Cum erau persecutaţi creştinii acum 1.000 de ani. Lista împăraţilor Romei care au vrut să şteargă noua religie de pe faţa Pământului
0Creştinismul a fost o religie aproape condamnată la moarte în primele secole ale erei creştine. O serie de împăraţi romani au declanşat prigoana creştinilor şi doreau eradicarea acestei credinţe, considerată periculoasă pentru soarta imperiului.
Creştinismul este una dintre cele mai importante şi răspâdite religii de pe Glob. Această credinţă religioasă a fost secole de-a rândul politică de stat, iar oamenii ei principala putere în special a Europei. Începuturile acestei religii au fost marcate însă de violenţă şi suferinţă. Au fost vremuri când creştinismul era o doctrină religioasă condamnată la moarte, iar susţinătorii ei vânaţi ca răufăcători.
Acest lucru se întâmpla în primele secole după Hristos, în Imperiul Roman, care se întindea din nordul Angliei până la Tigru şi Eufrat, cuprinzând lumea civilizată şi cunoscută. Mulţi împăraţi romani şi-au făcut o adevărată politică de stat din prigoana adoratorilor lui Hristos, urmărind ştergerea creştinismului de pe faţa pământului. A fost de fapt epoca martirilor creştini.
Nero şi începutul prigoanei înecate în sânge
În mod oficial, debutul prigoanei contra creştinilor poate fi plasat în timpul împăratului Nero, cunoscut pe baza mărturiilor antice drept un personaj instabil psihic şi sângeros. De altfel în aceea perioadă creştinii erau puţin cunoscuţi. Erau comunităţi de obicei restrânse pe teritoriul Imperiului, cu o aglomerare importantă însă la Roma. Conform Annalelor lui Tacitus prigoana creştinilor a început, după ce Nero, a dat foc Romei. Mai precis în anul 64 d HR, împăratul Nero, aşa cum susţinea un alt autor antic, Suetonius, a dat ordin ca Roma să fie incendiată pentru a face loc complexului său de palate, Domus Aurea.
În acel incendiu mare parte a Romei s-a transformat în scrum. Mulţi cetăţeni şi-au pierdut viaţa şi bunurile iar Nero era arătat cu degetul din fiecare colţ al capitalei drept principal vinovat. O răscoală generală era pe punctul de a se naşte. În acest context, spune Tacitus, Nero a găsit ţapul ispăşitor, creştinii. În acel moment aceştia erau priviţi de mulţi, dar mai ales de împărat ca o comunitate ciudată, un soi de sectă care răspândea o doctrină bizară.
” Pentru a pune capăt zvonurilor că a dat foc Romei, împăratul Nero a aruncat vina, pe nedrept, şi i-a supus celor mai cumplite torturi, pe cei care-şi spunea creştini şi care în mod general erau pizmuiţi pentru enormiotăţile pe care le susţineau„, preciza Tacitus în Annale. A urmat o prigoană în toată regula, arată autorul latin. Cei care mărturiseau că sunt creştini, erau prinşi şi condamnaţi nu numai fiindcă au dat foc Romei dar şi fiindcă ”urau rasa umană„. Mai mult decât atât a urmat un val de teroare. Toţi cei bănuiţi de legături cu aceşti creştini erau prinşi şi condamnaţi. Modul în care sfârşeau creştini erau teatral, public şi îngrozitor, aşa cum îşi imaginase Nero, sfârşitul acestora. Erau fie, aşa cum arată scrierile antice, îmbrăcaţi în piei de animale şi sfâşiaţi de câini, fie aruncaţi în arenă cu animale sălbatice în văzul tuturor. Mai erau şi alte metode.
Erau crucificaţi sau arşi de vii pe cruci. Asemenea ”spectacole” aveau loc inclusiv în grădinile personale ale împăratului. „ Din această cauză un sentiment de compasiune s-a îndreptat către cei care sufereau, chiar dacă vinovaţi şi meritând pedeapsa capitală, pentru că ei nu erau ucişi pentru binele public ci erau victime ale ferocităţii unui singur om”, adăuga Tacitus. În orice caz se presupune că persecuţia nu s-a extins decât în Roma, acolo unde creştinii au fost schingiuiţi, aşa cum arată autorii antici, din cauza unei plăceri bolnave, nu a unei politici organizate pentru eradicarea creştinismului. Dar aveau să vină şi astfel de vremuri. Printre cei martirizaţi la ordinele lui Nero au fost şi celebrii apostolo Petru şi Pavel.
Secole de prigoană
Au urmat însă şi alte momente de prigoană ale creştinilor. De altfel aceştia erau priviţi, aşa cum am mai precizat, ca indivizi bizari, cu o doctrină ciudată care contravenea credinţelor şi vieţii romane.Inclusiv Tacitus oferă indicii despre felul cum erau priviţi creştinii. „ Christus, fondatorul acestei credinţe, a fost condamnat la moarte ca şi criminal de Pontius Pilate, procuratorul Iudeei, în timpul domniei lui Tiberius, dar această superstiţie cu efect dăunător-reprimată o perioadă, a răbufnit din nou, şi nu numai în Iudea-acolo unde această poznă s-a născut, dat în toată Roma de asemenea, unde toate lucrurile oribile şi disgraţioase curgeau din toate părţile, ca într-un receptacul şi unde ei au fost încurajaţi”, scria Tacitus în Annale.
Mulţi romani aveau o percepţie mult mai negativă asupra creştinilor. Tocmai de aceea persecuţiile au continuat. În timpul lui Domiţian care se intituluează ”dominus et deus„, creştinii erau priviţi ca cei care sfidau puterea împăratului, fără să-l considere un zeu în viaţă. Victime i-au căzut împăratului inclusiv rude ale sale, creştini de altfel, precum Flavius Clemens şi soţia acestuia Flavia Domitillia dar şi consulul Acilius Glabrio. Mulţi alţii bănuiţi că aderă la creştinism au fost executaţi. Sfântul Apostol Ioan a fost o victimă a persecuţiilor, fiind însă doar exilat în insula Patmos. Persecuţii au avut loc chiar şi în timpul lui Traian dar şi a succesorului său Hadrian. Au urmat ani de peresecuţii sub Antonin Pius, Comodus, Septimiu Sever, Alexander Sever, Maximinus Trax. Sute de creştini au fost ucişi şi torturaţi în diferite moduri. Cu toate acestea în timpul acestor împăraţi persecuţiile au fost ocazionale, fără o politică de stat îndreptată împotriva noii credinţe.
”Non licet esse vos”
Primul împărat roman care a declanşat o prigoană susţinută, bazată pe principii bine stabilite contra creştinilor a fost Marcus Aurelius. Împăratul filosof a comandat execuţii nenumărate contra creştinilor, inclusiv cei din familiile romane de vază. Adept al filosofiei stoice el declanşează persecuţia în numele siguranţei de stat, creştinii fiind văzuţi ca o sectă bizară şi periculoasă pentru perceptele şi viaţa romană. El de altfel instituie ideea de eradicare a creştinismului folosind expresia ”Non licet esse vos”(n.r. nu aveţi voie să existaţi).
În baza acestui principiu au fost organizate execuţii în Roma în anul 165 îHr când moare printre alte zeci de creştini, patriciana Cecilia dar şi filosoful Iustin. Urmează alte execuţii în Galia, unde au fost ucişi peste 48 de creştini. Eusebiu, în ”Istoria Bisericii”, spune că aceşti creştini din Galia au îndurat numeroase chinuri dar şi furia mulţimii. Iată cum descrie martirizarea unor creştini din Lyon şi Vienne. Şi într-adevăr au fost arşi, dar stăteau chiar şi aşa neînduplecaţi în credinţa lor, împrospăraţi şi întăriţi de fântâna cerească cu apă divină, curgând dinspre Hristos. Şi trupul său(n.r. al unui martir creştin) era o dovadă a suferinţelor îndurate, fiind tot o rană vie, diform şi inuman.”,scriua Eusebiu. Culmea, după victoria contra quazilor şi marcomanilor, două triburi germane care dădeau bătăi de cap romanilor, Marcus Aurelius, încetează execuţiile îndreptate împotriva creştinilor şi dă în 177 un edict de toleranţă.
Ştergerea creştinismului de pe faţa Pământului, o politică de stat
Cu toate acestea ştergerea creştinismului devine o adevărată politică de stat în timpul împăraţilor Decius, Diocleţian sau Valerian. Decius a fost primul împărat care a declanşat prigoana susţinută şi organizată a creştinilor. A obţinut tronul imperiul după ce l-a învins pe adversarul său Filip Arabul. Acesta din urmă a fost creştin, iar ura lui Decius, spune Eusebiu în „Istoria bisericii„ a fost declanşată şi de aceast fapt. „ După o domnie de şapte ani, lui Filip i-a urmat Decius. În numele urii care o nutrea faţă de Filip, a început persecuţia împotriva bisericilor, în urma căreia Fabianus(n.r. considerat episcop creştin al Romei) a suferit martiriul.”, scria acesta în „Istoria Bisericii„.
Decius a instituit prigoana în 249 d Hr, odată cu edictul prin care interzicea religia creştină. Mai mult decât atât conform scrierilor vechi, acesta dorea distrugerea totală a creştinismului, văzută ca un element nociv în cadrul imperiului. Aşa cum arată Eusebiu, a urmat un val de teroare, mii de creştini fiind ucişi în provinciile Imperiului. Mai mult decât atât prin edictul din 249 d Hr toţi creştinii erau obligaţi să mărturisească şi să renunţe la credinţa creştină în mod public. Averile creştinilor erau totodată confiscate.
Diocleţian şi războiul contra creştinismului
Culmea persecuţiilor contra creştinilor poate fi localizată după cum arată şi istoricii bisericeşti şi nu numai în timpul domniei lui Dicleţian. Inaugurează o nou formă de guvernământ, Teatrarhia, cu încă un ”augustus„ asociat, dar şi cu ajutorul a doi cezari, pe post de ajutoare. Cezarul lui Diocleţian se numea Galerius şi se pare a avut o influenţă decisivă asupra împăratului în declanşarea unui adevărat război contra creştinilor. Totul a început cu un oracol şi previziune în preajma anului 303 D HR. ” Diocleţian era într-un anume fel superstiţios, şi căuta foarte des să afle viitorul de la ghicitori. Odată, în timpul unei călătorii în est a început să ucidă animale pentru a afla viitorul din ficatul acestora. În timp ce sacrifica, câţiva însoţitori, care erau creştini, s-au retras şi au făcut semnul crucii în dreptul frunţii.
La acest semn demonii au fost alungaţi şi ritualurile sacre întrerupte. Ghicitorii au început să tremure, incapabili să afle semnele dorite în măruntaiele animalelor. Au repetat în mod frecvent sacrificiile dar animalele sacrificate nu dădeau niciun semn. În cele din urmă Tages, şeful ghicitorilor, fie ghicind, fie observând, a spus, ”Aici sunt profani care deranjează ritualul„. Atunci Diocleţian, furios, a ordonat ca nu numai cei de faţă, dar toţi cei care se aflau în palat să sacrifice animale. Cei care refuzau erau omorâţi”, preciza Lactantius în „De mortibus Persecutorum„. Acesta a fost momentul care a declanţat prigoana. De altfel Galerius, l-a incitat mereu pe împărat contra creştinilor. Au rezultat patru edicte, în urma cărora toţi creştinii erau obligaţi să renunţe la credinţă.
În caz contrar erau ucişi. În ultimul edicat, din 304, dat la iniţiativa lui Galerius, s-a declarat pur şi simplu război contra creştinilor. ” În cursul celui de-al doilea an, persecuţiile împotriva noastră au crescut. Când Urbanus a devenit guvernator al provinciei(n.r. Iudeea), edictele imperiale i-au parvenit, ordonându-se printr-un decret general ca toţi oamenii să ofere sacrificii în toate oraşele şi să ofere libaţii idolilor”, scria Eusebius. Oricine se opunea era ucis. A urmat apoi, inclusiv după moartea lui Diocleţian, măsuri şi mai dure, însoţite de mutilarea creştinilor prinşi. Mai precis în 311 Maximinus ordonă mutilarea tuturor celor care refuzau să facă sacrificii zeilor păgâni. „ Creştinilor, le-a rezervat acelaşi tratament ca în est. Disimulând clemenţă a interzis uciderea servitorilor lui Dumnezu, dar a cerut mutilarea acestora. Aşa că celor credincioşi le-au fost tăiate urechile şi nările, mâinile şi picioarele întoarse iar ochii scoşi din orbite”, scria Lactantius. Culmea după o prigoană care părea să distrugă religia creştină, odată cu Constantin cel Mare, creştinismul a fost tolerant iar în scurt timp a devenit chiar religia oficială a Imperiului, sau a ceea ce mai rămăsese din el.
De ce erau prigoniţi creştinii
Unii autori antici precum Tacitus sau Eusebius dau vina mai mult pe nebunia sau comportamentul deviant al împăraţilor. Dincolo de aceast aspect însă, aşa cum se vede şi din ”Istoria Bisericii„ a lui Eusebius inclusiv o parte a populaţie era contra creştinilor. Nici Tacitus nu îi priveşte cu ochi buni. Cu toate aceastea odată cu cel de-al doilea secol d HR, creştinismul prinde teren într-un imperiu multi-etnic. Din punctul de vedere al specialiştilor creştinismul era singura doctrină suficient de legată, atrăgătoare şi convigătoare care putea deveni alternativă a cultului roman şi chiar a statului roman. Culturilor hedoniste prezente în imperiu, creştinismul oferea un nou sistem de valori, în care averea nu era importantă, ceea ce încânta în special masele, dar oferea şi mirajul vieţii de apoi, o continuare fericită care se obţinea nu în funcţie de avere.
Mai mult decât atât creştinismul înflorise în anii de toleranţă, câştigând adepţi şi organizându-se în mod secret, devenind practic un stat în stat şi prin atragerea unor elemente din înalta societate. ”Comunităţile creştine s-au întărit după 30 de ani de toleranţă. Continuau să câştige noi adepţi în societatea înaltă, precum Lactantius. Ei aveau o organizare şi o ierarhie în interiorul imperiului şi chiar dincolo de el. Comunităţile creştine nu era unite doar de o credinţă comună dar ca cea mai important sistem de credinţe alternativ, funcţiei imperiale însăşi. Creştinii în general, cu excepţii notabile precum Lactantius, respingeau ideologia imperiului. În loc ei erau cetăţeni ai unui stat cu propriile legi,obiceiuri, eroi şi soldaţi„, scria William Lewis Leadbetter în „Galerius and the Will of Diocletian”.
Creştinismul, spun specialiştii, oferea imaginea unei lumi perfecte ce contrasta cu cea a imperiului aruncat în anarhie, cu împăraţi îndoielnici şi efemeri. De altfel nou religie, anunţa o nouă ordine a lumii. Pentru mulţi împăraţi noua ideologie reprezenta un pericol pentru imperiu. Tocmai de aceea au dorit să o şteargă de pe faţa Pământului. În special Diocleţian, o considera o ameninţare. ”Principalul scop al lui Diocleţian era să revigoreze un imperiu muribund. A reuşit acest lucru la frontiere. A reuşit să contracareze tendinţele centrifuge şi lipsa de loialitate. A reorganizat administraţia provincială şi armata pe scară largă. Nu putea tolera o provocare la această nouă ordine, nu conta cât de pasivă era această ameninţare. Nu îi plăcea şi nici nu avea încredere în cei care aderau la o religie străină şi care nu se închinau în faţa unui sincretism tradiţional. Respingerea panteonului tradiţional de către creştini, implica o respingere a teologiei imperiale”, scria William Lewis Leadbetter.
Vă recomandăm să citiţi şi următoarele ştiri:
Crezul lui Nicolae Steinhardt, evreul devenit ortodox: „Creştinismul este confundat cu o cucernicie tâmpă şi laşă. Hristos nu ne-a cerut să fim proşti“
Se încarcă comentariile...
