Şi fudulul? Cel care şi-a luat limuzina cea umflată şi cromată, cu opt cilindri urlători spre exterior şi douăsprezece canale pentru sunetele din interior, produse prin zgâlţâirea suprafeţelor din jurul bilei lui rase, din continuarea cefei groase, şi de sub bucile XXXL? Da, ăla pe care l-am văzut acum câteva zile la Mamaia, la elegantul hotel Iaki al lui Gică Hagi, intrând la cină cu nişte izmene scurte cam decolorate şi cu un maieu care nu-i mai ţinea grăsimile în frâu şi nu ajungea decât până la buric? Săracu´ era să-şi rupă cervicala, pentru că după ce pusese coatele pe masă încerca să micşoreze distanţa de mişcare a lingurii, între ciorbă şi buze, frângându-şi coloana vertebrală.

Ce vrea, de fapt, să audă fudulul respectiv pe 12 canale bubuitoare în limuzina aia tare? Toccata de Bach? I´auzi, ia! Păi nu vrea sarmale, lasă tocată şi bagă manelele ba, să le-audă tot cartierul!

Fesele să-i salte cu 140 de impulsuri pe minut, antrenând osânza de pe burdihan, pe o frecvenţă atenuată de colacul imens de grăsime vâscoasă. Mai ajunge ceva şi până la creier, atât cât o fi şi acela, prin atâtea straturi de amortizare? Uitaţi că ajunge! Fudulul intră în transă.



Muzica, pardon, manelele astea îl transportă virtual acolo unde se simte mereu cel mai bine pe lumea asta. La o nuntă, în familie sau dracu´ştie unde, da´să fie naş, ca să fie şi el important, cel mai important din seara asta, venit cu limuzina cromată, lipind cu scuipat sutele ţinute ghemotoc în buzunarele de la pantaloni pe frunţile lăutarilor, aruncând alte sute la ăia mai prăpădiţi din familie, din sala – aţi văzut, bă, cine sunt eu?

Ce nu fac fudulii de teapa lui pentru un asemenea eveniment unic, care este pentru ei starea supremă: pentru asta transpiră sau fură, sau înşală, pentru vila împopoţonată cu prost gust şi maşina cea făloasă. Dar amintirea, ba chiar trăirea virtuală a stării supreme nu-i reuşeşte decât prin muzică, pardon, prin manele.

Şi, în fond, de ce să nu fie muzica aşa, ritmată?

Ritmul este generat de impulsuri cu intensitate sporită, suprapuse la intervale regulate peste frecvenţele care dau înălţimile tonurilor, respectiv peste frecvenţele secundare care dau timbrul.

De aici începem să înţelegem că muzica este ca matematica sau ca fizica, o limbă internaţională, un esperanto înţeles la fel de orice popor de pe lume. Ca foamea, ca setea, ca plânsul, ca dragostea.

Ritmul muzicii este pulsul spiritului, dar şi al inimii! Ritmul uzual, plăcut al muzicii este de 60 de bătăi pe minut, adică de un hertz. De ce ritm vă aduce aminte asta? Controlaţi cu stetoscopul. Şi acum, hai la club, cu stetoscop cu tot! DJ-ul măreşte de obicei ritmul muzicii până tropăiţi şi vă bâţâiţi ca loviţi de streche. Dar numai până la 140 de bătăi pe minut, pentru că un corp uman nu suportă mai mult, intrând în tempo extatic.

Pe de altă parte, muzica are un ton de bază, universal, definit de frecvenţa acestuia, care este frecvenţa de rezonanţă a celulelor din corpul uman şi în general din corpurile vieţuitoarelor: 432 de hertzi, adică 25920 de vârfuri de undă pe minut. Ascultaţi Enya, John Lennon, tălăngile din Tibet sau muzica de Verdi şi veţi simţi repede cum va intra în suflet. La o conferinţă internaţională ad-hoc, în 1939, frecvenţa sunetului de bază al muzicii a fost normată, însă, ceva mai sus, la 440 de hertzi. Tonalitatea asta poate deveni enervantă, l-a enervat până şi pe Luciano Pavarotti, care a cerut vehement, dar fără succes, să se revină la vechea normă, care creează un echilibru natural între cele două emisfere ale creierului.

Apropo de creier: prin celulele nervoase circulă fluxuri electrice, bineînţeles, tot în valuri, adică pe unde. La învăţat, şi, în general, la eforturi de concentrare, frecvenţa acestor unde se situează la 30 până la 100 de hertzi. În schimb, în fazele de destindere totală, care sunt baza intuiţiei şi a creativităţii, frecvenţa undelor din creier ajunge în adâncuri, la 8-13 hertzi. Bine de ştiut. Fazele de creaţie, sau cele de concentrare, le putem stimula, bineînţeles, cu muzică: jazz, hard rock, heavy metal, reggae, soul, country sau operă.

Depinde. Şi de om, şi de situaţie.

Un studiu efectuat recent în Anglia arată nişte aspecte deosebit de interesante: lumea nu prea mai ascultă muzica în dormitor (11%), sau în sufragerie (14%), ci de obicei în maşină (38%). Radio, CD, USB? Din ce în ce mai puţin. La modă este acum streaming-ul prin smartphone, care e cuplat automat prin bluetooth la instalaţia muzicală din maşină. Ofertanţii de asemenea servicii, cu biblioteci muzicale bine asortate, sunt îndeosebi Amazon Prime şi Apple iTunes. Şi ce ascultă lumea prin Europa cel mai des? Nici manele, nici blondine fonfăite, nici băieţaşi piţigăiaţi! Nu, pe locul întâi este un cântăreţ ajuns celebru abia după moarte: Freddy Mercury – cu Bohemian Rhapsody şi We Will Rock You, urmat de Coldplay şi Beatles.

Textele? De obicei nu prea contează şi e mai bine aşa, majoritatea fiind ori naive, ori stupide de-a dreptul. Textul este, în fond, un ritm suprapus printr-o altă frazare.

Consoanele şi vocalele pot fi diferenţiate numai pe frecvenţe înalte, peste 1000 de hertzi, adică mai mult decât dublul tonului de bază (440 de hertzi). Nu vă plac textele lui Michael Jackson, chiar dacă nu înţelegeţi engleza, sau cele ale lui Julio Iglesias, pe care le înţelegeţi bine prin muzica lor proprie, chiar dacă nu ştiţi spaniola? Eu m-am delectat cu ideea asta de text abstract, dar care te cucereşte, ascultând câte un cântăreţ japonez, finlandez sau chinez.

Ştiu, mă veţi întreba dacă nu vă povestesc decât teorii? Eu ce ascult, de fapt, în afară de texte abstracte? Toate genurile muzicale, sau aproape toate, bineînţeles cu procentaje diferite. Şi am adaptat, poate reflex, de când mă ştiu, muzica situaţiei, încercaţi această experienţă! În fazele de creaţie nu există decât muzica pământului, a ierbii care creşte. Când sufletul şi spiritul zboară peste mări şi tari, Mozart, când zborul are o culoare mai nostalgică, Tschaikovsky, când zborul devine eroic, Beethoven.

Doar peste Carpaţi e altfel, acolo plutesc undele din naiul lui Gheorghe Zamfir – ceea ce nu afirm nicidecum din vreo complezenţă! L-am văzut şi auzit odată, cu ceva ani în urmă, la sala Filarmonicii din Berlin pe acest vrăjitor al sunetelor, făcând o demonstraţie inegalabilă: era doar el, acolo jos, în mijlocul arenei, într-o cămaşă albă, imaculată. Şi a început să înşire sunete imaculate, dar foarte încet şi cu pauze mari între ele. Mai bine zis, anumite sunete lipseau, dar asta sesizai doar dacă erai foarte conştient, ceea ce atunci nu mai erai, pentru că maestrul te dusese într-un subconştient în care cântai tu însuţi în suflet şi în spirit acea muzică, umplând pur şi simplu melodia cu notele lipsă, lucru care te făcea fericit, care te împlinea.

Un maestru vrăjitor al sunetelor te poartă într-un subconştient în care cânţi tu însuţi în suflet şi în spirit muzica lui abia susurată şi cu multe note lipsă, o cânţi umplând pur şi simplu notele lipsă şi puterea sunetelor, lucru care te face fericit, care te împlineşte.

Frumos să zbori aşa peste Carpaţi. Dar se mai întâmplă, aici în Germania, unde îmi câştig pâinea zilnică de 40 de ani încoace, să fie programată şi câte o şedinţă dură, în care ştii că vor ieşi multe scântei. O oră cu maşina peste câmpuri şi prin păduri, spre locul bătăliei, cu Richard Wagner bubuind, te transformă într-un erou gata de luptă pe viaţă şi pe moarte. Nu am pierdut până acum niciodată vreo bătălie. Şi seara, după luptă, după cursuri şi şedinţe, când crezi că vocea nu te mai ţine şi tălpile ard de atâta umblat şi stat în picioare? Pe acelaşi drum, traversând aceleaşi păduri şi câmpuri, de data asta însă pe întuneric, maşina mea se transformă în sală de operă şi eu cânt în fortissimo, în duet cu maestrul Pavarotti. Acasă, nevasta râde deschizând uşa: dragul meu, de unde vii aşa în formă, azi n-ai fost la serviciu?