Michael Horodniceanu, inginerul care, după New York, va descâlci Bucureştiul: „Când am ajuns la Haifa, familia m-a trimis să locuiesc într-un kibbutz“

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Horodniceanu a coordonat proiecte de peste 30 de miliarde de dolari în New York. FOTO Arhivă personală
Horodniceanu a coordonat proiecte de peste 30 de miliarde de dolari în New York. FOTO Arhivă personală

Inginerul Michael Horodniceanu, devenit celebru pentru că a reuşit să fluidizeze traficul din New York prin proiectele sale, povesteşte despre copilăria din Bucureşti, adolescenţa petrecută într-un kibbutz din Haifa, dar şi despre cariera de succes pe care şi-a construit-o în Statele Unite.

Michael Horodniceanu (76 de ani) s-a născut în Bucureşti, cu puţin înainte de sfârşitul celui de-Al Doilea Război Mondial. În ziua în care a venit pe lume, Capitala era bombardată.

A scăpat ca prin minune, la fel cum a scăpat şi din Războiul de Şase Zile, în care a fost chemat la arme de partea Israelului, ţară în care părinţii săi au emigrat când el era adolescent. După ce şi-a finalizat studiile, Michael a plecat în Statele Unite.

A avut un început anevoios, însă în câţiva ani a reuşit să pună pe picioare propria afacere, Urbitran, o firmă de inginerie, arhitectură şi securitate a infrastructurii. Expertiza sa şi proiectele inovatoare l-au propulsat în atenţia autorităţilor din New York, care i-au oferit poziţii-cheie în administraţia publică, din care a reuşit să îmbunătăţească traficul urban şi pietonal, precum şi transportul public newyorkez. 

Acum se află în faţa unei alte provocări, după ce Primarul General al Bucureştiului, Nicuşor Dan, l-a rugat să-l ajute să decongestioneze traficul din Capitală.

„Weekend Adevărul“: Domnule Horodniceanu, sunteţi născut şi crescut în Bucureşti. Ce amintiri păstraţi din copilărie?

Michael Horodniceanu: M-am născut la Spitalul Gerota, la sfârşitul războiului, în august 1944. Chiar în ziua în care m-am născut, americanii au bombardat Bucureştiul. Părinţii mi-au povestit că toată lumea plecase din spital să se adăpostească şi pe mine m-au lăsat în partea de sus a clădirii. Am scăpat nevătămat. Când eram copil, vremurile fiind grele, ştiu că tot ce-mi doream era să merg la cofetărie şi să mănânc câte prăjituri vreau. Şi-mi mai doream să am o bicicletă.

michael horodniceanu

Michael Horodniceanu, de Crăciun, în 1953, împreună cu verişorul său. FOTO Arhivă personală

- Familia dumneavoastră a emigrat în Israel pe când eraţi adolescent. Vă amintiţi dacă statul român a primit bani pentru a vi se permite să părăsiţi ţara?

Am plecat din România în 1961, iar plata care s-a făcut pentru familia noastră a fost de 3.000 de dolari. La momentul acela, noi locuiam într-un apartament relativ nou, de pe strada Aviator Texier, nu departe de Sala Floreasca. Tata lucra la Ministerul Agriculturii, iar când am plecat în Israel, apartamentul a fost dat unuia dintre directorii de la Minister, Cais se numea.

Ulterior, tatăl meu mi-a spus că soţia directorului respectiv, doamna Cais, a venit la el şi i-a spus: „Ştiu că noi nu facem un lucru drept, că vă luăm proprietatea şi nu vă dăm nimic. Eu am pus deoparte 22.000 de lei de care soţul meu nu ştie nimic şi vreau ca dumneavoastră să luaţi aceşti bani, pentru că mi se pare nedrept ce facem“. Am auzit povestea de la tata după ce am plecat din România şi mi s-a părut un lucru onorabil.

- Când aţi revenit în ţară, aţi avut curiozitatea să o întâlniţi pe această doamnă? 

În 1992, am venit în România împreună cu fiul meu cel mare şi am vrut să-i arăt de unde a început totul, să vadă apartamentul în care am locuit. Aveam un prieten din copilărie care locuise în acelaşi bloc şi l-am rugat să vorbească cu doamna Cais, însă ei i s-a făcut frică şi nu a vrut să ne întâlnim – credea că voi încerca să recuperez apartamentul.

Am vizitat-o totuşi şi i-am spus: „Doamnă, aţi făcut ceva acum 30 de ani, ceva ce tata mi-a povestit. Nu trebuie să vă faceţi griji. Aţi făcut un lucru formidabil şi nu-mi doresc decât să vă mulţumesc, nu să iau apartamentul“.

Viaţa într-un comunism utopic

- Cât de greu v-a fost să vă adaptaţi la noua viaţă din Israel?

Noi am plecat din Bucureşti în Italia, la Napoli, de unde am pornit cu un autobuz spre Roma, la Fiumicino, iar pe 28 mai 1961 am aterizat în Tel Aviv. Ulterior, am ajuns în Haifa, unde erau majoritatea rudelor noastre. Când am ajuns la Haifa, familia m-a trimis să locuiesc într-un kibbutz.

Acest kibbutz este, de fapt, un comunism utopic, în care toţi oamenii muncesc în acord cu abilităţile lor şi sunt compensaţi în acord cu nevoile lor. Este, deci, comunismul utopic descris de Marx şi Engels. În acest kibbutz, noi, imigranţii, lucram dimineaţa la câmp, iar apoi participam la lecţii de ebraică. Asta a fost prima mea experienţă în Israel.

Aţi reuşit să învăţaţi ebraica şi să vă finalizaţi studiile?

În România, am terminat clasa a XI-a la Liceul „I.L. Caragiale“, dar n-am mai apucat să dau şi examenul de Bacalaureat. În Israel, a trebuit să mă adaptez la două limbi noi: ebraica şi engleza. Nu ştiam niciuna.

michael horodniceanu

Liceanul Michael Horodniceanu FOTO Arhivă personală

În România, am studiat franceza acasă, cu o călugăriţă de la Notre-Dame. Abia când am părăsit România mi-am dat seama cât de important era să cunoşti şi o altă limbă. A trebuit să fac şcoală, pentru că aveam nevoie de bacalaureatul local. Când am ajuns în Israel, unul dintre lucrurile pe care a trebuit să le studiez a fost cartea „Război şi pace“, a lui Tolstoi. Am avut noroc că am găsit o copie în franceză, pentru că mi-ar fi fost imposibil să o citesc în ebraică. 

- V-aţi descurcat însă şi aţi ajuns fără probleme şi la facultate.

După ce mi-am luat Bacalaureatul în Israel, în 1963, am intrat în armată, timp de doi ani şi jumătate. La sfârşitul serviciului militar, am dat examen şi am intrat la Technion, adică la Universitatea Tehnică din Israel, care până în ziua de astăzi este recunoscută ca una dintre cele mai bune universităţi. O universitate foarte bună şi dură. Am început cursurile în octombrie 1966 şi m-a prins Războiul de Şase Zile.

Întoarcerea în armată

- V-au obligat să mergeţi pe front?

După ce terminai armata, continuai să serveşti ca rezervist până la vârsta de 50 de ani. Deci, ca rezervist, în mai 1966, când toată lumea a început să se pregătească de acest război, izbucnit când egiptenii au închis strâmtoarea din Tiran, de la Marea Roşie, m-am întors în serviciul militar.

Nu mai era nimeni la Technion, totul era schimbat, nu se mai ţineau cursuri, toţi profesorii plecaseră, aşa că m-am dus la părinţii mei, care locuiau în Tel Aviv. În acea perioadă, soţia mea de acum venise în vizită. La un moment dat, eram amândoi în autobuz, iar în spatele nostru era o pereche mai în vârstă – eu aveam atunci 22 de ani – care vorbea în română şi spunea: „Uite, băiatul ăsta e tânăr, de ce nu e în armată?“. Soţia mea, care e de origine poloneză, dar învăţase de la mine limba română, s-a întors către ei şi le-a spus: „Nu aveţi nicio grijă, că probabil va pleca într-o zi sau două“. Şi chiar în noaptea aceea au venit şi m-au anunţat că trebuie să mă înrolez.

- Cum a fost experienţa războiului?

Razboiul de Şase Zile l-am petrecut în Înălţimile Golan, la graniţa siriană. Nicio experienţă de război nu poate fi bună, este ceva ce îţi rămâne întipărit în minte, la care te gândeşti ani în şir după. Şi nu o recomand nimănui.

Ce aţi făcut la întoarcerea de pe front?

După război, în 1968, m-am căsătorit. Am locuit în Haifa timp de doi ani, iar când am terminat Technion n-am avut posibilitatea financiară de a cumpăra o casă. Am stat de vorbă cu părinţii mei şi tata, ca orice om care a trăit în estul Europei, considera că America e singurul loc în care ai şansa să devii cineva important. Tata ne-a zis: „De ce nu plecaţi în America acum? Sunteţi tineri, nu aveţi copii, mai puteţi continua studiile, poate în felul acesta veţi reuşi să puneţi nişte bani deoparte“.

Tata încă mai avea ideile preconcepute din România, se gândea că ajungi în America şi în aeroport este un pom în care cresc dolari şi tot ce trebuie să faci e să-i culegi. O aiureală! 

Greutăţile unui român în America

- Care a fost realitatea odată ce aţi ajuns în America?

Am avut un unchi care locuia la New York şi am stat la el cam două luni, timp în care am reuşit să-mi găsesc şi un loc de muncă şi să mă înscriu la un masterat în management, la Universitatea Columbia. La început, nici nu ştiam cum să-mi caut un job. Am luat „Pagini Aurii“ şi am găsit anunţuri de la companii de inginerie, arhitectură şi construcţii. Am tipărit un CV de o pagină – nu aveam prea multe de trecut în el, pentru că abia terminasem universitatea – şi l-am trimis la 120 de companii. 

- Câte interviuri aţi reuşit să obţineţi?

Dintre toate, m-au intervievat cam 10 companii. În final, am acceptat să lucrez la o firmă care m-a plătit cu aproximativ 20% mai puţin decât plătea un angajat care terminase universitatea în Statele Unite. Eu eram un străin. Aveam 26 de ani când am terminat universitatea, experienţa mea în inginerie nu era atât de mare, chiar dacă, din punct de vedere tehnic, cunoştinţele deprinse în universitate mă ajută şi în ziua de astăzi. Avantajul meu a fost că eram mult mai matur decât colegii mei – deşi ei aveau patru-cinci ani de experienţă tehnică, practic, erau nişte copii. Eu fusesem în armată, trăisem multe lucruri pe care ei nu le văzuseră şi aveam, deci, o experienţă de viaţă mult mai bogată. 

Navetă de 130 de kilometri

- Aşadar, v-a ajutat acest lucru din perspectivă profesională. 

Da, şeful meu de la momentul acela şi-a dat seama că aş putea face mai mult decât alţii. După un an şi jumătate, mi-a spus că vrea să deschidă un birou în afara New York-ului şi vrea ca eu să merg acolo cu nişte proiecte şi să caut clienţi noi. Am stat şi m-am gândit. Eu vorbeam engleză, dar nu atât de bine, iar biroul era la 130 de kilometri de New York. Am acceptat, dar n-am vrut să mă mut, aşa că în fiecare zi făceam naveta – 130 de kilometri dus, 130 de kilometri întors. Plecam la 7.00 dimineaţa şi mă întorceam la 11.00 noaptea. Am lucrat aşa până la finalul anului 1973.

- Cu ce vă ocupaţi mai exact?

Mă ocupam de partea de development, de crearea unor suprafeţe de teren pe care se construiau câte o 

sută-două sute de case. Făceam infrastructura, căile de acces. Mai simplu spus, oamenii cumpărau pământul şi îşi construiau case, iar eu mă ocupam de partea de dezvoltare. Între timp, am reuşit să-mi finalizez şi studiile de masterat la Universitatea Columbia din New York.

În 1975, mi-am dat seama că nu înaintez destul, că stagnez. Atunci am primit un telefon de la un amic, ocazie cu care mi-a spus că la Politehnică au primit un proiect mare de studii pentru îmbunătăţirea siguranţei rutiere şi a tot ceea ce ţinea de siguranţa de transport. M-a chemat ca research associate şi mi s-a oferit un post la universitate, unde am ajuns să predau câteva cursuri. A trebuit să accept şi o scădere de salariu de 40% faţă de cât câştigam. 

- Cum de aţi acceptat?

Mi s-a părut importantă oferta, era un pas înainte pentru a putea dezvolta ceea ce-mi doream, adică un business, o companie. În momentul în care lucrezi în universitate, ai acces la diferiţi oameni, în special din Guvern, ceea ce îţi dă posibilitatea să vorbeşti cu ei despre proiecte şi business fără să considere că vrei să iei ceva de la ei. Am hotărât că ăsta e un lucru bun şi, împreună cu soţia mea, am decis că ne putem descurca având un venit mai mic.

michael horodniceanu

Sursa arhivă personală 

În mai 1978, am fost numit profesor asistent la universitate, unde astăzi, după 38 de ani, m-am întors ca profesor. Atunci am publicat şi o carte, am făcut tot felul de lucrări şi am început, alături de alţi colegi de la universitate, să punem pe picioare un business, care se numea Urbitran. 

„La primăria din New York am avut una dintre cele mai importante experienţe“

- Cum aţi ajuns să vă ocupaţi de tot ceea ce însemna trafic şi transport public în New York?

Am făcut câteva lucrări importante pentru oraşul New York cu compania la care eram partener în momentul acela. Am făcut lucrări inclusiv pentru îmbunătăţirea transportului urban, atât cel public, cât şi cel auto, şi pietonal. În 1986, l-am cunoscut pe consilierul de transport al primarului oraşului New York. 

- Cum l-aţi întâlnit?

Întâmplător, biroul meu era la cinci minute distanţă de primărie. Într-o zi, m-am dus să-mi cumpăr prânzul şi l-am luat împreună cu acest domn. La final, mi-a spus: „Hai să mergem pe o bancă în parc, vreau să vorbesc cu tine“. Mi-a spus că vor să angajeze un nou traffic commissioner, adică un director al departamentului de trafic, şi mi-a propus să preiau acel post. 

- Aţi acceptat imediat?

I-am zis că eu nu sunt politician, că sunt totalmente apolitic, sunt tehnocrat şi nu pot accepta o asemenea poziţie. Mi-a spus însă că exact de un astfel de om au nevoie. Avuseseră nişte probleme cu administraţia anterioară, în care oamenii cam furaseră. Şi voiau să „cureţe“, să angajeze oameni fără interese politice şi financiare.

Ulterior, mi-a spus că primarul ar vrea să aibă o discuţie cu mine. După o conversaţie de 20 de minute cu primarul, mi-a zis că aşteaptă un răspuns în câteva zile. Am mers acasă şi am vorbit cu soţia şi cu partenerii mei, de la compania pe care am deschis-o între timp.

A fost complicat, pentru că a trebuit să-mi dau demisia de la companie şi să vând partea mea de acţiuni. Am lucrat la primărie timp de patru ani şi pot spune că a fost una dintre cele mai importante experienţe profesionale. Faptul că am îmbunătăţit traficul şi transportul în New York e o parte, dar o altă parte importantă pentru mine a fost faptul că i-am cunoscut pe toţi politicienii şi pe toţi tehnocraţii de atunci.

Responsabil de proiecte uriaşe

- După jobul de la primărie, aţi mai avut o funcţie importantă pentru traficul şi transportul public.

În 2007, o persoană pe care o cunoşteam de mult timp a devenit preşedintele Metropolitan Transportation 

Authority (MTA). Mi-a telefonat, la un moment dat, şi mi-a zis că ar vrea să-mi ofere funcţia de preşedinte al Metropolitan Transportation Authority Capital Construction, o companie din cadrul MTA care se ocupă de construcţiile mari. Am hotărât să accept. Nouă ani am fost preşedintele acestei companii şi m-am ocupat de construcţii şi linii noi de metrou.

- Care au fost cele mai importante proiecte realizate în mandatul dumneavoastră?

Am dus la bun sfârşit patru proiecte importante, două dintre ele fiind linii noi de metrou: Second Avenue, cu o lungime de aproximativ 4,5 kilometri, şi Linia Nr. 7, cu o lungime de 2 kilometri. Am mai făcut un terminal cu 11 linii de metrou, dar şi un mare complex lângă World Trade Center.

O altă lucrare foarte mare a fost o cale ferată din Long Island, pe care am adus-o în mijlocul oraşului, în subteran, cam la 50 de metri sub o gară. La acest proiect încă se mai lucrează, la fel ca la altele începute sub conducerea mea. Suma totală a acestora se ridică la 30 de miliarde de dolari. În plus, am avut în gestiune toate lucrările de securitate care s-au făcut pentru MTA. A fost un job foarte complex.

- În cele din urmă, însă, aţi revenit la catedră. 

Aşa este, în 2018, m-am întors profesor la New York School of Engineering. E interesant pentru că îmi dă posibilitatea să le ofer studenţilor şi masteranzilor ceva ce nu vor găsi în cărţi. Eu le arăt partea practică a tot ceea ce fac, pot să împărtăşesc cu ei experienţa mea. 

Toate drumurile duc la Bucureşti

- Aţi primit şi propunerea primarului Bucureştiului, Nicuşor Dan, pentru a-l ajuta să rezolve problemele ce ţin de traficul şi de transportul public. Ce v-a determinat să acceptaţi?

Propunerea din Bucureşti a fost interesantă pentru că îmi dă posibilitatea să fac ceva pentru oraşul în care 

m-am născut, oraşul copilăriei mele. Este o muncă pro bono, nu primesc absolut nimic, cu excepţia faptului că primarul a decis să-mi plătească cheltuielile de deplasare. 

- Ce măsuri ar urma să fie luate pentru fluidizarea traficului, la ce ar trebui să ne aşteptăm?

În Bucureşti trebuie făcute schimbări care ţin mai mult de zona administrativă, managerială, operaţională. Tehnologia care trebuie implementată şi aplicată mai intens este cea legată de semaforizare, de managementul de trafic, care ar trebui refăcut şi pus sub control computerizat. Sunt multe lucruri care, dacă vor fi făcute, vor reuşi să creeze condiţii de trafic mai bune. O altă mare problemă o reprezintă locurile de parcare.

- Există şi lucruri încurajatoare, de unde ar putea începe marea schimbare?

Un lucru excelent e că Bucureştiul are sistemul de tramvaie, care trebuie însă îmbunătăţit. Metroul din Bucureşti este bun şi trebuie extins. Reţeaua de căi ferate există şi sunt, dacă nu mă înşel, trei gări care se pot realinia şi se pot crea astfel mai multe legături cu diferitele regiuni.

michael horodniceanu

Sursa captură video

Deci ar trebui pus la punct un sistem de tren urban, care să traverseze anumite zone şi să facă legătura şi cu suburbiile. Înţeleg că acelaşi lucru îl va face şi Clujul, iar Bucureştiul are la fel de multă nevoie de asta. Dincolo de asta, acest lucru va crea o dezvoltare economică.

- Când ar urma să fie demarată această reformă?

Trebuie să discutăm şi toate aceste idei trebuie aprobate de domnul Nicuşor Dan. Discuţia pe care am avut-o cu el m-a făcut optimist. Banii sunt importanţi, dar mai important este modul de administrare a banilor.

Consilierul lui Nicuşor Dan pe probleme de trafic

 Numele: 

Mihai Horodniceanu

 Data şi locul naşterii: 

4 august 1944, Bucureşti 

 Studiile şi cariera: 

A absolvit Institutul Politehnic din Israel, a obţinut o diplomă de masterat în managementul ingineriei la Universitatea Columbia şi un doctorat în planificarea şi ingineria transporturilor la Institutul Politehnic al Universităţii din New York. 

În 1973, a fondat Grupul Urbitran, fiind CEO în perioadele 1980-1986 şi 1990-2008. 

În perioada 1986-1990, a fost comisar de circulaţie în New York City. 

În 2008, a fost numit preşedinte al MTA Capital Construction, poziţie din care a prezentat cel mai mare proiect de infrastructură pentru transportul în comun din New York.

A predat planificarea transportului, proiectarea autostrăzilor, ingineria traficului, finanţarea transportului şi siguranţa sistemului la Institutul Politehnic din cadrul Universităţii din New York şi la Manhattan College. 

Din septembrie 2020, este consilierul Primarului General al Capitalei, Nicuşor Dan, pe 

probleme de trafic.

 Locuieşte în: New York, SUA

Vă mai recomandăm şi:

România „repatriază” un posibil laureat Nobel. Povestea lui Adrian Krainer, un renumit profesor cu origini române care a aplicat pentru cetăţenie

Imunolog român de la Oxford: „Actualele vaccinuri sunt 100% eficiente în a preveni cazurile severe“. Ce spune despre serul AstraZeneca

 

Cluj-Napoca



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite