cât un bugetar“.

Ştiri pe aceeaşi temă

Are o locuinţă cochetă, în mijlocul satului, pe care spune că o îngrijeşte singur. „Sunt văduv, iar băiatul meu este în Tulcea. Îmi zice mereu să mă mut la el, dar nu pot. Aici m-am născut şi sunt legat de acest loc “, mărturiseşte el.
Ne însoţeşte cu plăcere pe dealul satului, acolo unde erau gurile de intrare în mină. „Aici era puţul numărul unu“, spune el. Şi braţul lui arată o coamă de deal. „Aici, al doilea!“ şi ne arată o placă turnată de ciment. Îşi aminteşte cum, în urmă cu decenii, pe deal era furnicar: ortacii intrau şi ieşeau din măruntaiele pământului. Apoi îşi întoarce privirile spre sat: „Casele din mijloc sunt primele din sat. Apoi, s-au construit blocurile. Aici era şcoala, iar dincolo cantina minerilor“, ne indică el cu mâna în diferite puncte cardinale. Acum, doar noi mai populăm dealul. Câteodată, şi ciobanii cu animalele. 

Cartea de onoare, nescrisă

În biroul lui, de la poalele minei, este frig. De ani buni vatra n-a mai avut jăratic. Mobilierul vechi, descleiat, altădatată de lux, scârţâie acum din toate încheieturile. Câteva dosare prăfuite de vreme încremenesc pe rafturi. Pe o măsuţă, macheta minei, care are cuprins inclusiv puţul care nu s-a mai săpat din lipsă de bani. Lângă machetă, o bucată de zăcământ, poate ultima din sat. Niciun miner nu păstrează astfel de amintiri. Amintirile lor s-au îngropat adânc, în pământ, atunci când s-a închis mina.

Click pe poze pentru galerie foto!

Tehnicianul ne arată cu mândrie „Cartea de onoare“ a minei. O carte mare, îmbrăcată în atlas auriu, cu foi veline. Din păcate, au fost scrise doar primele pagini, în care se vorbeşte de istoria minei. Am dat câteva file, în speranţa că voi vedea cu cât s-a depăşit producţia de minereu... Dar, nimic... doar coli îngălbenite de timp. „Directorul a ţinut Cartea de onoare la el în birou şi din cauza asta nu s-a mai scris nimic în ea“, ne explică Marcel Bucur.
Mina de cupru de la Altân Tepe era unică în ţară, prin cel mai bogat conţinut de cupru al minereului, de 4% în minereu.  Acum, totul e abandonat.

Ultimele şuturi

Mina s-a închis în 2003. Tot atunci s-au făcut şi ultimele disponibilizări. Era un sfârşit previzibil. Ultimii bani pentru investiţii au venit înainte de Revoluţie. Ultimul puţ de unde s-a extras minereu a avut o adâncime de 760 de metri. Urmau să se facă noi săpături la o adâncime de 1.050 de metri. Angajaţii minei au apucat să defrişeze zona şi să facă proiectul. Nemaifiind bani, au abandonat investiţia.
După 2003, mina în suprafaţă de 4 hectare a intrat în conservare. Au mai rămas doi angajaţi şi o echipă de gardieni care a păzit puţurile pentru a nu exista tentative de furt. Gurile puţurilor au fost umplute cu piatră, după care s-a turnat o placă de beton. Toate utilajele au rămas îngropate în pământ pentru că nu s-au găsit bani pentru scoaterea lor.  În urmă cu doi ani, peste puţuri s-a aşezat un strat de pământ fertil şi s-a însămânţat.

Mina se află într-o perioadă de monitorizare pentru a nu aparea fisuri şi scurgeri. Tehnicianul face lunar rapoarte către Garda de Mediu şi Agenţia de Protecţie a Mediului. Săptămânal, face un drum la Baia, acolo unde este iazul de decantare pentru monitorizare.
Nici Altân Tepe nu a fost lipsită de accidente de muncă. În 1967, în timpul unui cutremur, trei oameni au murit gazaţi. „În anii de exploatare, şi-au găsit sfârşitul 50 de oameni. La câţiva ani avea loc un accident mortal“, spune Marcel Bucur.

Cinema, plajă şi bază sportivă în sat

Până la Revoluţia din 1989, micul sat era mai dezvoltat ca un oraş. Avea cinematograf de 300 de locuri, bibliotecă cu 8.000 de volume, bază sportivă care cuprindea un teren de volei, unul de atletism, dar şi o popicărie, bazin de înot, plajă la intrarea în pădure, dar şi o trambulină. Din toate acestea nu a mai rămas nimic. Cinematograful a ars într-un incendiu îngrădită. „Aveam aparatură bună, de nu se întrerupea filmul când se schimba rola“, povestesc foştii mineri.  Clubul sportiv a fost demolat de primărie, întrucât devenise pericol public, iar majoritatea volumelor au fost donate şcolii.
În satul lor cu regim urban funcţiona un dispensar şi un cabinet stomatologic. Şcoala din localitate era plină de copii, iar grădiniţa era neîncăpătoare.
Când criza alimentelor muşca cu toţi dinţii toată suflarea omenească, aici, în satul dintre dealuri alimentara primea carne de două ori pe săptămână, iar butoaiele cu măsline erau tot timpul pline.
Marcel Bucur trăieşte, alături de ceilalţi colegi, din amintiri. Din amintirile anilor îngropaţi în mină, după ce puţurile au fost închise rând pe rând.
Angajatul societăţii de minerit din Deva ar fi trebuit să perceapă şi plata chiriilor de la cei care nu au apucat să-şi cumpere apartamentele primite în momentul în care au venit în sat. Dar oamenii au renunţat demult să mai plătească, iar el să le mai ceară banii. Aşteaptă cu toţii ca Primăria Stejaru de care aparţine satul să le preia în administrare. Este o promisiune. Doar de campanie electorală. 

Povestea minei

Povestea minei începe la sfârşitul secolului al XIX-lea, când inginerul Radu Pascu a descoperit existenţa zăcământului de pirită cupriferă. Cum în urma exploatării s-au obţinut rezultate mulţumitoare, se scrie în cartea de onoare a minei, mina a fost concesionată statului român şi apoi Întreprinderii E Wollf. Au fost continuate săpăturile în puţ până la 56 de metri. Abia în timpul primului război mondial statul începe să exploateze mina. În timpul ocupaţiei germane, minereul cu conţinut ridicat de cupru este transportat în Germania. Cu această ocazie, a fost construită şi mica linie de cale ferată în lungime de 22,5 kilometri care făcea legătura între Gara Hamangia şi mină.
În timpul celui de-al Doilea Război Mondial a fost construită o instalaţie pe lângă Rafinăria Brazi, care extrăgea cuprul din minereul de la mina dobrogeană. Instalaţia a funcţionat până în 1943, când rafinăria a fost bombardată. Din anul 1961 mina intră în administrarea Întreprinderii de Minerit Dobrogea, perioadă în care se obţin prin diferite procedee sulf, fier, cupru, dar şi aur şi argint.
 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: