Discursul

Titi îşi ţine mâna umflată într-un manşon, în dreptul pieptului. Priveşte lacom scena. În sală izbucnesc aplauze. Titi nu poate să aplaude cu mâna umflată. Nici pe mine nu mă va putea aplauda.

Laureatul de pe scenă îşi ţine discursul. După el voi urma eu. De aceea sunt în sală, ca să mi se dea un premiu. Îmi vine să-mi bag mâna în buzunarul hainei, să scot hârtia împăturită şi să-mi recitesc discursul. Ca un elev care îngraşă porcul în ajun, înaintea tezei. Bag mâna în buzunar şi pipăi hârtia.

Titi este absorbit de ceea ce se petrece pe scenă. Eu nu văd nimic pe scenă. Îmi crapă gâtul de sete. E prea târziu ca să fug la budă, să beau apă de la robinet. Am să vorbesc aşa, pe uscat. Bietul tata a avut dreptate: „Ai să vezi, o să ţi se usuce gâtul când o să vorbeşti oamenilor, o să-ţi fugă mintea aiurea, tu n-ai să fii în stare niciodată să vorbeşti!” Aşa m-ai descurajat mereu, băi, tată!, când te pregăteai cu o zi înainte să vorbeşti „oamenilor muncii” în şedinţa de sindicat, pentru că erai propus „să iei cuvântul” din partea „colectivului”. Mă umileai, ca tu să prinzi curaj. Dar nu e momentul să mă răfuiesc, iarăşi, cu tine! Mi s-a uscat gâtul.

Obiceiul ăsta de a vorbi când iei un premiu, de a spune câteva cuvinte, gânduri, nişte vorbe de duh, anecdote, ca să râdă lumea, nişte chestii memorabile, care dau bine la presă, mi se pare de-a dreptul stupid. Dar aşa e frumos, nu e parastas, e o gală cu premii, trebuie să mulţumeşti cuiva: juriului, familiei, prietenilor care te-au ajutat, aşa e politicos! Politicos şi stupid. Eu n-am să-i mulţumesc lui Titi, editorul meu. Am scris deja acolo, pe hârtia din buzunar. Am scris totul. Speech-ul de pe scenă s-a încheiat. Sala aplaudă. Acum urmează premiul meu...

Să urc pe scenă şi să zic la microfon că am scris despre viaţă, dragoste şi moarte. Despre asta am încercat să scriu. Şi că scrisul ăsta despre viaţă, dragoste şi moarte mi-a fost un bun însoţitor. Nu un prieten. (Prieten e Titi, care se holbează la scenă.) Un însoţitor care nu m-a trădat. Nici eu nu l-am trădat. Dar alţii s-au simţit trădaţi de scrisul meu despre viaţă, dragoste şi moarte. Să profit acum, în discurs, şi să le cer iertare celor pe care scrisul meu i-a trădat: i-a trădat în viaţă, i-a înşelat în iubire, i-a lăsat neajutoraţi să se stingă. Să cer iertare celor pe care i-am lovit cu scrisul meu, cărora le-am otrăvit sufletele şi celor pe care i-am dezamăgit, să-i rog să mă ierte! Să recunosc acum cât de egoist am fost, pentru că numai de scrisul meu mi-a păsat, numai pentru scrisul ăsta am trăit! La dracu’ cu premiul, nu pot să urc pe scenă smiorcăindu-mă, că doar nu sunt la Oscar! Pentru voi am scris, ca să fiţi fericiţi, dar câtă nefericire v-am pricinuit! 

Trag aer în piept. Într-o secundă îmi voi auzi numele rostit pe scenă. Îmi închei nasturii la haină. Scot hârtia din buzunar. S-o rup bucăţele, bucăţele, să-mi bag picioarele în discursul pregătit!

Îi dau un cot lu’ Titi: „Băi, Titi! Vezi aici, e discursul meu! Să mă urmăreşti pe text dacă-l spun cuvânt cu cuvânt!” Titi se luminează şi ia hîrtia împăturită, de parcă ar fi un pliculeţ cu prafuri pentru mâna sa umflată.