Omul care a marcat copilăria poetului Mihai Eminescu. Gheorghe Eminovici, un tată prea autoritar

Omul care a marcat copilăria poetului Mihai Eminescu. Gheorghe Eminovici, un tată prea autoritar

Gheorghe Eminovici, tatăl lui Mihai Eminescu FOTO Cosmin Zamfirache

Gheorghe Eminovici, tatăl poetului Mihai Eminescu, a fost ardelean la origine, iar toată viaţa a umblat să se căpătuiască. A ajuns să cumpere un titlu de mic boiernaş însărcinat cu strângerea dărilor de la  crâşme. Este descris de familie ca un tată pre autoritar şi un soţ tiranic.

Ştiri pe aceeaşi temă

Poetul Mihai Eminescu şi-a trăit copilăria şi adolescenţa într-o familie dominată de figura autoritară a tatălui. Gheorghe Eminovici, părintele său a condus cu mână de fier familia stabilită la Ipoteşti, judeţul Botoşani, şi a orânduit totul după principiile ”chivernisirii” dar şi ale credinţei ortodoxe, mai ales în relaţiile cu soţia sa, Raluca Iuraşcu. 

Gheorghe Eminovici a fost şi înger dar şi demon pentru fiii săi. A făcut numeroase sacrificii pentru a le asigura o educaţie corespunzătoare acelor vremi dar în acelaşi timp le-a tăiat şi aripile şi a încercat cu prea multă autoritate să le decidă soarta, aşa cum însuşi marele pot mărturisea. De altfel cei mai sensibili membrii ai familiei au clacat în faţa severităţii căminarului. 

Gheorghe Eminovici a fost omul veacului său şi a încercat cu tot dinadinsul să-şi depăşească statutul de copil al unui simplu dascăl de ţară.

 
 Copilul unui dascăl ardelean cu presupuse origini sârbeşti
 
Gheorghe Eminovici, tatăl lui Mihai Eminescu, s-a născut pe 10 februarie 1812 în satul Călineşti, astăzi judeţul Suceava iar la aceea vreme parte a Imperiului Habsburgic. Era fiul cel mai mare al dascălului Vasile Eminovici, cântăreţ bisericesc dar şi învăţător în sat, pentru o perioadă. 

Vasile Eminovici aşa cum spun specialiştii, venise din Transilvania, mai precis de la Blaj. „Eminovicii veneau din Transilvania, din oraşul Blaj. Aceasta este ultima versiune şi cea mai argumentată. Iar dacă deschidem dicţionarele geografice din 1908, aflăm că acest sat, Călineştii lui Cuparencu, a fost populat cu locuitori din Transilvania. Şi astfel se confirmă şi cu această constatare din dicţionar că ar fi venit din Transilvania, de la Blaj, unde făcuse şi şcoala”, spune Ala Sainenco, director al Memorialului Ipoteşti, dedicat lui Mihai Eminescu. 

Vasile Emonivici practic se mutase tot într-o provincie habsburgică, acolo unde era nevoie de oameni cu ştiinţă de carte. Pe scurt, Gheorghe Eminovici era ardelean, la fel ca şi tatăl său. Sunt specialişti care spun că Eminovicii erau ardeleni, dar având origini etnice sârbeşti. ”Despre Gh. Eminovici, scrie paharnicul Consantin Sion: «Şîrb, pripăşit în ţară, după introducerea reglementului, şi ridicat la boierie de către Mihai Vodă»", scria reputatul eminescolog I.D. Marin în lucrarea sa ”Eminescu la Ipoteşti”. 

Inclusiv despre Eminescu se spunea că avea sânge de sârb şi de rus, din partea mamei. Gheorghe Eminovici a fost unul dintre băieţii isteţi ai familiei şi a fost trimis să facă carte, cu dascălul Ioniţă, la Suceava.

 Acolo a făcut trei clase, suficient la aceea vreme, pentru a se putea propăşi pe la vreo curte boierească, ca ştiutor de carte. Adică era capabil să scrie, să citească şi să socotească. Era un tânăr isteţ, cel puţin aşa spun biografii lui Eminescu, despre Gheorghe Eminovici. Era foarte priceput la caligrafie şi ager la minte, reuşind să ţină chiar şi evidenţe contabile. Aşa ajunge în slujba boierului Ioan Cristea de la Costâna.  „Avea scriere citeaţă şi condei cult, expresie potrivită pentru abstracţiile administrative”, preciza George Călinescu, în ”Viaţa lui Mihai Eminescu”. 
 
Lecţia umilinţei şi a parvenitismului, de la copil de strană la mic boier
 
La curtea boierului Cristea, fiului dascălului Vasile i s-a aprins pofta de mărire. Şi-ar fi dorit să ducă viaţa stăpânului său. Tot aici a învăţat şi cum se urcă pe scara socială. Prima lecţie a fost cea a umilinţei. Gheorghe Emonivici şi-a dat seama că prima şansă de a parveni este cuminţenia şi supuşenia faţă de boier. 

Apoi trebuia să înveţe tot ce trebuia să ştie pentru a-şi atinge obiectivul. Practic a învăţat lecţia de la alţii care reuşiseră să parvină şi să ajungă să câştige ranguri boiereşti. Se adresa boierilor în serviciul cărora se afla ”milostivul stăpân”. Cu isteţimea sa nativă Gheorghe Eminovici a învăţat că dacă adună suficientă avere, nu mai contează originea sa. 

Cu multă supunere dar şi pricepere în treburile administrative Gheorghe Eminovici ajunge băiatul de suflet al boierilor Jean Musteaţă şi Alexandru Balş. Ajungând în serviciul lor, Eminovici ajunge şi în Moldova. 

Ajuns mâna dreaptă a boierului Costache Balş, Gheorghe Eminovici strânge o avere bunicică. Prin mijlocirea familie Balş, Gheorghe Eminovici îşi cumpără primul titlu boieresc, cel de sluger. Iar mai apoi pe cel de căminar. În aceea epocă căminarul se ocupa cu strângerea birurilor de la crâşme. A rămas anecdotică o întâmplare de la obţinerea rangului. 

Mai precis, aşa cum cerea obiceiul, Gheorghe Eminovici s-a dus la domnitorul Mihail Grigore Sturdza şi conform etichetei i s-a adresat. ”Să trăieşti, măria-ta, am venit să mulţumesc pentru boierie!”. Răspunsul domnitorului a venit prompt. „Prin ce crâşme te-i tăvăli de-acu înainte?”. 

Ca să-şi întărească statutul de mic boier, de om scutit de anumite taxe, cu drept de vot şi drept de a fi ales în funcţii publice, Gheorghe Eminovici se căsătoreşte cu fiica unui boier. Mai precis, cu Raluca, fata boierului Iuraşcu, de la Joldeşti.  Cu această ocazie cumpără şi moşia de la Ipoteşti. Gheorghe Eminovici a fost într-o continuă goană după funcţii şi avere. A dorit să-şi chivernisească familia şi să creeze o impresie de boierie în societate. 
 
Un tată prea autoritar, un soţ tradiţionalist
 
Gheorghe Eminovici a investit aproape totul în educaţia copiilor dar şi în pretenţiile boiereşti de trai ale soţiei sale. Pe băieţi i-a dat la şcoală, inclusiv la gimnaziul de la Cernăuţi. A fost însă un tată prea autoritar, mărturisea şi poetul Mihai Eminescu şi ar fi reuşit să-şi traumatizeze copiii. 

Eminovici nu a avut planuri doar pentru sine ci şi pentru toţi cei din familia sa. Nu conta dacă aceştia erau de acord sau nu, trebuiau să se supună întocmai. Gheorghe Eminovici obişnuia să aplice şi corecţii fizice copiilor săi, dar şi umilinţe. Este cunoscută o legendă urbană din Botoşani, care spune că Mihai Eminescu şi-ar fi dorit să devină actor şi lucra ca tânăr sufleur la teatrul din oraş. 

A fost prins de tatăl său, care-şi dorea doar meserii practice şi bănoase pentru fii săi, şi aruncat în pielea goală pe străzi. ”În chip cu totul absolut el îşi puse în aplicare puţinele şi sănătoasele principii pedagogice: fetelor nici o instruire spirituală, rostul lor fiind casnic, dar zestre bună; băieţilor nici o avere, ei putându-şi-o agonisi singuri, dar cultură temeinică. Tatăl îi tratează cu o severitate metodică. Atunci când un copil fuge de la şcoală, face un scandal straşnic, ia biciul în mână, pune oameni călări să prindă pe fugar şi cu multă autoritate îl duce pe sus înapoi la şcoală”, scria George Călinescu în ”Viaţa lui Mihai Eminescu”. 

De altfel şi poetul Mihai Eminescu recunoştea tirania tatălui său, care-l numea ironic ”poetul”. Este cunoscută scrisoarea trimisă de Eminescu tatălui său, din vremea când studia la Berlin. 

„Dacă nu ţi-am scris până-acum, cauza a fost neîncrederea cu care întâmpini orice voinţă proprie a oricărui din fiii dumitale, neîncredere augmentată de privirea formalistă ce-o ai despre lume, după care orice om care nu caută numaidecât a se chivernisi, după cum o numeşti d-ta, trebuie să fie un om de nimic. Eşti un părinte nenorocit - adevărat. Dar eşti nenorocit mai mult pentru că vrei ca fiecare să trăiască şi să-şi măsure paşii după cum doreşti d-ta”, îi scria Mihai Eminescu lui Gheorghe Eminovici. 

În altă mărturie, poetul îşi critica tatăl pentru felul cum a gestionat problemele familiei sale, obsedat de propăşire şi imagine, în societate. 

„Sărac şi împovărat de o familie grea - e cu toate astea înzestrat c-o deşertăciune atât de mare, încât ar putea servi de prototip pentru acest viciu, după părerea mea cel mai nesuferit din lume. Măritându-se soră-mea, el i-a promis o zestre de două mii de galbeni. Este ridicul când un om promite înscris ceea ce nici are, nici poate realiza, dar obligaţiunea faţă de cumnatu-meu este pozitivă, şi bătrânul meu e ca şi ruinat. Am fraţi mai mari şi [mai] mici decât mine, fără poziţiune-n lume, şi asta nu din cauza lor, ci numai din a deşertului, care voia a face din fiecare din ei ora mare şi sfârşind prin a-i lăsa cu studii neisprăvite, risipiţi prin străinătate, fără subsistenţă, la voia sorţii lor. O familie grea, îngreuiată încă prin deşertăciunea îndărătnicului bătrân”, scria  Eminescu, în 1870. 

Pe soţie şi pe fiice le trata în maniera tradiţionalistă, considerându-le inferioare bărbatului, bune pentru procreere şi fără nevoie de învăţătură. În ciuda strădaniilor sale, Gheorghe Eminovici a ajuns falit la sfârşitul vieţii şi a murit pe 9 ianuarie 1884, după ce şi-a văzut aproape toată familia moartă.
 
Vă recomandăm să citiţi şi următoarele articole:
 
 
 
 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările