Monica Ciobanu, profesor la Universitatea Statului New York, despre România ultimilor 31 de ani: Fenomenul Arsenie Boca „este fascinant sociologic”
0
Profesor la Universitatea Statului New York şi doctor în sociologie, Monica Ciobanu a acordat un interviu pentru „Weekend Adevărul”, interviu în care a vorbit despre democratizarea post-comunistă a României, întreruperea căutărilor foştilor torţionari şi statisticile îngrijorătoare ale violenţei domestice în România.
Monica Ciobanu este din 2005 profesor la Universitatea Statului New York în Plattsburgh unde predă cursuri de sociologia dreptului, sociologie politică, drepturile omului, justiţia de tranzitie şi politică, istorie şi cultură în Europa Centrală şi de Est.
A publicat numeroase lucrări în reviste de specialitate şi monografii pe tema democratizării şi a trecutului comunist în România. În toamna lui 2017 a fost bursieră a Institutului Imre Kertesz Kolleg în Jena, Germania, iar în 2015 i s-a acordat un Premiu de Excelenţă pentru activitatea sa academică către Universitatea Statului New York.
Din 2010 este membru în consiliul de conducere al Societăţii de Studii Româneşti şi în 2015 a condus comisia de organizare a Congresului SRS. A obţinut doctoratul în sociologie în 2005 de la New School for Social Research din New York.
Absolventă a Facultăţii de Sociologie de la Universitatea din Bucureşti în 1993, Monica Ciobanu a plecat din ţară în 1994.
Înfiinţată în 1889, Universitatea Statului New York în Plattsburgh, unde Monica Ciobanu predă de 16 ani, a dat de-a lungul anilor numeroşi absolvenţi de seamă, printre ei numărându-se şi celebrul actor Tim Robbins.
Adevărul Weekend: Aţi absolvit Facultatea de Sociologie a Universităţii din Bucureşti în 1993, iar ulterior aţi ales o carieră în America. Cum a fost despărţirea de România şi care sunt cele mai speciale amintiri din perioada petrecută în România?
Monica Ciobanu: Am plecat din ţară în august 1994, la un an după absolvirea facultăţii de sociologie din Bucureşti ca urmare a obţinerii unei burse de studii post-universitare la universitatea New School for Social Research în marele si fascinantul oraş New York. La momentul respectiv, situaţia politică era foarte confuză şi haotică în România.
Continuarea procesului democratic era încă incertă. Mineriadele, violenţele stradale, şi în general atmosfera necivilizată din spaţiul public a produs un gust amar în rândul generaţiei mele. Mulţi dintre noi simţeam ca marile promisiuni şi speranţele revoluţiei din decembrie 1989 se pierdeau la fel de brusc precum schimbarea la care asistasem. Totul părea ireal. Un fel de serial de televiziune senzaţional (uneori de prost gust) fără un deznodământ clar.
Despărţirea am privit-o iniţial ca pe una temporară. Ca orice tânăr care nu a avut ocazia sa vadă lumea din afara graniţelor (petrecusem numai trei saptămâni la o şcoală de vară în Slovacia si câteva zile la un simpozion în Germania), eram extraordinar de curioasă şi dornică de a vedea lumea. Mai ales America era un spaţiu cu dimensiuni mitice în percepţia celor care au crescut in spatele cortinei de fier.
Amintirile copilăriei şi adolescenţei sunt cele mai frumoase. Voi enumera pe scurt următoarele: vacanţele de vară la mare şi la munte cu familia; călătoriile la rudele din Banat şi Moldova; anii de liceu la Şcoala Centrală (fosta Zoia Kosmodemianskaia) marcat de interesul grupului meu de prieteni pentru poezia optzecistă şi pentru disciplinele umaniste; anii de facultate şi vara lui 1988 petrecută cu colegele la trainingul obligatoriu în armată.
W.A.: Cum a fost adaptarea la America?
M.C.: A fost ca o a doua maturizare/socializare în sensul învăţării unei noi limbi şi mai ales a unui sistem de valori şi culturi total diferite de cea din care venisem. Ţin minte şi acum reacţia altor studenţi români pe care i-am cunoscut la New York. Majoritatea eram surprinşi (ca să nu zic şocaţi) de faptul că studenţii trebuiau să muncească din greu ca să se întreţină la studii, că lumea locuia cu chirie şi că nimic nu e garantat şi nu se dă pe gratis. Dar din cauza experienţei regimului comunist prin care trecusem, nu ne simţeam în largul nostru când la seminarii şi cursuri studenţii americani exprimau critici de stânga la adresa capitalismului.
Sistemul educaţional a creat de asemenea un anume disconfort pentru noi. În primii ani a trebuit să ne obişnuim sa scriem multe lucrări, să fim mai analitici şi să ne bazăm mai puţin pe memorizare. Dar nu vreau să sugerez ca experienţa anterioară nu a fost utilă. Am venit cu o anumită disciplină, ambiţie şi cultură generală.
Monica Ciobanu a plecat în America în 1994 FOTO: arhiva personală
Eu personal eram fascinată de lumea nouă şi mai ales de diversitatea demografică (etnică, religioasă, rasială, de gen, etc.) pe care o întâlneam pentru prima data în viaţa mea. Mă simţeam ca un burete care absoarbe totul în jur. Faptul că am văzut mulţi emigranţi ca şi mine care s-au integrat cu succes în societate şi s-au realizat profesional m-a încurajat şi mi-a dat putere sa înfrunt dificultăţile adaptării. Însă au fost şi colegi care au renunţat şi nu au putut face faţă provocărilor unui mediu competitiv şi destul de dur.
W.A.: Care este percepţia colegilor americani despre România comunistă şi post-comunistă?
M.C.: Nu este o percepţie foarte clară sau coerentă. Cei din generaţia anterioară sau din grupul meu de vârstă au auzit de Ceauşescu şi au urmărit execuţia sa şi evenimentele sângeroase din decembrie 1989 pe posturile de televiziune. Câţiva îşi formaseră o percepţie negativă ca urmare a imaginilor cu orfelinatele pline de copii abandonaţi şi abuzaţi. Dar am întâlnit şi profesori care avuseseră experienţe pozitive. De exemplu, un coleg care a participat la un cenaclu literar la Marea Neagră a rămas impresionat atât de poeţii pe care i-a întâlnit cât şi de satele de lipoveni şi de Delta Dunării. O altă colegă (şi bună amică) care a călătorit mai recent prin toată ţara s-a îndrăgostit de peisaj şi de mâncarea tradiţională.
Eu am încercat sa prezint o imagine echilibrată, atât la diferite evenimente organizate la facultate, precum şi la cursuri. Una dintre cele mai laudatorii remarci pe care le-am primit de la studenţi în cariera mea universitară a fost la seminarul de educaţie generală East and Central Europe: From Communism to Democracy. Într-un comentariu din evaluarea de sfârşit de semestru un student a scris că a învăţat de la mine aşa cum comunismul a fost în realitate şi nu o imagine distorsionată de propaganda sovietică sau de cea americană. Cred că generaţia tânără este mai deschisă să înţeleagă spaţiul est-european, nefiind crescută în mentalitatea ideologiei Războiului Rece.
„Marea provocare pentru România este depăşirea mentalităţii fataliste si victimizatoare”
W.A.: Cât va mai trece până când România va rupe cordonul ombilical ce încă o leagă de comunism?
M.C.: Problema e mult mai complexă. După mai bine de trei decenii de la comunism nu mai putem atribui în totalitate carenţele societăţii şi ale sistemului politic acestei moşteniri. E simplistic şi cam defensiv să argumentăm că probleme sistemice precum corupţia (la toate nivelele), nepotismul, conformismul, tentaţia ideologiilor extremiste, lipsa de asumare a responsabilităţii individuale sau colective (şi lista ar putea continua) sunt o consecinţă directă a dictaturii comunist-naţionaliste de dinainte de 1989. Poate, până prin anii premergători integrării în Uniunea Europeană se putea face caz de excepţionalismul românesc.
Lipsa unei aripi reformiste comuniste şi a unei opoziţii/dizidenţe coerent, cultul personalităţii, menţinerea influenţei Securităţii erau explicaţii rezonabile atunci când se făceau comparaţii cu alte ţări din regiune. Această comparaţie nu mai stă însă în picioare dacă ne uitam la actuala situaţie politică în Ungaria, Polonia şi chiar in aşa-zisele democraţii vestice consolidate. Desigur, România s-a aflat întotdeauna la semi-periferia lumii occidentale şi a avut de recuperat intr-un timp extrem de scurt decalajele instituţionale si economice cu lumea dezvoltată. Simultan, societatea a încercat sa copieze diferite modele şi a fost supusă unor influenţe eclectice şi contradictorii, De-a lungul istoriei (secolul 19, perioada interbelică, apoi cea comunistă şi în prezent post-comunistă) s-a ajuns la o modernizare forţată caracterizată de multe ambiguităţi culturale.
În acelaşi timp, redistribuirea sistemului mondial şi a centrelor de putere economice dinspre Europa de Vest şi America de Nord înspre China, eşecul neoliberalismului economic şi a ideologiei multiculturalismului, creşterea decalajelor economice şi a sărăciei, intrarea partidelor extremiste de dreapta şi de stânga la putere în toate regiunile lumii, creează o situaţie mult mai complicată. Cred că marea provocare este abilitatea statului de drept de a se menţine, şi poate şi mai important, depăşirea mentalităţii fataliste si victimizatoare. Aceasta însă presupune valorificarea şi încurajarea resurselor umane talentate şi competente.
„Condamnarea lui Alexandru Vişinescu a fost mai mult una simbolică”
W.A.: După câteva cazuri notorii scoase la iveală, precum cel al lui Alexandru Vişinescu, în România s-a sistat pur şi simplu căutarea torţionarilor din regimul comunist. Cum comentaţi această sistare?
M.C.: Aici e o confuzie care trebuie explicată. Procesul Vişinescu nu aparţine justiţiei de tranziţie, ci justiţiei retrospective. Spre deosebire de justiţia de tranziţie care are ca scop înlăturarea elementelor compromise şi vinovate de abuzuri din structurile noului regim democratic, justiţia retrospectivă e mai degrabă o chestiune legată de competiţia memoriilor. Cu alte cuvinte, Vişinescu nu mai reprezenta un pericol pentru nimeni. Bineînţeles nu trebuie minimalizat faptul că pentru victimele sale si ale familiilor lor, Vişinescu a fost şi a rămas pentru mult timp un coşmar. Însa condamnarea lui a fost mai mult una simbolică ce de fapt a închis şi nu a deschis condamnarea crimelor comunismului. Din păcate, problematica trecutului a devenit un joc electoral şi un instrument de manipulare folosit de elemente cu un trecut pătat sau care promovează o agendă politică dubioasă sau de-a dreptul periculoasă.
W.A.: În 2010 v-aţi numărat printre semnatarii petiţiei pentru reducerea pensiilor foştilor securişti şi activişti comunişti de rang înalt. Câteva din statele est-europene post-comuniste au recurs, de asemenea, la sancţionarea celor responsabili de abuzurile comunismului prin reducerea pensiilor. Germania este cel mai cunoscut exemplu, iar Polonia, cel mai recent. De ce nu se aplică şi în România reducerea pensiilor foştilor securişti?
M.C.: Aceea petiţie a fost diseminată şi iniţiată intr-un context diferit de cel actual. Atunci era încă un moment adecvat implementării unor politici de decomunizare precum lustraţia, măsuri compensatorii pentru foştii deţinuţi politici precum şi anumite măsuri punitive împotriva celor care au comis abuzuri înainte de 1989. Aceste politici de justiţie de tranziţie au fost recomandate în 2007 în Raportul Final al Comisiei Prezidenţiale Pentru Analiza Dictaturii Comuniste. Din păcate, s-a pierdut acel moment. Nu a existat voinţă politică. Ba mai mult, a fost şi o încercare dintr-o anumită zonă a clasei politice (din fericire eşuată) de a desfiinţa şi CNSAS-ul.
Trecând la exemplul Poloniei, acesta trebuie privit cu scepticism. Acolo, retorica decomunizării şi legile adoptate au fost şi continuă să fie folosite în scopuri anti-democratice de restrângere a unor drepturi fundamentale. Însă în România ar trebui rezolvate alte abuzuri din cauza cărora foşti informatori ai Securităţii şi demnitari care nu mai sunt în funcţie au obţinut avantaje materiale. Mă refer la certificatele de revoluţionar şi la sinecurile foştilor preşedinţi şi premieri care conduc (sau au condus până recent) anumite centre sau organizaţii.
W.A.: Cât este eşec şi cât este reuşită în democratizarea post-comunistă din Europa Centrală şi de Est în general şi în România în particular?
M.C.: Marea realizare este integrarea în Uniunea Europeană şi NATO. Ambele (dar mai ales prima) au dus la o anumită modernizare şi creştere economică. Eşecurile la care m-am referit înainte ilustrează atât moştenirile nerezolvate ale comunismului şi perioadei anterioare, cât şi crizei generale a democraţiei în Europa şi în spaţiul vestic în general. Legat de cea din urmă, aş dori să menţionez inabilitatea proiectului european de a crea o identitate transnaţională bazată pe valori civice. Asistăm în Spania (vezi cazul Catalania), Regatul Unit al Marii Britanii (Brexit), Germania (unde extremismul xenofobic creşte nu numai în rândul unui segment al populaţiei dar mai îngrijorător în rândul forţelor de ordine), la apariţia unui tribalism periculos şi contrar valorilor liberalismului civic.
Exemplele ar putea continua. În spaţiul estic aceste carenţe se îmbină cu o perpetuare a diviziunii (la nivel real şi imaginar) dintre cele două jumătăţi ale continentului. Am observat acest lucru acum trei ani în fosta Germanie de Est. Din nou, aici avem şi o problemă a memoriilor competitive legată de perioada de după al doilea război mondial. Acest lucru creează un potenţial focar pentru un conflict militar şi o anumită aservire politico-economică în contextul în care Rusia nu a renunţat la ambiţiile sale de mare putere.
În ceea ce priveşte România, aş menţiona ca reuşită capacitatea societăţii civile de a se mobiliza în momente cheie atunci când statul de drept este în pericol. Nu pot face aici o analiză completă a acestor acţiuni de protest dar amintesc momentele din 2012 (Roşia Montană), 2015 (incidental Colectiv) şi 2016, când guvernul PSD ataca instituţiile statului de drept.
„Foarte mulţi care se duc în pelerinaj la Prislop nu cunosc istoria adevărată a lui Arsenie Boca”
W.A.: După 1989, mediatizarea intensă a biografiei lui Arsenie Boca combinată cu creşterea mişcării privind „sfinţii închisorilor” a transformat mănăstirea Prislop într-o destinaţie predilectă de pelerinaj. Cum aţi caracteriza ca profesor şi cercetător fenomenul Arsenie Boca?
M.C.: Este un fenomen fascinant din punctul de vedere sociologic şi în acelaşi timp extrem de îngrijorător la nivel de politică electorală. La nivel de societate trebuie să înţelegem nevoia oamenilor de a găsi un spaţiu în care să evadeze din grijile cotidianului şi de a găsi o speranţă la problemele individuale şi de familie. Foarte mulţi care se duc în pelerinaj la Prislop nu cunosc istoria adevărată a lui Arsenie Boca sau a represiunii comuniste. Desigur că anumite elemente ale Bisericii Ortodoxe, pseudo-intelectuali şi antreprenori locali au alimentat această manipulare.
La nivel politic nu trebuie să elaborez foarte mult. Cititorii din ţară au asistat la intrarea AUR-ului în Parlament şi a escaladării retoricii fasciste în spaţiul public. Ca să îmi fac şi puţină publicitate, îi indemn pe cei interesaţi de o analiză mai detaliată şi academică pe subiectul “Sfinţii închisorilor” sa citească cartea mea Repression, Resistance and Collaboration in Stalinist Romania 1944-1964: Post-communist Remembering apărută la editura Routledge anul trecut. De asemenea, în luna iunie va apare un volum editat de Lucian Turcescu şi Lavinia Stan pe decomunizare şi religie la editura Lexington, unde am un capitol în care analizez fenomenul Arsenie Boca.
W.A.: România ocupă un trist loc fruntaş în Europa privind violenţa în familie şi de multe ori agresorii nu păţesc nimic. Sociologic vorbind, este această violenţă în familie cumva şi o reminiscenţă a vremurilor comuniste?
M.C.: Violenţa domestică a escaladat dramatic in toate ţările din lume în perioada pandemiei COVID-19. Este aşa cum au caracterizat-o cercetătorii şi activiştii pentru drepturile femeilor o adevărată “pandemie în interiorul pandemiei.” Asta a venit deja pe fondul unui curent ideologic anti-democratic la care m-am referit anterior. Ideologiile extremiste contemporane propagate la nivel de lideri de stat promovează atât ura si prejudecăţile rasiale, etnice şi religioase, cât şi un misoginism virulent la adresa femeilor şi a minorităţilor sexuale.
Valorile masculinităţii tradiţionale au făcut întotdeauna casă bună cu extremiştii. La noi, vezi afirmaţiile recente la adresa femeilor făcute public de unul din liderii AUR-lui. Din nou, în România vedem o combinaţie de moşteniri ale sistemului precedent şi factori globali actuali. Sistemul socialist nu a promovat o egalitate de gen autentică.
Se încarcă comentariile...
