Cum au fost torturaţi muncitorii care au îndrăznit să strige pentru prima dată „Jos Ceauşescu!“. 30 de ani de la revolta anticomunistă de la Braşov

Cum au fost
torturaţi muncitorii care au îndrăznit să strige pentru prima 
dată „Jos Ceauşescu!“. 30 de ani de la revolta anticomunistă de la Braşov

10.000 de oameni au ieşit în stradă în 15 Noiembrie 1987. FOTO Arhivă Asociaţia 15 Noiembrie 1987.

Pe 15 noiembrie, se împlinesc 30 de ani de la Revolta Anticomunistă a muncitorilor de la Întreprinderea de Autocamioane „Steagul Roşu“ din Braşov (actualmente Roman SA). Represiunea regimului a fost cruntă: 540 de muncitori au fost arestaţi, iar 61 dintre ei – condamnaţi. Mărturiile lor sunt încă vii: au fost bătuţi, umiliţi, deportaţi şi nici până astăzi nimeni nu a fost pedepsit.

Ştiri pe aceeaşi temă

Revolta muncitorilor de la „Steagu Roşu“ a pornit în seara zilei de 14 noiembrie 1987. Angajaţii din cadrul secţiei 440 Ştanţe şi Matriţe au aflat că le-au fost tăiate salariile. Marius Boeriu şi Dan Iacob, care lucrau atunci ca muncitori în secţie şi au fost printre protagoniştii revoltei, sunt doi dintre participanţii care au povestit pentru „Weekend Adevărul“ cum a fost declanşată revolta. Aveau 20 şi respectiv 19 ani.

„A pornit din cauza tăierii salariilor. Secţia 440 era o secţie care realiza planul lună de lună, dar conducerea fabricii a tăiat salariile la toată lumea. Oamenii aveau familii, copii şi s-au trezit pe fluturaşi cu zero lei sau un leu. Au cerut detalii la ofiţerul de serviciu, care era şi şeful secţiei, dar acesta i-a ameninţat că-i dă pe mâna Securităţii. Oamenii nu au mai vrut să lucreze. Dimineaţa am ajuns şi noi la muncă, nu conta că era duminică, atunci se lucra non-stop. Am văzut că aveam salariile oprite şi ne-am alăturat lor. Nu am putut avea niciun dialog cu şeful de secţie, Ghelase Valeriu, care ne-a ameninţat că ne trimite în Valea Jiului. Am pornit prin uzină până la Palatul Administrativ, dar cei din conducere fugiseră. Am ieşit pe poarta întreprinderii cu gândul să pornim la Judeţeana de Partid, actuala Prefectură. Eram atunci cu Dan Iacob şi Cornel Vulpe. I-am spus lui Cornel Vulpe să ia steagurile, dar nu cel cu secera şi ciocanul, doar pe cel cu tricolorul“, povesteşte Marius Boeriu, preşedintele Asociaţiei 15 Noiembrie 1987.

10.000 de oameni pe străzi

Revolta a pornit cu câteva zeci de oameni, dar în final s-a ajuns la 10.000 de oameni. „În faţa uzinei eram câteva zeci de oameni, nu pot să spun că eram sute. Mi-a fost prima dată frică. Mă gândeam atunci că dacă apăreau două dube de miliţie, evenimentul se încheia acolo. Nu a intervenit nimeni, din contră. Aveam un miliţian în uzină, care când a văzut că lumea e furioasă, a deschis porţile fabricii. Am plecat pe Calea Bucureşti. Strigam sloganuri sociale: «Vrem mâncare!», «Vrem căldură!», «Ne vrem banii înapoi!» şi «Hoţii!». Lumea ieşise la balcoane, nu ştia ce se întâmplă. Oamenii au început să aplaude şi ni s-au alăturat nouă. Pe măsură ce înaintam, ni s-au alăturat colegii de la schimbul III, care s-au schimbat de hainele de lucru. Noi am plecat cu bocanci, cu salopete, cu şubele pe noi. La un moment dat, Dan Iacob a tras captatorii unui troleibuz şi a început să le strige celor din mijlocul de transport: «Vouă nu vă e foame? Voi nu muriţi de frig? Haideţi cu noi». Nimeni nu ştia ce se întâmplă. Oamenii au crezut că se mergea la vot în mod organizat pentru că erau alegeri în ziua aia. Unii credeau că suntem galeria echipei de fotbal «Steagul Roşu». Le era greu să creadă că noi venim cu revendicări. Când am ajuns la Spitalul Judeţean, Dan mă întreabă: «Câţi suntem?». Zic: «Băi, Dane, nu se vede sfârşitul coloanei». Atunci am început să prindem curaj. Noi credeam că facem ceva bine. Scăpasem de teama că ne arestează şi ne trimit în Valea Jiului. Când făceai ceva greşit asta era ameninţarea: Valea Jiului sau Canalul“, mai spune Marius Boeriu.

„Deşteaptă-te române“ a răsunat la Braşov

Unul dintre momentele importante ale revoltei a fost intonarea actualului imn naţional «Deşteaptă-te, române!», un cântec interzis. Atunci revolta a început să fie una politică. Nici acum nu se ştie însă cine a dat tonul. „În faţa Spitalului Judeţean am cântat «Deşteaptă-te, române!». Am cântat prima strofă, că asta ştiam majoritatea. Atunci lucrurile s-au schimbat şi ne-am înflăcărat. Am început să strigăm: «Jos comunismul!», «Jos Ceauşescu!», «Jos dictatura!». Nu se ştie de unde a pornit. De la cineva din grup, dar nu l-am identificat niciodată. Nu am avut teama că strigăm ceva rău. Cineva infiltrat ne-a spus apoi că la Hidromecanica ne aşteaptă forţele de ordine, că vor trage în noi ca să ne disperseze. În faţa grupului erau mulţi copii, afară era cald, o toamnă frumoasă. Atunci am spus că nu au curaj să tragă în noi, că avem copii în faţă. Noi ne-am manifestat zgomotos, dar nu violent. Oamenii ne aplaudau, pe margine erau femei care aruncau flori. Eram euforici, plini de adrenalină. Nu eram conştienţi de urmări. Eram 10.000 de oameni. Nu ne gândeam că ne vor aresta, că eram prea mulţi“, povesteşte Dan Iacob, vicepreşedintele Asociaţiei 15 Noiembrie 1987. 

Nimeni din conducerea de atunci nu se aştepta ca revolta să ia o asemenea amploare. „Auzisem că s-au scos dubele cu armament la Liceul «Unirea», lângă Prefectura de astăzi. Se pregăteau să intervină, dar aşteptau să vadă reacţia noastră, până unde se merge. Se raporta direct la Bucureşti. Secretarul de partid raporta de sub birou: «Cutremurul e nimic pe lângă ce se întâmplă aici». Nu se aşteptau la o asemenea manifestare. În plus, erau alegeri şi multe forţe de ordine erau la centrele de votare. Nici tehnica de comunicare nu era ca astăzi. Aşteptau să vadă ce se întâmplă. Le era frică să-l anunţe pe Ceauşescu. Acesta a aflat de noi abia pe la ora 23.00“, mai povesteşte Dan Iacob.

„Sunteţi voi tari azi, dar vedeţi mâine“

Mulţimea a ajuns apoi la Judeţeana de Partid (actuala Prefectură). „Aici primarul Calancea ne-a spus: «Sunteţi voi tari azi, dar vedeţi mâine!». În momentul acela, Aurică Geneti l-a lovit cu un steag şi i-a spart arcada. L-au pus în faţa Prefecturii, îl îngrijeau femeile. Am intrat apoi în sediu. La etajul I era masă pregătită pentru petrecerea de după alegeri. Având în vedere lipsurile de atunci, când am văzut ce era acolo, lumea s-a înfuriat. S-a aruncat cu tot ce era de propagandă, s-a dat foc la hârtiile comuniste. Au dat jos tabloul lui Ceauşescu de pe frontispiciul clădirii, l-au aruncat şi i-au dat foc. Când a picat tabloul, am trăit sentimentul că efectiv a picat Ceauşescu. Îmi aduc aminte de o poveste de atunci, care acum pare amuzantă. Un coleg umbla cu un ananas în mână, nu ştia ce este şi îl mânca cu coajă, ca pe măr. Eram în 1987, dar nu ştiam cum arată ananasul. Surprinzător a fost că nimeni nu a băgat nimic în buzunar“, povesteşte Marius Boeriu.

După ce s-au distrus toate însemnele comuniste de la Judeţeana de Partid, mulţimea s-a mutat la Primărie. Când lumea a început să se disperseze, au apărut forţele de ordine. Erau vreo 30 de inşi, trupe USLA, cum sunt mascaţii de azi, cu scuturi, cu căşti, cu pistoale mitralieră, care au intervenit cu gaze lacrimogene. „Doar la video, în filme am mai văzut aşa imagini. Eram speriaţi. Auzisem că un glonţ de mitralieră trece prin şapte oameni. S-a spus că au băgat oameni în dubă. Trupele strângeau rândurile, dar lăsau breşe să putem pleca. Atunci au început primele arestări. Am luat-o prin pădure şi am găsit haine, salopete. Oamenii se dezbrăcaseră, ca să nu fie recunoscuţi. Am ajuns la căminele uzinei, am sărit gardul în întreprindere şi am ajuns în secţie. Deja apăruse Securitatea, membrii de partid predaseră listele cu cine a plecat, cu cine s-a întors. În final au fost 540 de arestaţi şi 61 de condamnaţi“, povesteşte Dan Iacob.

Bătăi şi umilinţe în arest

După încheierea revoltei au urmat arestările, bătăile, umilinţele şi un simulacru de proces. Marius Boeriu povesteşte ce a urmat după protestele de stradă. „Tata era pensionat pe caz de boală şi am mers la el acasă. Când am intrat, mi-a spus: «O să vedeţi voi urmările». Când am auzit acele vorbe din gura tatălui meu, mi-a intrat frica în oase. Eu am fost învoit în 14 şi 16 noiembrie, pe 15 nu a vrut maistrul să îmi dea drumul. A fost doar o întâmplare. Cum să le explic eu la cei de la Securitate că nu am ştiut ce se va întâmpla? Am fost arestat în 16 noiembrie. Aflasem că au început arestările. Voiam să fug, că eram sigur că or să vină şi după mine. M-au găsit gata echipat. Am deschis uşa şi, mai pe româneşte, le-am picat în braţe. Au început să mă ia că mama lucrează în Poiana Braşov, să dau declaraţie ce legătură are ea cu străinii care tranzitează Poiana Braşov. Erau trei miliţieni. M-au încadrat între ei şi m-au dus aici, la Miliţie la Braşov“, povesteşte Marius Boeriu.  

În arest au început bătăile. „Unul dintre miliţieni s-a dus că caute un birou. Eram mulţi arestaţi, am stat cam jumătate de oră pe scări, că nu găsea birou liber. M-a întrebat dacă ştiu de ce sunt acolo. Mă ţineam de balustradă şi m-a lovit cu genunchiul în coaste. Dacă nu mă ţineam, mă duceam cinci metri pe scări în jos. Veniseră anchetatori de la Bucureşti, care erau foarte înverşunaţi că în loc să stea acasă cu familia, îşi pierd timpul cu noi. De la ora 16.00 până la ora 24.00, am dat o declaraţie cu ce am făcut. Am spus că am strigat «Jos Ceauşescu!», «Jos Comunismul!». Mă puneau să stau într-un picior. Îmi aduc aminte că după ce am pus piciorul jos, îmi tremurau toţi muşchii ,de îmi zdrăngăneau monedele pe care le aveam în buzunar. Îmi spuneau că eu sunt de la munte, să le arăt cum se schiază. Mă loveau apoi cu pumnul în coaste. Pe mine nu m-au lovit la faţă. Am avut însă colegi care au fost desfiguraţi. Aveau multe metode de umilire“, mai spune Marius Boeriu. 

Tortura a continuat mai multe zile. „Pe 17 noiembrie ne-au scos pe un hol şi ne-au pus cătuşe. Atunci l-am văzut pe Gherco, era desfigurat, la fel şi Corneluş Vulpe, care a murit de tânăr, din păcate. Nu le-au ajuns cătuşele şi ne-au legat câte doi. Apoi ne-au dus la Bucureşti, unde am stat două săptămâni“, îşi aminteşte Marius Boeriu.

„La Bucureşti m-au băgat în celulă cu unul care era informator“

Coşmarul a continuat şi la Bucureşti pentru Marius Boeriu. „M-au băgat în celulă cu unul care era informator. Chipurile ar fi fost director pe la fabricaTimpuri Noi, a trimis nişte încălţăminte proastă la export şi acum era acuzat de subminarea economiei. I-am povestit, că mă tot trăgea de limbă. Nu avea ce să scoată de la mine. Eu am recunoscut ce am făcut. Trăiam cu impresia că am făcut un lucru bun. La Bucureşti, din punctul meu de vedere, anchetatorii buni erau ăia care te băteau, că scăpai repede. Erau alţii care aveau o răbdare de fier, te ţineau cu orele. La anchetă te duceau mereu când venea masa. Te adresai cu cetăţene anchetator şi aveai un număr. Al meu era 464. Când se deschidea vizeta la celulă, te întorceai cu faţa la perete, îţi punea cătuşele şi te ducea. Metode de dărâmare psihică aveau o groază. M-au pus, fără scaun, să ţin un creion cu bărbia fără să cadă. Îmi spunea: «Dacă îl ţii zece minute, o să mănânci». Nu aveai cum. Îţi spuneau că nu meriţi să mănânci mâncarea statului şi aruncau mâncarea. Am stat două săptămâni la Bucureşti. După vreo zece zile s-a întâmplat ceva. După «Jos Ceauşescu!» şi «Jos comunismul!», ne-au sugerat să scriem că ne-am revoltat împotriva întreprinderii. Nu mai aveam voie să spunem că am strigat împotriva lui Ceauşescu. Ne-au spus să semnăm o declaraţie angajament că mergem să lucrăm unde ne trimit ei. Iniţial eu nu am vrut. Un anchetator mi-a arătat însă harta României şi mă întreba: «Unde e Braşovul?». Când am arătat unde este, m-a dat cu capul de hartă. M-a mai întrebat o dată, eu nu ştiam ce voia, am arătat şi mi-a dat cu telefonul în cap. Apoi mi-a spus: «Băi, Braşovul nu mai există pentru tine. Ia zi: unde e Braşovul?». Eu am spus: «Nu îl mai văd». În 2 decembrie, ne-au adus cu trei autocare la Braşov. Fiecare dintre noi avea însoţitor un securist. Ne-au adus la Miliţie şi ne-au spus că vom avea un proces, că o să fie bine. Ne-au dat voie să mergem acasă, să ne spălăm. Am vrut să fug din nou, dar am avut un securist la uşă şi trei în faţa blocului“, mai spune Marius Boeriu.

Deportat la Piatra Neamţ

Procesul a fost o bătaie de joc de câteva ore, pe 3 decembrie. „Colegii care erau împătimiţi cu partidul cereau să fim pedepsiţi exemplar şi condamnaţi la moarte. Pe mine m-au deportat la o întreprindere din Piatra Neamţ. M-au cazat la un cămin de nefamilişti. Nu ştia nimeni ce este cu mine şi maistrul credea că sunt om al Securităţii infiltrat printre ei. Acolo mi-am cunoscut soţia. Apoi Ceauşescu a dat decretul de graţiere şi am vrut să îmi fac bagajele să vin acasă, dar mi s-a spus: «Nu o să pleci niciodată de aici, eşti deţinut politic». A venit apoi Revoluţia şi m-am întors în Braşov. Aşa au făcut toţi colegii mei. După 1990, nu ne-a căutat nimeni din Guvernul României, dar au venit cei de la Solidaritatea din Polonia. Ne-au spus că ce am făcut noi le-a dat încredere că nu sunt singurii care luptă împotriva comunismului. Noi nu voiam nimic atunci, eram fericiţi dacă ne angajează înapoi. M-am întors în uzină, unde am lucrat până în 2002. În ianuarie 1990, am puz bazele Asociaţiei 15 Noiembrie 1987, unde cei 61 de condamnaţi am fost membri fondatori. De-a lungul istoriei Asociaţiei, am dus o luptă continuă. Am încercat să aflăm adevărul. Nicio persoană dintre cei care ne-au anchetat nu a fost pedepsită. De un an, procuratura militară ne-a căutat să dăm declaraţii dacă ştim cine ne-a anchetat. E foarte greu, pentru că nimeni atunci nu s-a prezentat când ne-a bătut. Este o anchetă deocamdată“, mai  spune Marius Boeriu. 

Alte metode de torură, aceleaşi umilinţe

Dan Iacob a fost şi el arestat, bătut şi deportat după ce a participat la mitingul din 15 noiembrie 1987. „În data de 17 decembrie seara, când mergeam spre casă, m-am întâlnit cu un prieten care lucra ca ospătar şi care mi-a spus că m-a căutat Securitatea. Fuseseră la restaurant, la masa de protocol. Prietenul meu mi-a spus să mă duc acasă după ora 22.00, că nu se mai fac arestări. Aşa am făcut şi m-am dus la 22.30 acasă. Eram căsătorit de două săptămâni. Discutam cu soţia, că şi ea lucra tot în secţia 440. Am văzut că au dispărut Marius, Corneluş şi alţi colegi. Intrase frica în mine. Dimineaţă au venit (n.r. – securiştii) la 6.00. Mi-au spus că în cartier a avut loc un viol şi semnalmentele mele corespund. Eu am spus că nu are cum, că eu sunt căsătorit. Mi-au spus: «Veniţi până la Miliţie, rezolvăm, apoi mergeţi la muncă, aveţi timp». M-a băgat într-o Dacie. Când am intrat pe poarta Miliţiei, la Săcele, am fost lovit cu pumnul în coastă. Acolo, pe hol, am văzut şi alţi colegi, că îi ştiam de la navetă, eu venind din Săcele. «Ce e cu voi?», i-am întrebat. Povestea cu violul a fost doar un pretext. Ne-au urcat pe toţi într-un Aro şi ne-au dus la Braşov. Ne-au pus într-o cameră la etaj. Am fost luaţi pe rând, ne-am pierdut unii de alţii. Mă gândeam să o ţin pe asta cu violul, să spun că am fost cu o fostă prietenă. Aşa am scris în declaraţie, că am ieşit la o plimbare cu o fostă prietenă“, povesteşte Dan Iacob. 

„La un moment dat bătaia începe să-ţi placă“

La Braşov, la Miliţie a avut parte doar de umilinţe şi bătăi. „Ancheta a început cu o bătaie lungă şi nesfârşită. Am avut o singură confruntare. L-am văzut pe Gherco, un coleg, care era nenorocit. L-am recunoscut după voce când mi-a spus: «Dănuţe, spune tot, că ăştia ne omoară!». Exista o vorbă în celulă: «La un moment dat, bătaia începe să-ţi placă». Problema era tortura psihică. Mâncarea era puţină, nu ne lăsau să dormim ca să ne aducă într-o stare să nu mai fim raţionali. Ori nu te întreba nimic, ori te punea să scrii de sute de ori «Albă ca Zăpada». La un moment dat, când am fost la anchetă, a intrat unul, mi-a pus un teanc de poze în faţă să mă identific în imagini. Începeam să mă uit, intra altul şi spunea: «Ce faci, umbli în acte?». «Păi, mi-a spus colegul». «Ce coleg, măi?» şi mă lua la bătaie. Apoi ieşea, eu mă puneam într-un colţ şi venea primul: «Ce faci măi, îţi baţi joc de mine? Ţi-am spus să te uiţi». Te lua şi ăsta la bătaie. Nu mai ştiai cum să reacţionezi“, mai spune Dan Iacob.

S-au folosit chiar şi câini dresaţi pentru a-i tortura pe muncitori. „Tot la anchetă a venit unul care mi-a spus: «Noi avem câinii cu grade de colonel, de general. Hai să-ţi fac dovada cum lucrăm cu câinii». Îi dă poziţia şezut, câinele execută. Îmi spune: «Ia ridică-te şi stai într-un picior!». I-a dat comanda pază şi apoi mi-a spus: «Dacă te-ai mişcat te-a rupt!». Apoi a plecat. Dacă voiam să pun piciorul jos, câinele mârâia şi era gata să sară pe mine. La un moment dat, am văzut că se freca cu laba. L-am scuipat şi când freca, schimbam piciorul. Îmi era frică se nu se prindă. Am făcut aşa vreo jumătate de oră. Vine la un moment dat anchetatorul şi spune: «Băi, tu te ţii bine. Ori e câinele prost, ori te ţii tu bine». I-am spus atunci că am făcut sport, că am fost campion naţional la lupte, ca să nu aducă alt câine“, mai spune Dan Iacob.

Torturaţi cu metoda bicicleta

După mai multe bătăi şi runde de anchetă, a fost dus la Bucureşti. „Ne-au înghesuit în dubă la un moment dat. Ziceau că ne duc să ne împuşte că ne-am ridicat împotriva orânduirii sociale, că suntem criminali. Pe la Predeal, spun cu aproximaţie că nu se vedea nimic, am bătut în vizetă şi am cerut să se slăbeasă cătuşele. Când te mişcai, acestea se strângeau. Ne-au spus: «Rezistaţi, ticăloşilor». După vreo 10-15 minute, s-a oprit duba. În jur erau doar copaci. Văzusem într-un film cu nazişti că le-au dat drumul şi i-au împuşcat apoi în spate. Am spus: «Gata, ăştia ne împuşcă». Încercam să nu ieşim afară. Ne-am scos, au spus că au o problemă la maşină. Atunci ne-au slăbit cătuşele, ne-au urcat înapoi şi ne-au dus într-un arest la Bucureşti. Noi nu ştiam atunci unde eram. Pe mine m-a luat un ofiţer şi m-a dus într-o cameră. Aveam un coleg care m-a întrebat: «Băi, copile, ce-ai făcut? Că aici vin numai cei cu fapte grave». L-am întrebat ce a făcut şi a spus că două crime şi că fapta mea e mult mai gravă. Apoi mi-a spus să recunosc, ca să scap de pedeapsa capitală. Că dacă recunosc, o să iau 20 de ani, cu un spor de cinci ani. Mi-am făcut calcule că pe la vreo 30 şi ceva de ani sunt acasă. Nu a durat mult şi a venit un anchetator. Era în haine verzi. Apoi am aflat că noi am fost la o altfel de Securitate. Aici nu ne băteau. Ne tot puneau întrebări, ne făceau portret psihologic. Mi-a spus: «Tu eşti mai mic, eşti coleric, sigur ai fost în faţă, ai văzut, poţi să te salvezi». Mă recunoşteam în tot ce zicea. A fost singurul care a scos o declaraţie de la mine din vorbe, nu cu bătaie“, mai spune Dan Iacob.

După câteva zile a fost dus la sediul Miliţiei din Bucureşti. „Acolo a început o anchetă violentă. Acolo am cunoscut metoda «bicicleta»: te agăţa la o distanţă de câţiva centimetri de podea pe o bară până ţi se disclocau umerii. Durerea mare era după, când trebuia să îţi aduci umerii la loc şi să îţi îndrepţi spatele. Acolo toţi te băteau. Unul mi-a spus: «Nevastă-mea nu mă crede că sunt la muncă. Urlă, să audă». Nu ştiam cum să ajung mai aproape de receptor, să audă aia, ca să nu mă mai bată nenorocitul, că mă lovea la rinichi. Mi s-a spus: «Tu nu mai exişti, nu ai nume, eşti 416. Reţine că ăsta e numele tău. Să nu uiţi, că te nenorocim. Mi te adresezi cu cetăţene anchetator, eu îţi spun 416». Ne ponegreau familiile, orice, ca să ne provoace. Dacă aş fi putut l-aş fi omorât în momentul ăla. Mă gândeam să îl iau în braţe, ca la lupte şi să sar cu el pe geam. M-a dus într-o celulă cu plasă deasupra, se vedea sânge pe jos. Mi s-a spus că era rugină, nu sânge. M-au pus în mijlocul camerei, în genunchi, am crezut că gata, mă omoară. Atunci băteau clopotele de la o biserică. Mi-am spus: «Roagă-te la Dumnezeu». Nu ştiam decât «Tatăl nostru» de la bunica, m-am rugat să nu mă omoare. În momentul ăla m-au scos. Pe mine m-a salvat Dumnezeu, eu am rămas de atunci cu ceva în inimă. Aşa am simţit atunci“, mai spune Dan Iacob.

Deportat la Călimăneşti

„După o jumătate de oră, m-au dus la un alt anchetator care mi-a spus: «Cum ar fi dacă mâine i-ai pune mâna pe fund lui nevastă-ta?». I-am spus să facă glume cu altcineva. Mi-a dat o palmă. «Băi, eu nu sunt ceea ce crezi tu. Eu sunt un altfel de anchetator. Scrie că îţi iei angajamentul că eşti de acord să-ţi schimbi locul de muncă. O să fii mutat, o să plăteşti ce ai stricat». Am spus că sunt de acord. Mi-a oferit o ţigară. Nu am luat că mi-era teamă că mă loveşte peste mână cu bastonul, că mai păţisem asta. A pus ţigara pe masă şi s-a dus la geam. Am luat ţigara. Mi-a spus că am fost unul dintre cei mai încăpăţânaţi. Îmi vorbea admirativ. A fost singurul care s-a purtat civilizat“, îşi aminteşte Dan Iacob. După ce a semnat declaraţia a fost adus la Braşov. „Ne-au dus înapoi la Braşov la Miliţie. Mi-au dat lucrurile înapoi, verigheta, portofelul. Mi-au spus: «Acum mergem acasă şi nu povesteşti nimic. O să ai doi ofiţeri, unul la etajul IV, altul la parter să te păzească, fiindcă au spus vecinii că te omoară că i-ai făcut de ruşine». Când am ajuns acasă şi m-am văzut în oglindă, arătam ca o stafie. De la 72 de kg ajunsesem la 50 de kg. Am şi acum imaginea cum se uitau colegii la noi cu compasiune. La proces ne-au aşezat înşiruiţi. Tatăl lui Marius Boeriu a spus: «Să cereţi condamnare, să faceţi puşcărie, că vă dă până la trei ani. Dacă vă trimite la muncă, nu vă mai vedem niciodată». Nu am avut posibilitatea. După ce ne-au încadrat la hulaganism, ne-au citit pedepsele. Ne-au întrebat: «Îţi recunoşti fapta? Regreţi fapta?». Am spus: «Da». Nu ne-au dat voie să vorbim altceva. Ne-au dus apoi la Miliţie, la Braşov, ne-au ţinut o cuvântare şi ne-au spus: «Mergeţi mâine la personal să vă spună unde vă duce». Apoi ne-au dat drumul. Mergeam pe stradă şi nu vorbeam nimic“, povesteşte Dab Iacob.

A fost deportat pe un şantier. „Eu am fost deportat la Călimăneşti. Şase luni nu a vorbit nimeni cu mine. Munceam la betoane. Colegii mă credeau securist. Am avut noroc cu un braşovean care aflase de la fratele său ce s-a întâmplat. El s-a apropiat primul de mine şi apoi s-a aflat cine sunt. Am rămas prieteni şi astăzi. A venit Revoluţia şi m-au ales primar la Călimăneşti. Eu nu am acceptat, mi-am luat lucrurile şi am plecat acasă. M-am întors la fabrică, unde am lucrat până în 2002“, mai spune Dan Iacob.

Îşi aduce aminte şi acum, că nici după 1990 nu avea alternativă la comunism. „Când a venit BBC-ul în 1990 şi m-au întrebat cum doresc să fie ţara, eu am spus : «Un comunism cu faţă umană, să ne lase să avem de mâncare şi să ne uităm la filme». Marius mi-a tras atunci una peste ceafă şi mi-a spus că am fost deţinut politic, cum pot să spun asta, dar nu mi-a fost ruşine. Vă daţi seama că nu aveam termen de comparaţie, nu ştiam altceva“, mai spune Dan Iacob.  

Carte de benzi desenatecu revolta din 1987

Asociaţia 15 Noiembrie 1987 va marca împlinirea a 30 de ani de la revolta de la Braşov. Vor fi o ceremonie religioasă la monumentul de la Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă, expoziţii şi acţiuni în şcolile braşovene. De asemenea, va fi lansat oficial filmul documentar „Braşov 1987. Doi ani prea devreme“, o carte de benzi desenate cu acelaşi titlu, dar va fi interpretată, în premieră şi o piesă muzicală dedicată revoltei de acum 30 de ani. Crosul 15 Noiembrie din Braşov, devenit deja o tradiţie, va avea loc sâmbătă 11 noiembrie. Alergătorii vor parcurge Calea Bucureşti, vor trece pe la Spitalului Judeţean, Pasajul Hidromecanica, Cinema Patria, Teatru, iar în faţa Prefecturii va fi punctul de sosire. Practic ,vor reface traseul muncitorilor care au ieşit pe străzi în 15 noiembrie 1987. Anual, crosul atrage mii de participanţi, dar, surprinzător, majoritatea vin din ţară, nu din Braşov.

Ce s-a ales de Uzina „Steagul Roşu“

Viaţa uzinei „Roman“ a început în anul 1921, când s-a înfiinţat Societatea Romloc, unde se reparau locomotive şi vagoane. De-a lungul anilor, uzina a trecut prin numeroase transformări, de nume, dar şi din punctul de vedere al produselor fabricate. În anul 1938, Societatea Romloc a început să fabrice armament şi a devenit o afacere bănoasă. După naţionalizare, în 1953, uzina a fost botezată „Steagul Roşu“, iar guvernul de atunci i-a dat o nouă destinaţie: producerea primelor autocamioane româneşti. Primul model, SR 101, a ieşit pe poarta uzinei un an mai târziu. Atunci s-au produs 700 de camioane, iar în 1977 s-a ajuns la o producţie record de 33.000 de maşini pe an. Şi numărul de angajaţi a crescut vertiginos de la un an la altul. Dacă în 1954 fabrica avea 4.400 de salariaţi, în 1978 s-a ajuns la 26.000. „Steagul Roşu“ devenise cea mai mare uzină din Braşov şi un succes peste hotare. Celebrele modele Carpaţi, Bucegi, ROMAN şi DAC aveau mare căutare la export în Ungaria, RDG, Polonia, Statele Unite şi în Grecia. Timp de cinci decenii, „Steagul Roşu“ a fost emblema oraşului Braşov. După Revoluţie, însă, a început perioada nefastă. Fabrica a fost rebotezată Roman SA. În 2004, uzina a fost privatizată şi mii de oameni au fost daţi afară.

În 2006, fabrica a fost preluată de omul de afaceri Ioan Neculaie. Modul în care a devenit patron este şi acum motiv de scandal. În 2004, 80% din acţiuni au fost date Asociaţiei Pro Braşov, iar preşedinte al Consiliului de Administraţie a fost numit Ioan Neculaie. El a preluat însă acţiunile doi ani mai târziu. Ioan Olaru, preşedintele de acum al Asociaţiei Pro Braşov, l-a dat în judecată pe Neculaie şi, după opt ani de procese, a câştigat. Tribunalul a decis revenirea la acţionariatul din 2004. Uzina a supravieţuit în ultimii ani din banii obţinuţi pe camioanele făcute pentru armata Statelor Unite şi livrate către Pentagon. În 2014, uzina a intrat în insolvenţă cu datorii de 90 de milioane de lei. Acum este în reorganizare şi mai are 300 de angajaţi. Mai multe active ale fostei uzine, cum ar fi terenuri valoroase, au fost scoase la vânzare pentru a mai recupera din datorii.

citeste totul despre: