Învăţăminte pentru omul politic român de la anul electoral 2012

Anul acesta au fost mai multe momente electorale importante, unele, încărcate de tensiune, dar, pe fond, demonstrând doar un singur lucru: electoratul este din ce în ce mai analfabet politic, iar candiaţii sunt din ce în ce mai incapabili.

De fapt, fiecare ciclu electoral, în aproape fiecare ţară, permite o concluzie rapidă: opţiunile de acum patru-cinci ani sau chiar zece-opt ani erau modele faţă de cele actuale, iar cele de acum 30 – 40 de ani ne fac să avem coşmaruri, gândindu-ne cu groază la viitor. Cu toate acestea, există şi reversul medaliei – adevăratele elite de astăzi, nu întodeauna corecte politic, sunt de o calitate deosebită, deoarece au avantajul găsirii de informaţie mai lesne, ceea ce îi face să gândească mai profund – atunci când societatea îi lasă.

Chiar dacă ultimele alegeri importante sunt, paradoxal, în România – capabile să ofere noi surprize şi lecţii noilor generaţii de politicieni de aiurea, indiferent câte probleme psihice se ascund faţă de electoratul român – pentru majoritatea oamenilor de pe planetă doar trei momente electorale au fost importante: alegerile din Rusia, cele din Franţa şi, evident, cele din SUA.

Primele au relevat un anumit nivel de continuitate în politica internă şi internaţională, ceea ce se va traduce într-o dezvoltare interesantă după 2020 – 2022, cu efecte extinse la nivelul regiunii extinse a influenţei ruse.

Al doilea moment electoral, cel francez, nu a permis decât formularea concluziei deja înţelese de orice om cu bun simţ politic: doar incompetenţa te aduce la Elysee. Datoria publică este mare, perspectivele economice nu sunt bune, iar cel mai bun remediu este acela de a majora taxele. Această triadă este atât de încetăţenită în mentalul celor ce alcătuiesc „stratul superior al politicii şi analizei politice” franceze, încât banala consecinţă a fugii oamenilor capabili de fiscul francez nu mai poate fi imaginată, deşi realitatea care trebuie acceptată de oricine este aceasta.

Dacă ar fi de făcut o analiză comparativă între Rusia şi Franţa, am observa faptul că sistemul socio-politic francez este mai funcţional, dar nivelul de vârf demonstrează superioritatea Moscovei, care are astăzi timp pentru formarea unei noi elite. De aceea, vom avea ocazia – dacă pacea va mai fi o preocupare în anii 2020 – să vedem o prăpastie adâncă între nivelul strategiei politice între cele două state – care sunt mai apropiate unul de altul decât s-ar crede.

Alegerile din SUA merită o mai întâi un tablou al cifrelor, deoarece unele concluzii vor fi suprinzătoare. Totuşi, un aspect se relevă oricărui om avizat: nu a câştigat nici Obama, nici Romney, dar nici SUA. Din acest rezultat, cred ca cel mai mult a câştigat China, iar cel mai mult au pierdut ţările din zona extinsă a monedei euro – incluzând aici Rusia.

Astfel, populaţia SUA era în 2008 de 305 mil. locuitori, din care au votat pentru Obama aproape 67 milioane de persoane, iar pentru McCain 58 de milioane. În 2012 populaţia a ajuns la 314 milioane de locuitori, iar pentru Obama au votat 63,5 milioane de persoane, iar pentru Romney 59,6 milioane de cetăţeni cu drept de vot. Deşi populaţia a crescut cu 3%, Obama a pierdut suficient cât să înţeleagă că mandatul lui va fi, ca în multe alte cazuri, doar un eşec politic, datorat rezultatelor economice. Are o slabă consolare, în Europa cea anti-americană: Franţa are numai astfel de lideri politici din 1982 încoace. Numai că eşecul gestionării datoriei publice a Statelor Unite are efecte inclusiv în Franţa, ceea ce ar putea duce la rezultate mai profunde în cadrul unei societăţi anchilozate la nivelul înalt al politicii.

Structura votului oferă, însă, o imagine surprinzătoare, care trebuie analizată în profunzime. Obama are numai 38% din voturile albilor, dar 70% de la hispanici, 55% din femei, 60% din americanii cu venituri mici, 60% din voturile tinerilor cu vârste între 18 şi 29 de ani, 74% din voturile americanilor de origine asiatică şi 93% din voturile negrilor.

De asemenea, campania electorală a depăşit, în sume cumulate, 1,5 miliarde de dolari, ceea ce reprezintă mai mult decât îşi pot imagina oamenii cu bun simţ politic, nu însă şi cei ahtiaţi după putere – a se vedea situaţia României, mai ales după 9 decembrie.

Datoria publică a SUA era la momentul preluării puterii de către Obama de 10,1 mii de miliarde de dolari, iar astăzi depăşeşte 16,2 mii de miliarde. În lipsa unui conflict armat major, rezultatele economice ale actualului preşedinte pot fi calificate doar printr-un cuvânt: catastrofale. O creştere de peste 60% a datoriei publice în mai puţin de patru ani înseamnă – oricât ar lătra presa progresistă, corectă politic şi deci, partizană a discriminării pozitive – incompetenţă crasă, ceea ce nici F. Hollande, etalon în materie, nu va face. Şi, oricât de mult dispreţ merită aşa-zişii lideri politici de la Bucureşti, nici ei nu pot face o astfel de greşeală.

După cum am precizat în nenumărate alte texte, rolul liderilor politici în secolul al XXI-lea este aceea de a asigura ţării lor resurse materiale la preţuri cât mai favorabile, locuri de muncă şi o datorie publică cât mai redusă.

Obama nu a reuşit să performeze în nicio direcţie: marile achiziţii de resurse s-au făcut în timpul lui G. W. Bush jr., locuri de muncă nu sunt atât de multe cât ar trebui, preţul delocalizării traducându-se astfel la mai puţin de 15 milioane de muncitori în industrie – la o populaţie de 314 milioane de locuitori, iar datoria publică este cea prezentată anterior.

Este frumos să le oferi fiecăruia şansa de a performa, dar dacă te demonstrezi a fi principalul obstacol în calea dezvoltării – practic, datoria publică pe cap de locuitor s-a mărit cu peste 55% în patru ani – atunci o să tragi linia la final şi vei fi fericit dacă te vor mai pomeni în manualele de istorie.

„Is the economy, stupid!”

Fraza aparţine unui democrat şi a fost spusă în 1992, însă acum acelaşi partid demonstrează că poate să anuleze în mai puţin de zece ani munca administraţiilor întinsă pe intervalul 1933 – 2009.

Care sunt deci cele mai importante cifre rezultate în urma acestor alegeri?

Fără îndoială, proporţia alegătorilor mai puţin avantajaţi material care au votat cu Obama, pe de-o parte, şi cifra albilor care au votat cu Romney. Avem o obligaţie, din respect faţă de adevăr: interpretarea se face în mod pragmatic, fără sentimentalisme, rece, abandonând corectidutinea politică.

Cei care au partizanate politice sau ideologice sunt rugaţi să nu citească acest text mai departe.
După cum se ştie, dacă izbuteşti să creşti datoria publică creşti şi numărul celor săraci. Aceştia vor cere, în mod firesc, un mai mare sprijin din partea statului/administraţiei, care în cele mai multe cazuri îl va oferi, din motive electorale. Acest sprijin însă se adună tot în cuantumul datoriei publice, ceea ce presupune o creştere mai mare a sărăciei, deoarece cei care sunt mai bogaţi vor fi mai mult impozitaţi. Este un cerc vicios, dar care, odată creat, aduce victoria celui ce are puterea astăzi şi care nu se gândeşte la consecinţele de mâine.

Dacă Obama a reuşit acest lucru – este obligaţia fiecăruia să judece, analizând cifrele. Cu toate acestea, concluzia finală individuală va fi luată, de majoritatea cititorilor, tot din perspectiva partizanatului politic şi ideologic.

Niciodată un preşedinte democrat nu a fost votat de un număr atât de mic de albi – puţin peste 38%.
Diferenţa este enormă, privită şi din altă paradigmă: elita americană se recunoaşte în general sub acronimul WASP (White, Anglo-Saxon, Protestant). Iarăşi, albii dau cel mai mare număr de universitari şi studenţi, precum şi cel mai numeros contingent al membrilor elitei financiare şi politice. În toate aceste cazuri, superioritatea financiară este o caracteristică, iar măsurile financiare şi fiscale ale lui Obama nu au fost bine primite, mai ales că din 2013 vor creşte din nou impozitele, administraţia prezidenţială dorind să colecteze astfel în plus de estimarea bugetului de stat încă 600 de miliarde de dolari.

Trebuie ştiut un lucru: banii nu au miros, în schimb, pierderea lor prin procedeul prelevării de impozite naşte reacţia rapidă de protecţie, prin apelarea la consultanţi financiari, care vor adopta cea mai logică măsură: mutarea domiciului fiscal în state cu legislaţia mai favorabilă. Astfel, observăm că cei (mai) bogaţi vor avea bani pentru a plăti serviciile acestor consultanţi, protejându-şi astfel o bună parte din avere, dar cei mai săraci nu o pot face. Chiar dacă marile sarcini fiscale nu îi vor afecta direct, vor suferi totuşi şi ei, căci un domiciliu fiscal diferit poate însemna şi o orientare diferită a plasamanetelor financiare.

Pe scurt, mărirea taxelor duce la evaziune fiscală, legală sau nelegală, creşte sărăcia, scade forţa statului şi încrederea în puterea politică.

Obama are o singură consolare, dar care nu este meritul lui, ci al celorlate administraţii, amintite mai sus: dolarul este monedă de referinţă globală, iar strănuturile în cascadă de pe Wall Street înseamnă tuberculoză în alte state, mai ales în zona euro, care este cea mai puţin protejată – consecinţă a disparităţilor economice din interior: harnicii germani şi olandezi nu vor putea ţine în spate lenea grecilor şi ineficienţa italiană. Discuţia este prea largă, însă este evident că acum moneda euro şi ţările care o susţin din afara ei – cea mai importantă fiind Rusia – ştiu că două săptămâni slabe pe Wall Street se traduce în pierderi irecuperabile economic şi ireparabile politic, oricât de multă integrare se doreşte în capitalele Bătrânului Continent. 

China are astăzi o nouă conducere, care este chemată să joace un rol economic de susţinere la nivel global; dacă nu o va face, o să-şi vadă exporturile afectate într-un mod major, iar din iphone-uri nu hrăneşti o ţară, oricât de mică ar fi ea. De fapt, trebuie să-i dorim succes pe un drum dificil, niciodată încercat în milenara sa istorie – interdependenţa între state a ajuns la un asemenea nivel astăzi, încât marile puteri trebuie să coopereze pentru un cadru favorabil dezvoltării raţionale a planetei, ca să nu fie ele primele victime, în acest secol al fluidizării clasamentelor şi ierarhiilor. 

SUA joacă un rol important, iar Obama are acum ultima sa şansă de a intra în istorie cu privirea înainte; China urcă treptele marii afirmări, dar poziţia sa geografică nu-i permite încă să joace rolul potrivit piesei ce se joacă astăzi, iar statele europene sunt majoritar prinse în capcanele propriilor greşeli economice de după 1968.

Ce ar trebui să înveţe aşa-zişii oameni politici români, în cvasi-totalitate doar impostori?

Să nu crească datoria publică şi să facă orice este posibil pentru a creşte numărul de locuri de muncă în industrie, iar nu în exploatarea de resurse.

Celor câţiva cu probleme psihice – obsedaţi de ciolan – aflaţi din păcate sus în ierarhia politică a statului român, le recomandăm vizionarea unui film: „Zbor deasupra unui cuib de cuci”.

Incompetenţa – şi ei sunt impostori, oricât de mult s-ar crede ei personalităţi politice de anvergură – a fost sesizată de toţi, inclusiv de ambasadele marilor puteri economice. De aceea, dacă nu se potolesc în manifestările lor cretine şi nu lasă deschise căile pentru elita reală a ţării, să se pregătească de ce e mai rău pentru ei: să ajungă să conducă ţara în vremuri de criză internă, coroborată cu criză globală.

În fond, în România un politician nu rezistă mai mult de 15 ani în zona rarefiată a înălţimilor, deoarece rezultatele nu pot fi măsluite, iar ele îi trag repede în jos.

Faptul că problemele psihice nu te lasă să-ţi vezi calitatea reală a prestaţiilor politice, nu înseamnă că investitorii nu le văd. Şi, pe fond, care este cea mai mare satisfacţie a unui investitor? Evident, aceea de a vedea un om politic aflat într-o poziţia superioară – de la ministru în sus – cerşind investiţii, pentru că în lipsa acestora, realegerea este imposibilă. Şi, în acest context, ciolanul dispare – şi e tare greu să cazi de la măduva dulce la pâine uscată!

„Is the economy, stupid!” Ai înţeles asta, „clasă politică” plină de analfabeţi politico-economic? Dacă voi nu, vă asigur că elita reală a ţării a învăţat deja lecţia. Iar cine nu învaţă rămâne repetent. Iar repetenţia economică nu se poate repara decât prin înlocuirea repetenţilor, pentru că alte medicamente nu s-au inventat nicăieri şi niciunde. Iar acest moment se apropie: 2016, ultimul bal!