Opţiune la început  foarte credibilă şi foarte simplu de realizat deoarece, în estimarea lor, serviciile americane de informaţii au fost crescute în lunga tradiţie a unei şcoli care a mizat mereu şi cu succes pe faptul că armatele din ţările Americii Latine şi Americii de Sud erau comandate de ofiţeri mereu gata să schimbe tabăra în momentul în care apărea la orizont promisiunea sau ameninţarea americană. Existau atât de multe exemple, încât părea absolut imposibil de crezut că, sub enorma presiune a imboldului care venea de la Washington şi a legitimităţii recunoscute prin recunoaşterea diplomatică dată de atâtea ţări ale lumii, armata venezueleană avea să rămână fidelă lui Maduro.

Numai că, datorită certurilor politice care devin dramatice în SUA, a început să descrească perspectiva opţiunii militare, adică trupe americane pentru a susţine opoziţia reprezentată de Guaido, favorizând astfel un război civil de tipul celui din Libia. Perspectivă realistă? Cu siguranţă că da, din moment ce raportul de forţe de acum arată că, în lipsa unei armate dispuse să întoarcă armele, opoziţia din Venezuela ar avea nevoie ca entuziasmul său politic să fie susţinut masiv fie de armate străine, forţe care să înceapă ostilităţile cu armata naţională, fie de forţe de mercenari care să aibă asigurate transporturi de tip “pod aerian” cu echipament militar şi, eventual, cu aducerea de noi contingente duse prin acţiunea de recrutare prin intermediul unui birou specializat. Plus, evident, contracte prin care să fie degrevate de răspunderile proprii armatelor combatante şi garanţia că nu vor ajunge vreodată în faţa unei instanţe internaţionale.

S-au făcut asemenea estimări, s-au cerut scenarii opţionale, iar rezultatul a arătat că acţiunea militară este desigur posibilă, dar costurile ar fi deosebit de mari tocmai deoarece, de partea lui Maduro, este la fel de sigură eventualitatea lansării unei chemări la ajutor internaţional, caz în care China, Rusia şi China ar putea răspunde în modalităţi neaşteptate. Spre exemplu, ruşii ar permite deplasarea unor unităţi ale armatei lor private, Grupul Wagner, cu care americanii s-au mai întâlnit în Afganistan sau în Siria. De aici posibilitatea de a se ajunge la o situaţie realmente catastrofală ca cea din Libia de acum, unde ambele părţi implicate în conflict primesc armament într-o supra ofertă ce a transformat zona într-un poligon de încercare în care marile puteri se bat prin proxy, fie ţări mai mici şi uşor de sacrificat şi compromis, fie direct prin unităţi militare aparţinând diverselor miliţii locale.

Nu ştiu cât dragostea de Venezuela motivează ceea ce are loc acum sau, într-adevăr, spaima marilor jucători este că poate să fie declanşată deplasarea necontrolată a unor sisteme de forţă regionale care să explodeze într-un conflict de durată bazat pe revendicări teritoriale mai vechi şi dorinţa de acces la rezervele de materii prime. Din punctul meu de vedere, aceasta este explicaţia pentru procesul de negocieri demarat acum de Norvegia care, cu succes, a chemat la aceeaşi masă, acum pentru a doua rundă de discuţii, reprezentanţi ai celor două tabere ostile din Venezuela. Demersul este interesant deoarece este activat un format de negociere care, odinioară, a dus la unul dintre cele mai mari succese din istoria diplomaţiei, cel mediat la Oslo între Egipt şi Israel. Iar asta ar sugera că, de nevoie, americanii ar fi nevoiţi să accepte o asemenea negociere şi, dacă va exista o reuşită, s-o susţină ca atare. Reamintinu-şi, poate, de implicaţiile unei alte negocieri de succes operate de diplomaţii norvegieni, cea din 2016 dintre guvernul columbian şi Forţele armate revoluţionare din Columbia (FARC).

Norvegia anunţă că a avut contacte preliminare cu reprezentanţii principalilor actori politici din Venezuela în cadrul unei faze exploratorii în vederea găsirii unei soluţii la situaţia din această ţară...Norvegia felicită părţile participante pentru eforturile depuse. Ne reafirmăm susţinerea noastră continuă pentru găsirea unei soluţii de pace pentru Venezuela

Comunicat al Ministerului de externe al Norvegiei.


Conform surselor diplomatice citate de mass-media din Norvegia, la prima fază a negocierilor (desfăşurată pe durata a câteva zile) au participat, din tabăra Maduro, Jorge Rodriguez, ministrul comunicaţiilor, şi Hector Rodriguez, guvernatorul provinciei Miranda, iar din partea taberei lui Guaido au fost prezenţi fostul deputat Gerardo Blyde, fostul ministru Fernando Martinez Mottola precum şi Stalin Gonzalez, fost vice-preşedinte al Parlamentului. Este prevăzută o a doua rundă de negocieri. Cu ce rezultat?

Mult prea devreme să existe aşa ceva. Dar speranţe există deoarece situaţia din Venezuela este blocată şi tensiunea nu a slăbit între oponenţii care se acuză reciproc de aducerea ţării în proagul mizeriei absolute, cu o criză umanitară majoră pe cale să devină stare endemică. Pesimiştii nu sunt de acord cu această analiză, invocând în acest sens recenta vizită a lui Huaido în SUA şi reuniunile avute cu responsabilii cu planificarea militară de la US Southern Command. Posibil un semnal că planurile unei invazii militare în susţinerea opoziţiei din Venezuela nu au fost abandonate? De ce nu?

Chiar posibil deoarece Venezuela ar fi, măcar teoretic, cel mai simplu exerciţiu militar câştigător ce i se poate oferi lui Donald Trump care are nevoie de o afirmare internaţională a puterii sale militare pentru a face uitată experienţa nord-coreeană, afrontul turcesc, egiptean, pakistanez şi indian, retragerile din Siria şi Afganistan.

Personal, cred că, atât de dependent cum este de voinţa SUA, Guaido nu ar fi îndrăznit să trimită oameni la negocieri dacă nu ar fi primit aprobarea expresă a lui Trump şi, în acelaşi timp, nu ar fi avut nişte contacte prealabile cu europenii care să-i promită că, la nevoie, vor face front comun pentru a susţine un acord de pace, exact sensul în care ar juca şi echipa pro-Maduro (China, Rusia, Cuba plus câteva state din grupul sud-american). Este suficient ca iniţiativa Oslo să reuşească, eventual, să fie susţinută printr-un apel al Adunării Generale a ONU? Poate, dacă negocierile evolueză.

Dacă nu, perspectiva Libia sau Orientul Apropiat este atât de aproape, încât se simte uşor mirosul prafului de puşcă. Teribil pentru mulţi, dar atât de convenabil pentru cei care fac în acest moment averi uriaşe debarasându-se de armele expirate aflate, în cantităţi uriaşe, în depozite cu vânzare liberă către ţări clientelare sau armate de mâna a doua sau a treia, cumpărătoare de absolut tot ce este imaginabil.

Dar să mizăm pe speranţă şi pe faptul că, în subteran, au început deja să acţioneze mecanismele mai vechi, cele prevăzute să inter în funcţiune pentru crize ce ameninţă să treacă de un anume nivel de periculozitate. Drept care, după cum veţi vedea, vor intra în scenă foşti şi actuali şefi de state şi prim-miniştri de anvergură, membri ai acestei informale reţele de mediere de crize. Mi-aş fi dorit să avem şi noi reprezentanţi acolo, nu e cazul, nici pe departe, cu excepţia notabilă a fostului ministru de Externe Cristian Diaconescu la nivelul organizaţiei informale a unora dintre foştii săi colegi.

Negocierea despre Venezuela are şi o altă măsură de comparaţie, căci reuşita posibilă ar avea valoarea unei renaşteri a Păsării Phoenix, în contextul în care precedentul mare Acord de la Oslo este pe cale să fie prăbuşit definitiv datorită noilor iniţiative politice israeliene privind Gaza în Înălţimile Golan.

Dar, în definitiv, poate că se poate şi reţeaua diplomatică animată de ştiinţa norvegiană să reuşească din nou în faţa perspectivei folosorii forţei ca singur şi unic argument în relaţiile internaţionale.