Hoover versus Roosevelt. Cea mai disputată tranziţie prezidenţială până la Trump şi Biden: „Nu e programul meu!”
0
Tranziţia către administraţia preşedintelui-ales Joe Biden se anunţă dificilă: Donald Trump şi aliaţii săi contestă în justiţie rezultatul alegerilor prezidenţiale invocând nereguli în privinţa buletinelor de vot trimise prin poştă. În istoria SUA a mai existat un precedent, în timpul Marii Crize economice din anii 1930, când preşedintele perdant Herbert Hoover a încercat să-şi impună propriul program în faţa lui Franklin D. Roosevelt.
Similarităţi există în condiţiile în care preşedintele ales era afectat de sechelele poliomielitei şi era aproape infirm, iar Hoover îl considera un neexperimentat - Donald Trump a venit cu observaţii similare legate de starea de sănătate a lui Biden - dar altfel Roosevelt a fost suficient de abil pentru a nu ceda tertipurilor lui Hoover care credea că ştie mult mai bine cum să scoată ţara din impasul economic.
Atunci perioada de tranziţie a durat 4 luni, până pe 4 martie şi a fost marcată de convorbiri şi telegrame prin care Hoover a încercat să-şi impună punctul de vedere.
La rândul său Roosevelt, fost guvernator al statului New York, care propusese programul său New Deal, s-a ţinut ferm pe poziţie: „Nu e copilul meu!”.
La abia câteva zile de la anunţul victoriei candidatului democrat Joe Biden , preşedintele în exerciţiu Donald Trump nu a ajuns în punctul în care să permită începutul unui transfer de putere, în condiţiile în care nici măcar nu-l recunoaşte pe contracandidatul său ca preşedinte-ales. Un oficial al administraţiei Trump s-a opus demarării oficiale a procesului de tranziţie, blocând accesul la resurse. Mai mult, procurorul general al SUA a autorizat orice acţiuni bine motivate în instanţă privind desfăşurarea alegerilor în câteva state-cheie pierdute de Trump.
Situaţia se anunţă astfel destul de similară celei mai turbulente perioade de tranziţie cunoscute de SUA.
Pe o perioadă de patru luni, Hoover „a încercat să-l convingă pe Roosevelt să abandoneze New Deal, fiind sigur că consecinţele punerii lui în aplicare vor fi catastrofale”, a scris Eric Rauchway într-o carte despre acest episod din istoria SUA.
Ca şi Trump care a continuat să dea asigurări că pandemia se apropie de final în SUA, Hoover insista că ţara îşi revine din criza economică, deşi rata şomajului depăşise 20% şi băncile se prăbuşeau.
În cadrul primei lor întâlniri de după alegeri la Casa Albă, pe 22 noiembrie, Hoover a fost şocat de handicapul fizic al lui Roosevelt, care se deplasa în cârje din cauza poliomielitei. Hoover a vorbit primul şi i-a ţinut o lecţie pe tema economiei internaţionale. Roosvelt, 50 de ani, mai tânăr cu 8 ani decât Hoover, l-a ascultat prietenos, dându-i impresia interlocutorului său că este de acord cu planul său de a crea o comisie pentru datorii străine. După această primă discuţie, Hoover avea să-i spună unui consilier de-ai săi că „ a educat un extrem de ignorant, chiar dacă bine intenţionat tânăr”.
A doua zi, spre consternarea sa, Roosevelt i-a respins planul: Hoover nu are decât să facă asta dacă doreşte, dar de unul singur.
În decembrie, Hoover a încercat din nou. A urmat un schimb de telegrame în care Hoover i-a cerut lui Roosevelt să se alăture în desemnarea unei delegaţii la o Conferinţă privind Economia Mondială din Londra. Văzând că nu obţine nimic, Hoover a renunţat şi a făcut publică corespondenţa lor.
„Guvernatorul Roosevelt consideră că e indezirabil” ca cei doi politicieni să se angajeze în eforturi comune privind economia, se arăta într-un comunicat al Casei Albe. FDR a replicat că Hoover a înţeles că se opune unei „acţiuni de cooperare”, ceea ce este nefericit.
În ţară ziarele scriau despre impresia tot mai acută că cei doi erau „congenital incapabili să se înţeleagă sau să cadă de acord asupra unor metode comune” - cum arăta pe atunci New York Times.
Cum Roosevelt dorea să contrazică aparenţa de necooperare, l-a sunat pe Hoover la începutul lui ianuarie pentru a stabili o nouă întâlnire. De data asta a fost prudent şi s-a asigurat că nimic nu va fi interpretat, o stenografă notând tot ce a spus. „Presupun că va spune presei că l-am sunat şi l-am invitat aici”, spunea Hoover consilierilor săi.
Cei doi s-au întâlnit din nou pe 20 ianuarie şi au reuşit să ajungă la o înţelegere în privinţa unor discuţii cu Marea Britanie privind datoriile de război către SUA, în măsura în care asta s-ar fi întâmplat după ce Roosevelt era învestit.
Lucrurile au luat o întorsătură periculoasă pe 15 februarie, la Miami, când un zidar cu probleme psihice, a deschis focul asupra lui Roosevelt şi a primarului Chicago, aflaţi într-o decapotabilă. O femeie a reuşit să-l oprească pe atacator, însă primarul a murit din cauza rănilor grave.
Hoover s-a arătat uşurat că Roosevelt a scăpat teafăr şi şi-a reluat campania pe lângă preşedintele-ales. Pe 18 februarie a trimis Seecret Srvice cu o scrisoare confidenţială scrisă de mănă la un hotel din New York, unde era cazat Roosevelt.
Hoover i-a scris lui “Roosvelt” pentru a-l avertiza asupra „unei situaţii foarte critice” şi de „alarmă publică” cu privire la economie şi la situaţia disperată a băncilor, cerându-i să dea un comunicat prin care să ia măsuri de echilibrare bugetară, chiar dacă asta însemna mărirea taxelor - astfel încât populaţia să devină din nou încrezătoare şi să fie asigurată o „reluarea a marşului nostru către redresare”.
Roosevelt a considerat scrisoarea „impertinentă” şi a amânat un răspuns 12 zile după care i-a replicat că „simplele declaraţii” nu duc la nimic.
În privat Hoover îl numea pe succesorul lui un „dement”: în opinia istoricului Rauchway, noua strategie a preşedintelui în exerciţiu era să arate că „necioplitul New Dealer primise toate şansele să-şi vină în fire”, iar când ar fi eşuat, Hoover va fi izbăvit, „iar oamenii îi vor da din nou postul de preşedinte”.
Ciocnirile au continuat până cu o zi înainte de învestire. Hoover l-a invitat pe Roosevelt la un ceai festiv după-amiaza la Casa Albă. Consilierul economic al lui FDR, Raymond Moley, s-a retras la un hotel din apropiere ca să se odihnească.
La sosire, Roosevelt a aflat că Hoover îi invitase pe secretarul Trezoreriei şi pe şeful Rezervei Federale pentru o reuniune privată. „Pentru numele lui Dumnezeu, trimiteţi după Ray”, a spus FDR.
Întâlnirea a decurs cât se poate de prost, a povestit ulterior presei Eleanor Roosevelt, care auzise totul. Hoover îi ceruse soţului ei să susţină închiderea temporară a băncilor pentru a opri retragerile panicate de numerar.
„Pe naiba, cum să nu! Dacă nu te ţine s-o faci chiar tu, aştept să fiu preşedinte să o fac eu însumi”.
La sfârşitul festivităţii, Roosevelt l-a asigurat că nu trebuie să se simtă obligat să-l mai sune, la care Hoover a răspuns arogant: „Domnule Roosevelt, când vei sta la Washington la fel de mult timp ca mine, vei înţelege că preşedintele SUA nu sună pe nimeni”.
FDR i-a mărturisit fiului său că i-a venit să-l pocnească. Hoover l-a tot sunat până după miezul nopţii să obţină de la el închiderea băncilor.
La învestire ,pe o zi rece, cei doi au împărţit o pătură pe drumul de la Casa Albă la Capitoliu, FDR n-a mai scos nimic de la Hoover care a preferat să se uite abătut înainte.
În discursul său din acea zi, într-o sâmbătă, Roosevelt a spus: „Singurul lucru de care trebuie să ne temem este frica însăşi”. Luni, noul preşedinte a anunţat închiderea băncilor pentru o vacanţă bancară de patru zile.
Cu acest prilej, statele SUA au adoptat un amendament la Constituţia SUA prin care s-a schimbat data învestirii pe 20 ianuarie. Roosevelt a murit în 1945 în timpul celui de-al patrulea mandat.
Se încarcă comentariile...
