E întuneric, deşi e doar ora 5 după-amiaza. Merg pe un bulevard, printre oameni care şi-au scos câinii pentru plimbarea de seară. Unii aleargă cu ei, alţii îi strunesc din zgardă. Pisici nu prea sunt. De obicei am în cap numai drame şi terori. Dacă merg cu autobuzul, parcă de undeva simt miros de fum şi văd la mine-n cap cum zece secunde mai târziu în jurul meu se instalează panica. Încep să mă uit după cea mai apropiată ieşire şi, ca de fiecare dată, ca în avion, ca oriunde altundeva în viaţă, sunt departe de orice ieşire. Apoi stau liniştită, în interiorul terorii personale, şi cumva reuşesc să ajung la destinaţie. Asta-i de obicei, zic! Dar acum merg relaxată, efectiv îmi arunc picioarele înainte şi vin după ele. Diii!

Înaintez, la semafor mă opresc în spatele unor bărbaţi care vorbesc şi hăhăie în maghiară. Nu pricep un cuvânt. Unul din ei are chică, iată un cuvânt pe care nu l-am mai auzit din copilărie! Da, stau la semafor în spatele unui bărbat cu chică şi pun nişte cuvinte peste vorbele pe care el le spune amicului său. Acum îmi imaginez cum discută amândoi despre un prieten comun, pe care l-a lăsat nevasta, după care i s-a spart o ţeavă în baie când era la lucru şi, când s-a întors acasă, inundase tot blocul, de parter, la etajul nouă. Mai nasol e că s-a spart o ţeavă de la WC. Ghici cu ce s-a inundat tot blocul. La verde, trec în faţa celor doi, cotesc la dreapta şi mă strecor printr-un gang. Trecerea ar trebui să dureze şase secunde, cel mult opt. Nu mă grăbesc. În mod normal m-aş fi gândit: ce loc bun să-ţi fure cineva portofelul, ce loc făcut ca să poată fi strânşi oamenii de gât! Dar e doar un mic gang murdărel, dincolo de care se vede un alt bulevard, piaţa, oameni aşteptând autobuzul. În gangul ăsta oamenii nici măcar nu fac pişu!

Deasupra, pe îngusta fâşie de cer, văd un avion proaspăt decolat spre o ţară în care se umblă în pantaloni scurţi în decembrie. Am mâinile reci şi-mi amintesc că la intrarea în gang am văzut o femeie stând pe o cutie şi fumând, în spatele unui magazin. Mereu o văd acolo, în aceeaşi poziţie, la aceeaşi oră, când mă întorc eu acasă. E singură. Un geam al unei simigerii dă spre gang şi acum trec printr-o buclă de aromă de covrigi. Aş mânca şi eu covrigi, sigur!, dar n-am încredere în oamenii care îi fac. Putem şti de câte ori s-au spălat pe mâini? Uneori merg pe încredere…

Oamenii vor mereu să li se întâmple ceva interesant. Sau poate nu toţi oamenii. Poate doar oamenii ca mine. La ieşirea din gang e mai întuneric decât în miez de noapte, iar bulevardul e inundat de o muzică ce-mi pare cunoscută. Printre toţi cei care aşteaptă autobuzul, văd că un tip cântă la acordeon, în staţie, fix lângă trecerea de pietoni. Stă pe jos, lângă trei saci plini cu gunoi. Ce caută cei trei saci acolo nimeni nu ştie! Vreau să mă opresc, vreau să-i fac o poză, dar nu îndrăznesc. De obicei am curaj să fotografiez străini, dar nu acum.

Hei, e un om care stă în staţia de autobuz şi cântă sprijinit de nişte saci cu gunoi! Îi foloseşte ca spătar! Măcar am găsit ceva. Un colţ de ceva! Aşa că trec mai departe, zâmbind, prin cântecul de acordeon, prin miros de carne friptă şi prin urletele cuiva. S-a făcut noapte pentru a treia oară în aceeaşi după-amiază. Melodia merge cu mine, mirosul de carne mi s-a lipit de haine, iar urletele efectiv reuşesc să rupă bulevardul în două.