Ar fi extrem de simplu de spus că şi asta nu este decât o exagerare, o scăpare comportamentală a unor golani scăpaţi târziu de la o beţie în care au amestecat băutura cu drogurile şi au vrut să facă ceva „la modă”. Poate să fie o reacţie nervoasă parte din ceea ce înseamnă „noua normalitate”, cea în care trebuie exorcizaţi toţi demonii trecutului, de-a valma, într-atât de rapid şi masiv încât se ajunge la obliterarea completă a sa şi a personajelor care deranjează noul tip de sensibilităţi ale societăţii în plină transformare demografică şi de mentalitate. Sau e vorba despre o problemă mai serioasă, deloc nouă, re-explodând acum deoarece se ivise momentul prielnic pentru un scandal rasist?

Vă veţi întreba pe bună dreptate cum poate oare să fie legată suava poveste a lui Andersen de tragediile sclavajului păstrat până târziu în sec. XIX ca valoare economică şi socială esenţială pentru dezvoltarea unor ţări europene şi a SUA, continuând oroarea tradiţiei de secole din Asia şi Africa? Nu există în acel text nici măcar cea mai mică referinţă la practicile respective, Andersen însuşi este un exemplu de gândire umanistă reală şi aplicată într-o creaţie literară de infinită sensibilitate. Şi atunci?

Păi o explicaţie există, a apărut anul trecut în cazul unei dezbateri destul de înfierbântate pornită de la reacţia chiar excesiv de dură a comunităţii albe din SUA, celebra WASP, la auzul intenţiei realizatorilor studioului Disney de a monta o nouă versiune a filmului „Micii Sirene” în care, de data asta, Ariel să fie întruchipată de actriţa de culoare Halle Bailey.

O parte dintre fanii Disney au acceptat fără probleme sugestia. Problema este cu ceilalţi care, aşa cum uşor vă puteţi imagina, au scos un urlet prelung de indignare deoarece, nu-i aşa, orice om cu scaun la cap ştie că Mica Sirenă trebuie să fie neapărat blondă (mă rog, aici s-ar putea face mici derogări), poate chiar cu ochii albaştri, dar neapărat cu pielea albă. Chiar aşa, cum poţi să-ţi permiţi să schimbi realitatea istorică, cea care spune că, din moşi-strămoşi, sirenele erau de rasă albă, ceea ce spune sugerează chiar şi poetul orb Homer în Odiseea sa, că doar Ulise n-o fi văzut negrese care să-l ademenească în adâncuri. Drept care şi în consecinţă, cum să-ţi permiţi tu să schimbi istoria şi să aduci sirene colorate? Context în care, slavă Domnului, nu s-a gândit nimeni să deschidă casting şi pentru chinezoaice, japoneze sau, insultă politică supremă, pentru vreo urmaşă a triburilor de indieni din SUA.

Scandalul a fost într-atât de serios încât cei de la studiourile Disney s-au simţit obligaţi să iasă cu o explicaţie:

„Da. Autorul iniţial al Micii Sirene era danez. Ariel... este o sirenă. Ea trăieşte într-u regat subacvatic din apele internaţionale şi poate în mod legal să înoate unde doreşte (chiar dacă asta îl supără adesea pe Regele Triton, cel absolut sexy. Dar, de dragul argumentării, să spunem că şi Ariel ar fi daneză. Sirenele daneze pot fi negre din cauză că oamenii din Danemarca pot fi negri. Ariel se poate furia oricând la suprafaţă, cu prietenii eu Scuttle şi înţepatul crab jamaican Sebastian şi s-şi menţină astfel bronzul perfect. Populaţia de culoare daneză - deci şi populaţia de sirene - pot de asemena să aibă şi părul roşu ca «zestre genetică». Dar, atenţie - şi trebuie să reamintim acest lucru - personajul lui Ariel este o ficţiune. Aşa că, acestea fiind zise, dacâ încă nu puteţi să acceptaţi ideea că alegerea incredibilei, senzaţionalei, supertalentatei, splendidei Halle Bailey a fost una cu totul şi cu totul inspirată, aceasta se datorează faptului că ea «nu arată ca cea din desenul animat», atunci, doamne, atunci aveţi o problemă”.

Cred că asta este discuţia reală din spatele aparent inexplicabilului incident de la Copenhaga, mai ales că, din cauza pandemiei, filmările au fost temporar oprite ceea ce a dat speranţe opozanţilor că nu vor fi reluate niciodată, rezultat care ar însemna victoria mişcării #NotMyAriel. Rasistă, violentă, insultătoare şi super-radicală.

Aici am ajuns. De aici înainte, mergând pe genul acesta de interpretări, acceptând că operele culturale ale umanităţii nu sunt bune decât în măsura în care pot servi la demonstraţii politice, se deschide un capitol cu totul nou în istoria civilizaţiei. Bun sau rău, asta va demonstra viitorul.

Deocamdată, demenţa este în plină mişcare şi o ia vertigions la vale, cu consecinţe care pot fi extreme, căci se va putea impune o relecturare în totalitate a valorilor universului în care trăim. Nu e deloc o glumă, în acest sens este relevantă povestea cu statuia Micii Sirene. Se poate ca, foarte curând, să apară dezvoltări ale legislaţiei actuale prin care să trebuiască o comisie specială antidiscriminare care să spună care poveşti pot fi incluse în bilioteci şi care interzise imediat pentru transgresarea regulilor elementare privind apărarea drepturilor omului. De ce nu, caz în care cam toate poveştile Fraţilor Grimm vor trebui arse ritual în pieţele publice, să fie interzise imediat toate producţiile de teatru şi film în care actori de culoare au fost distribuiţi în roluri de „oameni albi”, îmi vine îmi minte un spectacol celebru în care Regele Lear (oroare supremă) era interpretat de un actor de culoare sau „Carmen” în care Bizet nu şi-ar fi închipuit niciodată eroia principală să fie o mulatră. Vor trebui interziste toate poveştile în care există vrăjitoare, vezi spre ex. Richard al III-lea unde Shakespeare face o evidentă discrimare de gen portretizând vrăjitoarele exclusiv drept femei, inducând credinţa că profesia ar fi fost interzisă bărbaţilor. De ce Hercule sau Ahile sau Ulise sau chiar cuplul istoric Romulus şi Remus sunt bărbaţi şi autorii pun femeile doar in ipostaze domestice, după caz mame, amante sau ispititoare malefice? Dacă asta este decizia, atunci să fie luată repede şi să nu se mai umple mintea bieţilor copii cu imagini ciudate care să îi îndemne la prostii.

Vi se pare că lumea o ia razna? Sigur, aşa e, dar izbucnirea asta de ură şi atitudinile vindicative extreme sunt doar la început, aşa cum este şi operaţiunea esenţială, adică instrumentalizarea politică a rasimului şi anti-rasismului, acum două faţete la fel de pernicioase ca expresie a intoleranţei născută, ca de obicei, din teama de necunoscutul lipsei de speranţă. Lăsăm ca asta să evolueze, tolerăm limbjul şi mesajele de ură în ambele sensuri, atunci să nu ne mire nici ce monştri reali stau la pândă.