Anticul Apulum, reconstruit în Alba Iulia la milimetru. Reportaj din mijlocul bătăliei simulate între daci şi romani
0
Realităţile unei lumi demult apuse sunt reconstituite în anticul Apulum cu ajutorul trupelor de re-enactori daci şi romani, care folosindu-se de informaţii ştiinţifice verificate reuşesc să reînvie viaţa de pe vremea lui Decebal şi Traian.
În inima fostului castru de la Apulum (Alba Iulia) este forfotă mare: lângă fostul Palat Principia nişte războinici fac planuri de luptă. Din gura romanilor se aude o rugăciune prin care imploră zeii să-i ajute în lupta cu barbarii. În apropiere, pe o terasă înverzită, un meşter bate fierul pe nicovală, altul ciopleşte în lemn, pe o pătură de lână se joacă rota. În aer se simte miros de linte.
Cum se naşte un falx
În jurul nicovalei şi a focului, dau peste un om special-armurierul dacilor din străvechea cetate de la Apoulon (n.r. - Piatra Craivi, lângă Alba Iulia). În ochii comunităţii este un om special, pentru că ştie să mânuiască focul şi să dea armelor puteri tainice. Responsabil de arsenalul dacilor, Komakiza, Emanuel Bezeriţă pe numele lui adevărat, are la îndemână o forjă bătrânească, la care-i spune foale, care-i acţionată manual; două nicovale; ciocane de diferire dimensiuni şi trei bucăţi metalice din care vrea să facă o armă. Un falx, o armă considerată de romani periculoasă.
În timp ce ne povesteşte cum prinde contur o astfel de armă neconvenţională, mai apasă ritmic la foale, ca să întreţină focul în care pusese bucata de metal. Printre vorbe, bate sârguincios fierul înroşit, până va ieşi falx-ul. Arma este considerată unicat, pentru că au folosit-o doar dacii. Este demonstrat că soldatul dac nu era la fel de bine echipat ca şi cel roman, lucru care-l obliga pe primul să aibă arme care să-l ajute să fie şi iute şi eficient pe câmpul de luptă.
În apropiere, un alt dac e responsabil de lingurile folosite de comunitate. Meşterul are la îndemână un cuţit cu lama de câţiva centimetri, curbată, cu ajutorul căruia scobeşte lemnul de platan şi prun, până ajunge la forma dorită.
În tabăra cealaltă, dau peste un adevărat atelier roman de croitorie. Un meşter trasează cu precizie milimetrică linia care-i arată cât să taie dintr-o bucată de piele pentru o tunică militară.
Jocuri romane
În imediata apropiere, pe o pătură din lână, Fulvia îi introduce pe trecători în lumea jocurilor romane. Femeia îi explică unui bărbat că, pentru a câştiga la rotă (n.r. roată) trebuie să aşeze primul cele trei piese pe care le ţine în mâna stângă, în linie dreaptă. Când se întâlnesc jucători pricepuţi, un astfel de joc poate dura şi câteva ore. Lângă, găsim o tabulă (n.r. tablă) împărţită în 24 de căsuţe dreptunghiulare, strămoşul jocului de table din zilele noastre. Jucătorii au la îndemână 15 piese şi trei zaruri.
Un alt joc practicat în tabăra romană este şahul. Piesele, de aceeaşi dimensiune, sunt aşezate pe două rânduri. Jucătorii pot muta doar în linie dreaptă. Adversarul îşi pierde piesele, când este„încolţit“ din două părţi opuse.
Tot Fulvia îi întroduce pe cei mici în lumea jocului cu nuci, a cărui regulă este clară: cine câştigă pleca acasă cu toate fructele.
Un prânz la daci
În jurul focului l-am găsit pe Kamikuza, un tânăr student din Cluj Napoca, amestecând în ceaun. La prima vedere pare o mâncare de fasole cu verdeţuri. „Dacii nu cunoşteau fasolea“, ne lămureşte imediat. Tânărul spune că pe foc este mâncare de linte. Pe lângă ingredientul de bază, este nevoie de carne afumată, cimbru, ceapă, usturoi, puţin ulei de măsline, pătrunjel şi puţin coriandru. Bărbatul apreciază că, în cel mult două ore, din ce se pregăteşte se vor sătura vreo 20 de suflete.
Responsabilă de bucătăria dacilor este Arcia, Angelica Bălos, pe numele adevărat. De dimineaţă, a pregătit o pastă din brânză aromată, în care a pus coriandru, frunză de ţelină, ulei de măsline. Un astfel de aperitiv se serveşte întins pe pâinea nedospită. Femeia, de profesie arheolog, ne dezvăluie că tot ce prepară se bazează pe informaţii ştiinţifice. Tot de la Arcia aflăm că meniul dacilor era strâns legat şi de anotimpuri. În sezonul cald, erau săptămâni întregi în care mâncau doar verdeţuri: salată, spanac, varză, mei, năut. Arheologul susţine că în vetrele caselor s-au descoperit oase de pui, porc, peşte, dovadă că dacii consumau carne în mod regulat. Un desert delicios al dacilor era grâul fiert, amestecat cu lapte şi miere.
Reconstituirea luptelor de acum 2.000 de ani
„Hai dacii!“, „Hai romanii!“ se aude între zidurile Cetăţii din Alba Iulia. E semn că ne aflăm în mijlocul luptelor dintre daci şi romani. Câmpul de bătălie se înscrie pe locul unde a fost castrul roman de la Apulum, considerat de specialişti cel mai mare oraş roman din provincia Dacia şi totodată centrul politic, economic, militar şi cultural al acesteia.
În prim plan, apare o primă formaţie de luptă din tabăra romană, Legiunea a XIII-a Gemina. În sprijinul trupei de la Apulum sunt legionari militari şi civili din Roma (trupa „Associazione Epica – Legio VII Gemina); Legiunea a IV-a Flavia Felix din Croaţia, militarii romani sub steagul Capricornului cu coadă de peşte al Legiunii a XIIII-a Gemina, legionari din legiunea a XI-a Claudia. De partea cealaltă, dacii de la Apoulon, conduşi de Maris, sunt sprijiniţi de războinicii celţi din trupa Taranis (Bulgaria), geto-dacii din Moldova, dacii din Asociaţia Dacia Eterna din Cluj Napoca, daci de la Pontus Euxinus.
La comandă, romanii îşi adună scuturile, precum o ţestoasă carapacea.
Sursa fotografiei/Facebook/Ania Ciolacu
În faţa lor, dacii nu au altă soluţie decât să-şi trimită la atac oamenii cu experienţă, capabili să găsească breşe, cu autorul falx-ului, cosorului, arcului.
Sursa fotografiei/Facebook/Ania Ciolacu
În rol de re-enactor
Re-enactorii trăiesc fiecare ofensivă la cote maxime. Loviturile de sabie sau suliţă curg, cei mai tari şi iscusiţi rămân în picioare, ceilalţi, mai puţin experimentaţi, mai slab înarmaţi, li se „aştern“ la picioare. Pe lângă doza mare de adrenalină, încleştările dintre tabere „produc“ de cele mai multe ori şi scântei, atât la ciocnirea a două formaţii, cât şi la luptele corp la corp. Pentru un astfel de Festival, cum este cel de la Alba Iulia, câştigătorii se ştiu încă de la startul antrenamentelor. În primul rând, organizatorii aleg bătălia care urmează să fie reconstituită, apoi se stabileşte cine atacă, cine se apără.
Mulţi, probabil, trăiesc cu impresia că actorii de pe câmpul de bătălie sunt toţi militari de carieră sau cel puţin istorici sau arheologi. În realitate, lucrurile nu stau aşa. Re-enactorii sunt oameni cu profesii diferite, dar care au, cu siguranţă, în comun pasiunea pentru cunoaşterea trecutului. Unii au avut-o în sânge, ceilalţi au dobândit-o după ce au intrat în trupele de reconstituiri istorice.
De la cei implicaţi direct aflăm că, pentru a face faţă exigenţelor unui astfel de Festival, s-au antrenat temeinic de luni bune. Asta, pentru ca lecţia de istorie vie pe care o aduc în faţa publicului să fie cât mai aproape de adevăr, dar şi pentru a se evita accidentele. În plus, este important ca publicul să nu-i perceapă doar ca pe nişte adulţi cu minte de copil. Fiecare re-enactor trebuie să-şi cunoască, în primul rând, personajul istoric pe care-l întruchipează pe câmpul de luptă, indiferent că este o căpetenie sau un simplu soldat. La fel de bine, trebuie să-şi cunoască echipamentul, să ştie cum să folosească armele din dotare, dar şi să înţeleagă comenzile pe care le aude pe câmpul de luptă. Combatanţii trebuie să ştie să răspundă la întrebări simple venite de la un puşti de 5 ani, interesat de sabia curbată a dacilor sau de suliţa romanilor, dar şi de la cei care au cunoştinţe temeinice despre bătălii celebre în care dacii au înfruntat legiunile romane.
Dincolo de latura sângeroasă, violentă, astfel de spectacole de reconstituiri istorice au scopul de a aduce în faţa publicului realitatea vieţii de acum două mii de ani, din vremea lui Decebal şi Traian. (Articol realizat de NICU NEAG)
Citiţi şi:
Schimbul de gardă în Cetatea Alba Carolina. Cum a evoluat ceremonialul militar timp de sute de ani
Se încarcă comentariile...
