Colectivizare în Teleorman ”Ori te spânzuri, ori te-neci, ori la colectiv te treci”

Colectivizarea s-a dovedit a fi un proces sângeros în Teleorman. Ţăranii care s-au opus sistemului şi s-au răzvrătit împotriva înscrierii în colectiv au sfârşit în închisori sau la muncă silnica de la Canal. Zeci de mărturii au fost adunate de-alungul anilor de istorici drept dovezi ale mişcărilor de rezistenţă din satele teleormănene împotriva colectivizării.

Din 1949, anul de debut al procesului de colectivizare şi până în 1962, sute de ţărani teleormăneni s-au  răzvrătit împotriva celor care le-au luat pământul.

Pentru ţăranul din Teleorman, pământul a fost întotdeauna singurul şi cel mai de preţ bun. Şi poate mai mult decât în alte locuri, în Teleorman, colectivizarea a fost primită cu ostilitate de cei mai mulţi dintre ţărani. În faţa mişcărilor de rezistenţă ale ţăranilor care refuzau darea cotelor , comuniştii au fost fără milă.

Dovezi ale mişcărilor de rezistenţă şi poveşti despre procesul brutal de colectivizare din Teleorman au fost strânse în publicaţia ”Colectivizare în Teleorman (1949-1962). Rezistenţă şi Acceptare forţată”, lucrare realizată de  Muzeului Judeţean de Istorie Teleorman, la care au constribuit o serie de istorici şi cercetători teleormăneni.

Aşa cum în cele mai multe locuri din ţară, colectivizarea a fost făcută cu brutalitate, Teleormanul nu a făcut execepţie. 

În Teleorman, începuturile colectivizării se leagă de numele comunei Slobozia Mândra. Aici s-a înfiinţat una dintre primele cinci Gospodării Agricole Colective din ţară. Comuniştii au inaugurat GAC Slobozia Mândra, cu fast, la data de 31 iulie 1949. Potrivit istoricilor, petrecerea menită să marcheze începutul colectivizării în Teleorman a fost una de pomină. Primii colectivişti din judeţ şi-au dus grâul acasă cu drapelul roşu pe căruţe şi în ritmurile muzicii cântate de Maria Lătăreţu.

”Ori te spânzuri, ori te-neci, ori la colectiv te treci”

Comuniştii au aplicat şi în Teleorman, ca de altfel în tot restul ţării, dictonul : ”Ori te spânzuri, ori te-neci, ori la colectiv te treci”. În aceste condiţii, ţăranilor teleormăneni nu li s-a dat de ales. Se spune că, în Slobozia Mândra ultimul ţăran care a refuzat colectivizarea a fost Andrei Bunoaica, tatăl unui cunoscut general de jandarmi. Ca să fie lăsat în pace, bătrânul ajunge în primii ani ai colectivizării, până la Gheorghe Gheorgiu Dej şi sfârşeşte prin confiscarea proprietăţii.

În patru ani de la lansarea cu fast a colectivizării, ţăranilor din Slobozia Mândra le ajunsese deja cuţitul la os. În 1953 apare prima răzvrătire, plecată, după spusele istorilor , de la un incident minor. Un copil ia un pepene dintr-o căruţă aflată în faţa sediului GAC-ului şi este bătut şi ameninţat de preşedintele gospodăriei.

300 de cereri de retragere a pământului din GAC apar imediat după incident. Conflictul se mediază, abia după ce intervine un înalt demnitar, membru al Comitetului Central al PMR.

Dacă la Slobozia Mândra, prima răzmeriţă nu se lasă cu sânge, altfel au stat lucrurile în alte comune.

Ţărani omorâţi de comunişti la Ciuperceni

În 1950, când munca câmpului este lovită după un an de secetă de o grindină cât oul de bibilică, ţăranii din Ciuperceni cer reducerea cotelor. 380 de cereri de reducere a cotelor care îi cocoşau pe ţăranii teleormăneni formulează învăţătorul Marin Ionescu.

Autoritatile refuza sa aplice reducere la cote, iar  învăţătorului Marin Ionescu i se imputa ca agită spiritele la rebeliune . Învăţătorul este arestat 

În noaptea  5 spre 6 iulie 1950, iar ţăranii se revolta la aflarea  veştii. Ţăranii  trag clopotele la biserica, iau ostatici activişti de partid şi cer eliberarea învăţătorului.  Rebeliune se soldează cu doi morţi şi doi răniţi, plus un val de arestari şi trimiteri la muncă pe şantierele de la Canal.

Mărturii de groază

Ţăranii teleormăneni care au refuzat să semneze pentru cedarea pământului către colectiv sau care s-au opus cotelor, au plătit un preţ greu.Mărturii ale celor care au avut de suferit din cauza Securităţii şi a regimului comunist au fost strânse în publicaţia ”Colectivizare în Teleorman (1949-1962). Rezistenţă şi Acceptare Forţată”.

”Pentru că refuzam să semnez declaraţia, îmi strângeau degetele de la mâini cu uşa, îmi dădeau bătaie la tălpi, mă spânzurau cu mâinile la spate de  un cârlig [...]. M-au legat cu mâinile la spate cu o frânghie, m-au legat la ochi strâns, mi-au tras scaunul şi am rămas agăţat de mâini, atârnând în gol. Aşa mă ţineau până vedeau că nu pot să mai vorbesc”, poveseşte Ion Păun Petrescu, ţăran din Ciuperceni despre condiiţiile de detenţie din arestul Securităţii din Giurgiu.

„Când era noaptea cea mai frumoasă, de Înviere, eu eram răstignit pe masă, mă ţineau cinci inşi şi unul mă bătea cu gârliciul şi reteveiul [...]. Pe urmă, am stat 24 de ore în celulă, ca într-un tron, pe perete şi cu mâinile în jos. Nu puteam să mă mişc”, este mărturia unui alt ţăran din Teleorman, Ion Văcaru, arestat pentru implicare în revolta de la Dobroteşti.