Ce este oxigenoterapia hiperbară şi la ce boli e indicată, în completarea metodelor clasice

Ce este oxigenoterapia hiperbară şi la ce boli e indicată, în completarea metodelor clasice

Camera hiperbară unde se realizează tratamentul de oxigenoterapie

Oxigenoterapia hiperbară este o metodă de tratament ce constă în plasarea pacientului într-o incintă rezistentă la presiune, care conţine oxigen pur sau aer îmbogăţit în oxigen, la o presiune superioară celei atmosferice. În România, această metodă de tratament este prezentă de circa 8 ani.

Ştiri pe aceeaşi temă

Specialiştii susţin că oxigenoterapia hiperbară nu este o metodă unică şi exclusivă de tratament, ci complementară unor metode clasice, care astfel devin mai eficiente.

Studiile realizate au arătat că această metodă de tratament se poate aplica cu succes în următoarele cazuri: intoxicaţia cu monoxid de carbon, boli infecţioase (gangrenă gazoasă, tetanos, septicemie, dermatite, osteomielită refractară), arsuri, maladii cardiovasculare (arterită cronică, ischemie traumatică, boala lui Bürger, perturbări ale circulaţiei cerebrale, defecte coronariene acute), accidente de scufundare, stări de şoc, embolii pulmonare, chirurgia cordului, asfixii neonatale, transplanturi de organe. Terapia accelerează vindecarea rănilor. Leziuni traumaticele, rezultat al accidentelor de diferite forme, au nevoie de această terapie cu oxigen hiperbaric, care determină reducerea fluxului sanguin, fapt ce permite capilarelor să resoarbă fluidul în exces. 

Metoda de tratament constă în administrarea oxigenului într-un cheson special sau barocameră, de tip multiloc sau monoloc. În chesoanele multiloc, presurizarea se face cu aer, oxigenul fiind utilizat exclusiv pentru respiraţie din măşti oro-nazale cu deversor. Avantajul principal al acestui tip de cheson constă în posibilitatea ca un doctor să însoţească pacientul în interiorul lui şi să-i acorde asistenţa necesară. În străinătate, există chiar săli întregi de operaţie, amenajate în chesoane spaţioase, complex dotate. Oxigenul este pur sau aproape de puritatea maximă (98%) şi este presurizat la 1,4 atmosfere, presiune minimă utilizată în scop clinic. E nevoie de o presiune mai mare pentru a grăbi dizolvarea gazului. La 1,4 atmosfere, adică presiunea la 14 metri adâncime sub nivelul mării, presiunea din camera de tratament este de trei ori mai mare decât cea a aerului pe care îl respirăm în mod normal. La această valoare, concentraţia de oxigen disponibilă în plămâni poate creşte de până la trei ori, iar presiunea parţială a oxigenului la nivelul arterei toracale creşte de circa 20 de ori. Majoritatea schemelor de tratament în medicina hiperbară se desfăşoară la 1-3 atmosfere, în funcţie de tipul de afecţiune tratată şi gravitate.

Tratamentul s-a dovedit a fi unul de succes şi pentru sportivii de performanţă. În România, metoda de tratament prin oxigenoterapie hiperbară este prezentă de circa 8 ani, primul centru fiind înfiinţat la Constanţa. Nefiind decontat de stat, tratamentul este destul de costisitor, ajungând până la 200 - 300 de lei o şedinţă. Specialiştii recomandă cel puţin 10 şedinţe pentru un rezultat pozitiv, mergând până la 20 în funcţie de gravitatea afecţiunii. Se înţelege, prin urmare, că această metodă de tratament nu este disponibilă oricui datorită costurilor financiare destul de mari. O persoană intoxicată cu monoxid de carbon poate avea nevoie de trei şedinţe, în timp ce o persoană cu diabet zaharat ar putea avea nevoie de 20-40 de sesiuni pentru vindecarea rănii. Arsurile necesită 20 de şedinţe (3 în primele 24 de ore), fracturile 5-12 şedinţe, iar sportivii îşi pot îmbunătăţi performanţele în 3-8 şedinţe. Tratamentul nu este indicat celor care suferă de claustrofobie. Centre unde se pot face astfel de tratament au fost deschise, pe lângă cel de la Constanţa, la Bucureşti, Bacău, Sibiu, Buzău, Cluj-Napoca, Târgu Mureş şi cel mai recent la Ocna Mureş, în judeţul Alba. 

Terapia cu oxigen hiperbaric îşi are originile în anul 1662, cînd un cleric britanic pe nume Henshaw a construit prima cameră hiperbarică, pe care a botezat-o „domicilium”, şi în care a tratat anumite boli respiratorii. Încăperea ermetică era prevăzută cu supape, iar oxigenul era pompat de un burduf. Henshaw a reuşit să creeze condiţii hiperbarice, dar şi hipobarice.

Chirurgul francez Fontaine a construit în 1879 prima cameră hiperbară mobilă. În 1928, dr. Orville Chunningam, profesor anestezist, a deschis Steel Ball Hospital, cea mai mare construcţie hiperbară. Spitalul a fost închis în 1937, fiindcă doctorul n-a făcut niciun efort ca să publice rezultatele ştiinţifice ale cazurilor tratate cu noua terapie. Începând cu 1940, terapia cu oxigen hiperbaric a devenit un tratament standard pentru scafandrii militari americani. De altfel, terapia s-a dezvoltat în cadrul marinei militare a SUA, înainte de a se răspândi şi în lumea civilă, în anii 60, odată cu descoperirea uimitoarelor efecte ale oxigenului hiperbaric în cazul intoxicaţiei cu monoxid de carbon. 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre: