Medic într-un spital COVID-19: „Am avut pacienţi de 30 de ani în stare critică, deşi făceau sport, mâncau sănătos”

0
Publicat:
Ultima actualizare:

„Am avut mulţi pacienţi tineri, de 30 - 40 de ani, oameni fără alte boli, zvelţi, sportivi, care mâncau sănătos şi cu toate acestea au ajuns în stare critică”, a povestit pentru „Adevărul” Paul Oargă, rezident de anul I la un spital COVID-19 din Cluj-Napoca.

Are abia o lună în prima linie a luptei cu coronavirusul şi a avut de-a face cu situaţii extreme. Se lucrează „la foc automat”, iar „secţia este plină şi fiecare eliberare de pat, fie ea prin ameliorarea pacientului sau deces este urmată rapid de o nouă internare”. Paul spune că faptul că eşti „tânăr şi în putere” nu îţi oferă nicio garanţie: „Dacă ai tras paiul scurt poţi ajunge în stare critică. Nu e o regulă că cei tineri şi sănătoşi scapă cu forme uşoare, e chiar o loterie. Până acum nu am avut niciun pacient sub 30 de ani, dar am avut de 30 şi ceva. Pe de altă parte, oricât de tânăr ai fi, ar fi un gest egoist să zici că nu te interesează, deoarece ai familie, ai fraţi, surori, mătuşi, părinţi”. 

El îşi aminteşte de lupta teribilă pe care a dat-o un pacient de-al său, de 30 şi ceva de ani: „Am avut un medic psihiatru care a povestit că a fost descumpănit la limita depresiei şi a avut o experienţă înfiorătoare. Vă daţi seama cât de tare te poate lovi şi la nivel mental boala, dacă un medic psihiatru, cu toate cunoştinţele sale, a fost adus în pragul depresiei”. 

„Mă gândeam că tratamentul antiviral nou pe care fusesem pus în acea zi să nu funcţioneze, că nu voi mai apuca să-mi vad familia şi prietenii”

Medicul respectiv a postat pe Facebook o parte din calvarul prin care a trecut pe secţia unde lucrează Paul: „Am reuşit cu greu să mă „împac” cu masca şi am reuşit să o suport, înţelegând importanţa ei, aproape 16 ore, într-o stare dintre cele mai proaste resimţite vreodată. A fost cea mai grea zi din toate cele 14 petrecute în spital. Au fost momentele în care am fost aproape gata să cedez psihic în faţa disperării, a neputinţei, a revoltei care te cuprinde în faţa unei boli atât de parşive. Gânduri de genul: „De ce? De ce eu? De ce numai eu? De ce nu am reuşit să evit?” te frământă încontinuu. Dispoziţia este la cote minime şi nu mai ai aproape niciun punct de sprijin. Doar gândul la cei dragi şi mesajele prietenilor mei m-au ţinut pe linia de plutire. Aş fi dat orice să adorm măcar câteva secunde, dar aparatul mă trezea imediat ce îmi modificam ritmul respiraţiilor impus de el. Mă gândeam, inevitabil, că s-ar putea ca tratamentul antiviral nou (Remdesivir) pe care fusesem pus în acea zi să nu funcţioneze, că nu voi mai apuca să-mi vad familia şi prietenii.”

„Da' lăsaţi-mă în pace să mor, că nu mai vreau!”

Paul trebuie să convingă pacienţii să lupte pentru viaţa lor, făcând exercitii de respiraţie istovitoare. „Haideţi domnule/doamna X, mai facem încă o oră de exerciţii de respirat, ştiu că e greu, dar lupta este a dumneavoastră şi noi suntem aici să vă ajutăm, o oră şi apoi promit că facem o pauză mică”. Uneori aude şi „Da’ lăsaţi-mă în pace să mor, că nu mai vreau!”. Cum ar trebui să răspunzi la aşa ceva?”, se întreabă Paul. „Pacienţii pot deveni confuzi, dezorientaţi foarte uşor din cauza lipsei de oxigen şi atunci nu poţi lua ca atare ce zic. Şi explicăm, rugăm frumos, găsim o cale în care să ţinem plămânul mai departe de colaps şi pe pacient departe de comă indusă şi intubaţie, lucru ce ar scădea şansa de supravieţuire. Nu e plăcut să fii conştient, cu o mască pe faţă, conectat la un ventilator ce împinge aer oxigenat cu presiune în plămânii tăi să-i menţină deschişi, totul într-un mediu total nefamiliar, cu aparate ce bipăie în stânga şi dreapta înconjurat de oameni costumaţi cărora le vezi doar ochii şi cu familia departe de tine”, explică el.

„S-a făcut tot ce se ştia şi a murit. M-am simţit neputincios”


 

Paul îşi aduce aminte cu emoţie de un pacient „de vârsta bunicului” său, pe care a încercat din răsputeri să-l convingă să-şi facă exerciţiile de respiraţie. „Pot să zic că m-am implicat emoţional. El era foarte reticent la exerciţiile de respiraţie. Totuşi, se lăsa convins şi asculta. I-am explicat frumos că scopul nostru e să-l facem bine şi a ascultat. Din păcate, starea lui de sănătate s-a degradat şi a ajuns la terapie intensivă. A fost intubat şi a murit. A fost pentru prima dată când am fost în situaţia de a vorbi cu cineva, ca apoi, peste puţin timp el să moară, să nu mai existe. A fost o săptămână în secţia de pre-terapie şi a primit tratament peste tratament. Chiar şi aşa, a murit. M-am simţit neputincios. S-a făcut tot ce se ştia şi medicii cu care lucrez fac absolut tot ce se poate pentru a-i salva pe oameni”. 

Gânduri de genul „puteam să fac mai mult pentru a-l salva?” îi ţin treji pe mulţi dintre colegii lui Paul de la ATI. „M-a impresionat foarte mult dedicarea medicilor. O colegă de pe ATI care a pierdut un pacient mi-a spus că după ce a avut o tură de 12 ore istovitoare nu a reuşit să doarmă toată noaptea. S-a gândit dacă a făcut într-adevăr totul pentru a-şi salva pacientul”, povesteşte Paul. El este impresionat, de asemenea, de buna colaborare dintre medici: „Simt că, deşi sunt de o lună acolo, am fost integrat perfect în echipă şi simt că toţi acţionăm în aceleaşi sens. E o colaborare foarte bună. Uneori e ca la război. Eu nu simt asta neapărat, ci colegii de la ATI. Imaginaţi-vă că am avut nopţi în care au murit patru pacienţi”. 

„Eu port mască 18 ore pe zi, iar alţii spun că se sufocă după câteva ore”


 

Întrebat ce simte când vede coronasceptici care nu respectă nicio măsură de siguranţă şi, mai mult, instigă şi pe alţii la nerespectarea acestora, rezidentul a răspuns: „Furie”. „Te înfurie treaba asta. Văd că sunt oamenii care merg la petreceri fără să le pese. Eu mă duc cu transportul în comun la spital şi de fiecare dată văd în autobuz persoane care nu poartă mască sau nu o poartă corect. Le atrag atenţia de fiecare dată şi nu de puţine ori reacţiile au fost destul de violente. Încerc să ajung şi la sala de sport şi văd, de asemenea, oameni fără mască acolo. Medicii specialişti, care sunt locomotiva acestei lupte, sunt foarte ofensaţi şi intrigaţi. Mă înspăimântă că mai sunt persoane anti-mască, când experţi, sute de experţi, sute de studii făcute spun că trebuie să porţi mască. Singurul moment în care eu nu port mască este când sunt acasă, practic port mască câte 18 ore pe zi, iar alţii spun că se sufocă dacă poartă câteva ore masca”, mărturiseşte Paul.

El crede că autorităţile trebuie să-şi facă treaba mai bine şi să-i sancţioneze pe cei care nu respectă măsurile sanitare. De asemenea, el crede că este nevoie de educaţie şi de explicaţii, motiv pentru care îşi rupe din timpul său pentru a posta pe reţelele sociale experienţa sa din prima linie a luptei anti-COVID. 

Paul nu vede încă „luminiţa de la capătul tunelului”, singura speranţă de mai bine fiind legată de vaccinul anti-COVID. 

 Vă recomandăm să mai citiţi:

Mărturia emoţionantă a unui medic trecut prin calvarul COVID: E cumplit să respiri prin acel aparat. Respiraţia ta e modificată, iar ritmul şi cantitatea de oxigen sunt impuse de aparat

De ce are România o mortalitate atât de mare în secţiile ATI. Explicaţiile specialiştilor

Cluj-Napoca



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite