Hoţul

Nimeni nu ştie că sunt aici. Blocul pare părăsit. Sau au aflat cu toţii şi acum mă pândesc? Mă uit la uşa vecinului din dreapta, apoi mă întorc la vecinul din stânga. Linişte. Deschid uşa.

Aerul e stătut. Arunc o privire la patul din prima cameră. Îmi amintesc. Dar nu e momentul să-mi amintesc mai mult. Mă descalţ. Îmi aşez geanta pe scaunul din hol. Era locul genţii mele. E ordine în bucătărie, dar aragazul trebuie spălat. Intru în sufragerie. Ştiu ce se află în dreapta. Trec mai departe. Tălpile mele transpirate se lipesc de parchet. E lipicios, ar trebui frecat cu peria. Verific baia. OK! Intru în dormitor. Deschid canatul din dreapta al şifonierului. Apuc servieta maro. O pun pe birou. E mult praf pe birou. Mă aşez pe scaun. Deschid servieta. Pielea e uscată, parcă e carton. Mă uit în servietă. Nu este ceea ce caut. Nu-i nimic, am timp s-o găsesc. Nimeni nu ştie că sunt aici.

Aşez teancul de ilustrate pe birou, ca un jucător de pocker. Parcă şi vederile astea sunt prăfuite. Ridic prima ilustrată, nu recunosc fotografia cu nişte munţi, citesc pe spate, dar nu reţin nimic. „Decartez“ a doua, a treia, a patra, a cincea, sunt peste o sută de ilustrate, nu am timp de nostalgii. Nu-i aici. Ce fac? Uite o felicitare de 8 Martie din 1976, un carton gri, îndoit şi decupat în formă de inimioară! Citesc prin inimioară: „Mămică dragă, îţi doresc sănătate, fericire şi noroc...“. Dacă o citesc până la capăt o să plâng. N-am venit aici ca să plâng! Se confiscă!

Dacă o citesc până la capăt o să plâng. N-am venit aici ca să plâng! Se confiscă!

Câte ilustrate s-au strâns! Recunosc ceva de la Marea Neagră. Citesc pe spate: „Pentru tatăl meu cel brav...“. Ha! Ha! E scrisul meu, ce dracu’ mi-a trecut prin cap atunci, în vara lui ’83? L-am minţit, sigur l-am minţit! Sau doream să mă împac cu el? N-are rost să-mi amintesc! Am rămas neîmpăcaţi! Asta se pune la loc. Strâng ilustratele în teanc, aşa cum le-am găsit şi le bat de lemnul biroului. Una cade. O ridic de sub birou: peisaj muntos cu un lac. Lacul Roşu? „Dragă mamă, noi o ducem bine, am vizitat împrejurimile...“ Bla-bla. Nu mai rezist! Citesc, totuşi, finalul: „Am 19 ani şi dacă n-am să reuşesc să scriu, înfrângerea asta îmi va umbri toată viaţa!“. Asta am uitat! Am uitat complet mărturisirea asta! Ce-ar trebui să-ţi spun acum, dragă mamă? Că am reuşit să scriu? Nu ştiu dacă ţi-ar plăcea să citeşti ce-am scris în viaţa asta. Am scris cu sângele vostru şi-mi pare atât de rău... Şi asta se confiscă! Bag teancul în servită şi servieta o aşez la loc, în şifonier.

Unde naiba e poza aia? Scotocesc prin boarfele din şifonier. Nimic. Mă întorc la ilustrată şi la felicitarea de pe birou. Parcă sunt doi orfani. Le bag în portofel, lângă biletul de tren. Mă uit la telefon, trenul pleacă peste 40 de minute. Unde, naiba, sunt ascunse fotografiile noastre? Mie de ce nu mi-au spus?

Intru în baie. Aprind lumina. Am timp să spăl chiuveta până plec la gară. Data viitoare spăl şi aragazul.