Secretele celei mai inumane metode de spălare a creierului din România. Cum au ajuns studenţii şi legionarii să comită atrocităţi greu de imaginat
0În primii ani ai regimului comunist în România, autorităţile nou-instaurate au declanşat o adevărată teroare în rândul populaţiei. Cea mai cumplită metodă a fost reeducarea din penitenciare, acolo unde erau aplicate metode sadice, greu de imaginat prin care oamenii deveneau fie torţionari, fie victime.
După intrarea României în sfera de influenţă a Rusiei sovietice, staliniste, cu acordul tacit al Marilor Puteri occidentale şi mai ales după abdicarea forţată a regelui Mihai I al României, în anul 1949, România devenea oficial o ţară comunistă. Era un teritoriu supus total Uniunii Sovietice şi a agenţilor stalinişti trimişi în ţară. Partidul comunist, o formaţiune politică obscură până în 1945, devenise unicul partid din România şi singura forţă politică acceptată.
Odată cu instaurarea comunismului a venit şi teroarea. Oamenii care au slujit vechiul regim, sau opozanţii actualului regim ca şi cei bănuiţi doar că ar gândi altfel decât cere doctina comunistă erau hăituţi şi închişi în penitenciare politice, multe dintre ele adevărate lagăre de exterminare. Cu toate acestea nicio barbarie sau atrocitate a celor trimişi să ”purifice” pe principii staliniste România nu a putut egala ceea ce s-a întâmplat la Piteşti dar şi în alte penitenciare din ţară în perioada 1949-1952.
În penitenciarul de la Piteşti, un loc unde erau închişi tinerii, liceeni şi studenţi în general a început un proces unicat în istoria României, prin cruzime şi sadims, de spălare a creierelor. Era numită reeducare, iar tinerii bănuiţi de lipsă de loialitate faţă de comunism erau torturaţi cu sălbăticie având în faţă doar două opţiuni.
Aceea de a deveni victimă sau la rândul său torţionar pentru alţi tineri care aveau nevoie de ”reeducare”. În acest loc tânărul erau dezumanizat, zdrobit, lăsat fără personalitate şi transformat într-o legumă sau într-o bestie. Era iadul în care victima, pentru a supravieţui, devenea călău. Totul era ţinut la secret şi vina aruncată mai apoi asupra legionarilor. Despre acest cumplit sistem de reeducare au vorbit explicit Virgil Ierunca dar şi Dumitru Bacu, ca şi alte victime ale acestui sistem.
Experiment elaborat de Securitate
Acest nou concept de tortură combinat cu splărea creierului şi depersonalizare, transformarea victimei în călău pentru a putea fi prevenit martiriul şi în special tocmai pentru a anula orice urmă de puritate a fost inaugurat în 1949 de şefii Securităţii comuniste, spune Virgil Ierunca în cartea sa ”Fenomenul Piteşti”. Mai precis ideea i-a aparţinut lui generalului Nikolski, comandat suprem al Securităţii. Acesta s-a inspirat şi a folosit ca suport ideologic ”Poemul pedagogic” al lui Makarenko, unul dintre îngerii întunecaţi ai stalinismului, care propovăduia, tortura continuă pentru reeducare.
Practic totul se rezuma la depersonalizare, dezumanizare. ”Infractorul conştient că e un element declasat(n.r. convins prin tortură de acest lucru), care nu mai are altă salvare decât sprijinul partidului, îşi ia sarcina de a-i reeduca pe alţii, care au fost în situaţia lui , şi de a-i pune pe drumul cel bun(...)Reeducarea constă foarte simplu, în a-l pune pe torţionar, în aceeaşi celulă cu cel torturat şi a nu îngădui nici o pauză”, scria Ierunca în ”Fenomenul Piteşti”, explicâd principiul care a stat la baza introducerii noului sistem de ”reeducare” din România.
Cu alte cuvinte era un sistem unic prin care deţinuţii torturaţi erau la rândul lor transformaţi în torţionari. Puşcăria politică era transformată într-un iad în care nu exista salvare, consolare sau prieteni. Dacă în cazul torturii obişnuite, deţinutul se întorcea în celulă şi avea un răgaz, eventual se consola alături de colegii de suferinţă, în cadrul noului sistem deţinutul stăteau cu torţionarul alături, nu avea prieteni ci doar denunţători şi alţi torţionari, cedând şi devenind la rândul său un călău, pe baza instinctului de supravieţuire.
După ce a fost ales modelul şi metoda de execuţie, a fost ales şi locul de aplicare al experimentului în anul 1949. Era vorba de penitenciarul de la Piteşti, acolo unde erau închişi tinerii. În special era vorba de elevi şi studenţi, consideraţi „elemente declasate” sau „opozanţi ai regimului”.
Erau oameni bine pregătiţi, studenţi la filosofie, medicină şi alte ştiinţe, greu de îndoctrinat având în vedere că deja aveau o coonştinţă cristalizată şi bazată pe ştiinţă şi cultură. Tocmai aici s-a decis dărâmarea psihică a tinerilor. Se mergea pe principiul că dacă se învinge rezistenţa ideologică a tinerilor şi se creează generaţii de oameni spălaţi pe creier şi îndoctrinaţi, ”lupta” cu ”elementale retrograde” era câştigată.
”Scopul Securităţii, iniţiind reeducarea de la Piteşti, nu era numai de a doborâ forţele vii ale mişcării politice-oricare ar fi fost ea-, ci şi de a anihila metodic şi fără posibilitate de recuperare forţa de opoziţie a totalităţii tineretului deţinut. Avantajele imediate sau mai îndepărtate erau următoarele: mai întâi, completarea anchetei prin denunţurile obţinute prin tortura neîntreruptă şi îngăduirea arestării altor opozanţi, rămaşi în libertate. Apoi, legarea deţinuţilor-torţionari între ei, prin complicitarea crimei”, adăuga Ierunca.
Legionarul devenit comunist, transformat în ”demonul închisorilor”
Nu mai rămânea decât găsirea unui personaj, a unui deţinut mai precis, care să renunţe la totul pentru a putea iniţia experiemntul. A fost găsit imediat, în persoana lui Eugen Ţurcanu, un individ malefic, rămas legendar pentru cruzimea sa. De altfel acest personaj are şi un traseu interesant. Iniţial a fost legionar pătimaş, membru al ”frăţiilor de cruce”. ”Cei care l-au cunoscut îl caracterizează mai ales prin spiritul demonic, o inteligenţă ieşită din comun şi dorinţa de afirmare prin toate mijlocele”, spune Ierunca în aceeaşi lucrare. De altfel Ţurcanu ajunge în mod stupid în puşcăriile comuniste. În perioada 1940-1941 a fost un legionar fervent. Fiind un om dornic de putere, în momentul în care intră legionarii în ilegalitate se dezice de ei.
Căutând să fie mereu un om al timpului, după 23 august 1944, sesizând oportunitatea, Ţurcanu, se înscrie în partidul comunist. Devine un agitator consecvent care asculta ordinele partidului fără să crâcnească şi devine preferatul oamenilor din partid. Îl aştepta o carieră fulminantă. În 1948 este membru al Biroului Judeţean de partid din Iaşi. Apoi este trimis la o şcoală de diplomaţi unde se remarcă prin inteligenţă dar mai ales datorită faptului că-şi turnase eficient toţi colegii. Urma să fie trimis la Berna ca diplomat. Viaţa sa i-a o turnură bruscă. În 1945 a fost convocat de Bogdanovici, un lider legionar care activa în secret cu cuibul său legionar în ilegalitate.
Ţurcanu se întâlneşte cu legionarii, le spune că este comunist şi că nu mai vrea să aibă nicio legătură cu ei. Îl şantajează pe Bogdanovici şi-i spune că-l va deconspira dacă va pomeni vreodată numele său şi mai ales dacă aminteşte că a avut vreodată legături cu legionarii. Inevitabilul însă se produce. În timpul arestării legionarilor din marile centre studenţeşti la 15 mai 1948, unul dintre tinerii din cercul studenţesc de la Iaşi mărturişeşte că l-a văzut pe Ţurcanu la întâlnire. Viitorul diplomat este arestat. I se promit circumstanţe atenunante dar sfârşeşte prin a fi condamnat la 7 ani de închisoare corecţională. Destinaţia urma să fie Piteştiul. Partidul avea alte planuri pentru Ţurcanu, mai ales Nikolski. Acesta îl chemă la Bucureşti, unde stă câteva zile la Bucureşti.
Cu siguranţă l-a pus în temă cu misiunea sa din puşcăria Piteşti. Eugen Ţurcanu se întoarce şi imediat înfiinţează Organizaţia Deţinuţilor cu Convingeri Comuniste(ODCC). În echipa sa cooptează 20 de tineri, dintre care cei mai cunoscuţi erau Livinski,Mărtinuş,Titus Leonida, Nuţi Pătrăşcanu, Fuchs, Steier dar mai ales adjunctul său Popa Alexandru zis Popa Ţanu, un student la agronomie. Majoritatea erau foşti legionari. Aceştia aveau să devină „îngerii morţii„ din puşcărie, cei mai temuţi torţionari, călăii care au transformat ”fenomenul Piteşti” în realitate. Cu alte cuvinte, planul era pus la punct, locaţia găsită, executanţii pregătiţi. Reeducarea putea începe.
Oameni puşi să renunţe la tot cea aveau mai sfânt
Ţurcanu şi oamenii săi erau liderii închisorii. Deşi deţinuţi, aveau voie să circule în voie, iar până şi gardienii i se adresau ”călăului„ cu ”domnule” şi dumneavoastră„ în timp ce Ţurcanu le vorbea cu „,mă„. Reeducarea pe care o aplica Ţurcanu în puşcărie cu ştirea şi consimţământul autorităţilor se baza în primul rând pe anihilarea psihică. Deţinutul „un element retrograd” trebuia să renege tot ce avea mai sfânt. Erau puşi să se dezică de religie, de prieteni, de familie. Erau obligaţi să-şi denuţe cei mai apropiaţi oamenii şi la urmă pentru a supravieţui să-şi tortureze cel mai bun prieten, rudele sau chiar părintele. Era pur şi simplu anihilarea personalităţii.
Prima fază a reeducări era demascarea externă, adică deţinutul îşi manifesta loialitatea faţă de partid denunţând pe toată lumea şi spunea tot ce a ascuns în timpul anchetelor la Securitate. Era de alfel şi greu, spune Dumitru Bacu, să ascundă ceva de torţionarii care aveau grijă de el zilnic în celulă. Nici măcar noaptea nu avea linişte. Faza a doua a reeducării era demascarea internă, adică deţinutul ajungea să-i pârască pe binefăcătorii săi din puşcărie. Adică pe cei mai buni prieteni, pe oamenii care l-au consolat şi l-au ajutat. Urma şi cea mai cruntă fază, aceea a depersonalizării. Practic deţinutul era obligat să renunţe la sine. Să-şi murdărească şi să-şi renege cele mai adânci convingeri şi ceea ce iubea el cel mai mult.
”Trecutul fiecăruia este analizat punct cu punct, pe temeiul lui trebuie inventată versiunea cea mai monstruoasă cu putinţă. Tatăl, spre pildă, trebuie să apară ca un escroc, un bandit, un şperţar. Cum printre deţinuţi se aflau mulţi băieţi de la ţară-şi deci şi fii de preot-, aceştia din urmă sunt puşi să descrie cu lux de amănunte scenele erotice la care s-ar fi dedat tatăl lor, chiar în altar, să spunem, pe când pregătea cuminecătura. Iar mama e arătată ca o prostituată, deţinutul fiind pus să inventeze, cât mai detaliat scenele la care ar fi asistat chiar el. Despre el însuşi, deţinutul trebuie, în sfârşit, să închipuie cele mai rafinate perversităţi. Nimenea nu scapă până nu acoperă cu noroi, în public, izvoarele vii ale vieţii lui, până ce din trecut n-a dispărut ultima fărâmă de care s-ar putea agăţa apoi spre a-şi reconstitui personalitatea”, scria Virgil Ierunca în „Fenomenul Piteşti”.
După ce reeducarea era completă, studentul sau elevul erau un individ dărâmat psihic, fără repere, un om care şi-a călcat în picioare toată personalitatea. Cei credincioşi erau chinuiţi de Ţurcanu şi puşi să arunce invective divinităţii sau să profaneze însemne religioase.
Schingiuri şi torturi de un sadims aparte
Bineînţeles aceste etape de reeducare nu veneau de la sine. Ţurcanu nu-i convingea pur şi simplu pe aceşti oameni să denunţe tot ce aveau mai drag. Nu-i lăsa fără personalitate de bună voie. Erau de asemenea cei care se opuneau. De altfel aproape toţi se opuneau. Tocmai de aceea Ţurcanu privit ca un adevărat demon, inventase torturi şi umilinţe, la care era imposibil să rezişti. Fie le executa chiar el cu torţionarii aleşi, fie îi punea pe gardieni. Una dintre pedepsele obişnuite de la Piteşti era ”intrarea şi ieşirea din şerpărie în zece secunde”.
Paturile erau dispuse pe marginea peretelui. Cei care aveau noroc, prindeau o scândură lipită de perete pe care puteau să doarmă. Restul pe ciment sub şirul de scânduri. Acolo era şerpăria. Un spaţiu îngust, în care se intra doar târâş. Deţinutul era obligat de Ţurcanu să intre şi să iasă din acel loc, în doar 10 secunde de 100 de ori. În tot acest timp deţinutul era bătut cumplit cu obiecte metalice sau cureaua. Cine nu putea, era pur şi simplu jucat în picioare. Câteodată torturile durau şi şase ore în şir. Oamenii intrau frecvent în comă. Nuţi Pătrăşcanu, unul dintre călăi, le verifica pulsul. Îi lăsa să-şi revină şi o luau de la capăt. Era însă de departe cea mai uşoară dintre torturi.
”A fost practicată toată gama-posibilă şi imposibilă- a torturilor: diferite părţi ale corpului erau arse cu ţigara, au fost deţinuţi cărora li s-au necrozat fesele şi le-au căzut, cum cade carnea de pe leproşi. Alţii au fost obligaţi să mănânce o gamelă de fecale şi, după ce o vomau, li se înfunda voma pe gât.”, scria Ierunca. Totodată cei credincioşi erau scufundaţi cu capul în hârdăul cu fecale şi ţinuţi acolo până aproape de înec. Erau torturaţi aşa ore şi zile. Unul dintre deţinuţi spune Ierunca, a ajuns la un automatism cumplit. Două luni de zile mergea singur şi se băga cu capul în hârdău. Deţinuţii dormeau goi şi numai pe spate cu mâinile ridicate deasupra capului. Dacă făcea o singură mişcare în somn, era lovit cu bâta în cap, de un torţionar care făcea de planton. Era pur şi simplu o tortură neîntreruptă până cedau. Cei care nu cedau, mureau. Erau păziţi să nu se sinucidă. Cei care încercau, erau imposibil să nu fie prinşi şi torturaţi şi mai groaznic.
Victimele deveneau torţionari
Ultima etapă, a reeducări şi o consecinţă a cedării psihice şi a dezumanizării, era transformarea victimei în torţionar. Deţinuţii după ce prin tortură susţinută erau ”reeducaţi”erau puşi să tortureze pe noii veniţi. În acest fel îşi pierdeau statutul de victimă. Le era interzis până martiriul. Erau chinuiţi cumplit, dar pe cât posibil lăsaţi în viaţă. Nu aveau răgazul să se sinucidă şi nici nu puteau rămâne curaţi. Erau anihilaţi psihic, fizic şi transformaţi în călăi. ”Din clipa în care cel torturat torturează la rândul lui, calitatea lui de victimă dispare. Nimeni nu va mai mărturisi, pentru că toţi au fost legaţi între ei prin tortură. Nu există vreun deţinut din timpul „fenomenului ” Piteşti( în afară de cei care au murit sub tortură) care să nu fi săvârşit ceea ce i se cerea, altfel nu putea scăpa. Or, în ultima fază de reeducării i se cerea să-şi tortureze cel mai bun prieten.”, preciza Ierunca. Cel mai cunoscut este cazul unui student din Timişoara,un fin violonist, un om extrem de cult şi o fire deosebit de sensibilă, aproape feminină. Ajuns la Piteşti, pe mâna lui Ţurcanu, după reeducare a ajuns unul dintre cei mai aprigi torţionari.
Sistemul s-a dezis de torţionari
Fenomenul de reeducare s-a extins şi la alte penitenciare, la Jilava de exemplu dar şi la Canal. Această extindere era făcută prin intermediul studenţilor ”reeducaţi„ şi transformaţi în torţionari. Pur şi simplu la Canal răpeau oamenii din colibe şi îi torturau îngrozitor. Toată lumea se ferea de studenţi. Această încercare de extindere a reeducări a însemnat de fapt sfârşitul experimentului. În 1952, în puşcăriile în care se mai lua contact cu exteriorul, spre deosebire de Piteşti, a început să se afle de aceste atrocităţi. Mai mult decât atât a început să se afle şi în străinătate. Din această cauză, regimul s-a dezis de oamenii săi. Mai mult decât atât i-a condamnat la moarte.
Eugen Ţurcanu şi oamenii săi, au fost judecaţi şi condamnaţi, pentru atrocităţile comise, culmea, cu ştirea Securităţii. Unii precum Ţurcanu şi cei mai cumpliţi călăi au fost executaţi, restul condamnaţi la muncă silnică. De vină, în varianta oficială a comuniştilor, au fost legionarii inflitraţi de Horia Sima în puşcăriile comuniste şi pentru ca prin nelegiuirile şi torturile lor să discretiteze regimul. A fost o explicaţie are a stârnit hohote de râs, dar care a a fost susţinută de regim până la capăt.
Vă recomandăm să citiţi şi următoarele ştiri:
Se încarcă comentariile...
