Maria Zapca, ţesătoarea din Săpânţa care duce mai departe meşteşugul vechi de sute de ani

Maria Zapca mânuieşte războiul de ţesut   Foto: Angela Sabău

Războiul de ţesut i-a fost „jucăria preferată“ încă de când avea 8-9 ani. Atunci a pus mâna prima dată Maria Zapca pe suveică. Împotriva mamei sale, care îi interzicea, considerând-o prea mică, ea a învăţat să ţeasă singură, doar privindu-şi mama şi lucrând în locul ei, ori de câte ori aceasta se ridica de la război pentru alte treburi gospodăreşti.

Astăzi, la 54 de ani, ea este un cunosut meşter popular care ţese, toarce, coase şi dă lecţii, oricui este dispus să înveţe. ”Acum ţes bumac, să fac nişte cămeşi. Bumbacul îl cumpărăm din magazin. Dintotdeauna am cumpărat bumbacul de la Sibiu, pentru că aici am cultivat numai cânepa”, începe ea, în timp ce se aşază la războiul de ţesut. Mâinile ei se mişcă cu îndemânare şi viteză. E greu să o urmăreşti. Ba, pe deasupra, mai şi vorbeşte în timp ce ţese şi mişcă nişte pedale cu picioarele.

”Io pot să spun că mă dedic total pentru aşa ceva. Nu pot să spun că stau la război mai mult iarna sau vara, dar e drept că iarna se lucrează mai mult pentru că nu-ţi mai ia timp mersul la câmp. Că n-aş putea să trăiesc să nu lucru un pic la câmp. Dar nu lucru atâta cât înainte, c-am dat fetii terenurile şi eu mai mult mă ocup de meşteşug. Da’, tăt, pântu’ noi măcar, cât să nu merem a cumpăra, tăt’ lucrăm şi la câmp”, începe ea să povestască într-un dialect tipic locului.

Meşteşug învăţat pe furiş

De când se ştie, ţese la război. Asta a fost ceea ce i-a plăcut cel mai mult, încă de mică. A fost ”jucăria” preferată, iar astăzi, este una din cele mai cunoscute ţesătoare care păstrează viu meşteşugul şi speră să-l lase ”moştenire” fiicei sale, care a învăţat, la fel ca ea, de la mamă. Foloseşte lână sau bumbac, însă parcă lâna e mai la îndemână şi din ”producţia” proprie.

”Avem şi noi oi. Are fiica mea în jur de 70 de oi şi avem anual cam 140 de kile de lână. O ducem la vâltoare, o spălăm, o prelucrăm, amândouă ne ocupăm”, spune Maria mândră de fiica ei. De altfel, în satele maramureşene, tinerii sunt învăţaţi foarte devreme cu munca. Indiferent că aleg să meargă la studii sau să rămână în sat, munca este foarte importantă pentru ei şi majoritatea sunt educaţi în acest sens. ”Fiica mea se ocupă de toată gospodăria. S-a măritat foarte tânără, la 16 ani, şi se ocupă de gospodărie, de ţesut, de tors, din asta trăieşte şi ea. Nu are alt servici, dar îi place, pentru că ea sângură şi-o ales drumuʼ-aiesta, n-o fost forţată. Ea şi-o ales drumu.” Apoi continuă cu detaliile despre prelucrarea lânii: ”o spălăm după tuns şi o punem un pic la înmuiat, apoi o ducem la vâltoare, o mai spălăm un pic în vâltoare; e o uşurătate că mai avem vâltori în sat. Apoi o uscăm şi o ducem la voşălăi. La brac (instalaţie ce face lîna pufoasă, pentru a putea fi toarsă). O facem caier, după care o toarcem, subţire sau gros, cum avem nevoie.”

Meşteşugul l-a învăţat apoape singură, păcălindu-şi mama, care voia să o ţină departe de războiul de ţesut. N-a fost chip, pentru că Maria era fascinată de mişcarea iţelor, astfel că, de câte ori se ridica mama ei de la război, se aşeza în locul ei. Şi, cum era de aşteptat, primele ei ”intervenţii” necesitau reparaţii. Marea ei izbândă a fost momentul în care a ţesut în locul mamei ei, iar pânza ţesută de ea nu s-a mai deosebit calitativ de cea făcută de mama ei, astfel că aceasta nu şi-a dat seama că Maria a lucrat în locul ei. Mai mult, pe la 16 ani şi-a depăşit mama, când într-o zi a venit acasă şi a ţesut după un model pe care mama ei nu-l făcea.

”În dungi o ţăsut mama foarte mult, daʼ n-o ţăsut înflorat. Pot să spun că înflorat am învăţat de la şcoala generală, de la o fată. Ea o ştiut de la mama e şi eu am învăţat de la ea şi foarte repede am prins. Aveam stativă la şcoală (război) şi făceam lucru manual acolo. Şi una din fete o ştiut alege (realizarea de motive florale prin metoda ”alesului pe fire numărate”, n.r.) şi am învăţat şi eu a alege de la ea şi de atunci ştiu. Mama o rămas surprinsă când o văzut că ştiu să aleg, pentru că ea n-o ştiut. Ea era cunoscută în sat ca săboiţă foarte bună (croitoreasă, n.r.), cosea la tot satu cămeşi.”

Germanii, impresionaţi de meşteşugul lânii

Mara Zapca poate fi întâlnită acum la târguri, la evenimente de gen, unde face demonstraţii de tors şi ţesut. Dacă la început mergea la orice eveniment unde era chemată, acm a devenit mai selectivă. Până la urmă, cergile şi ţolurile ei nu se vând chiar aşa de bine încât să-şi permită toate deplasările. Cu toate acestea, în special în străinătate, succesul este asigurat. Ba mai mult, are şi amintiri amuzante şi compleşitoare în acelaşi timp de la Berlin. ”Dacă mă puneam să lucru, blocam trecerea. Se aduna lumea să se uite şi nu le venea să creadă că este făcut cu mâna şi nu de o maşnă.” Apoi, când şi-a adus caierul şi a început să toarcă, a avut o surpriză şi mai mare. ”O venit un bătrân acolo şi o început să plângă aşa de tare! Şi am chemat traducătorul să-mi spună ce se întâmplă cu bătrânul acela. Am crezut că-i e rău. Şi atunci bătrânul a spus că ş-a adus aminte de mama lui, că şi ea făcea asta. Şi o stat acolo jos cu noi în stand mult şi se uita lung şi plângea.”

De altfel, meşteşugul prelucrării lânii, în general, era foarte apreicat. ”Rămâneau fascinaţi şi spuneau că e foarte sănătos, foarte bun. Când vedeau un pulover de lână, ciorapi, spuneau că-i foarte sănătos să le porţi. Ei pun mare preţ pe asta.” Nu acelaşi lucru îl spune şi despre vizitatorii târgurilor din ţară. Aici, majoritatea, arată ea, iau în râs obiectele de îmbrăcăminte din lână, cu unele excepţii. ”Dacă ies la evenimente, la târguri, când vine la stand şi vrea să cumpere, îmi dau seama că ori îi medic, ori îi profesor; oamenii intelectuai pun preţ foarte mare pe ele. Omul simplu râde de ele, zice că de ce ai mai venit în târg cu ele, cine ţi le mai cumpără.”

Cergile ei se vând cu 130-150 de lei, însă preţul creşte dacă are şi o garnitură pentru fotolii. Cele cu lâna mare sunt cele mai căutate şi dă asigurări că după ce lâna a trecut pe la vâltoare, nu-i mai cad firele. Şi ca să fie sigură că meşteşugul va fi dus mai departe, dă lecţii oricui vrea să înveţe şi organizează tabere de vară.

Mai puteţi cit:

Tăiatul porcului în Finteuşu Mare, satul unde vieţuieşte cel mai longeviv cor de bărbaţi din România