Practic, ca-ntr-o cursă de pariuri, fiecare încearcă să presupună cine a pierdut şi cine a câştigat din situaţia curentă, considerând că vorbim despre o rivalitate, o competiţie deschisă sau un joc de sumă nulă. Evident că abordarea este complet greşită şi chiar uşor rizibilă şi cinică, atunci când în spatele acestei campanii şi a poziţionărilor aferente se află vieţi omeneşti.

Reacţiile reale ale actorilor sunt întotdeauna supuse unor nuanţări faţă de cele de natură declarativă, apărute public. Deja lucrurile se complică şi turbulenţele interne şi perspectivele electorale operează un impact lesne de recunoscut la nivelul opţiunilor prezentate public. Este cazul Turciei şi preşedintelui Erdogan, ieşit din alegeri locale mai puţin fructuoase la Istanbul, care are nevoie de un război, de flexarea muşchilor şi de intervenţia împotriva celor etichetaţi drept terorişti – susţinând că nu e vorba despre combaterea kurzilor, ci despre PYD-YPG, unităţile de autoapărare.

Evident că e o greutate să explici de ce rezultatul intervenţiei nu este stabilizarea situaţiei şi primirea cu flori a turcilor de către populaţia locală din zona de siguranţă pe care o introduce armata turcă şi Armata Siriană Liberă, pro-turcă, în fâşia de 30 km la sud de graniţa turco-siriană şi că, din contra, kurzii fug de aici, chiar dacă nu sunt membrii PYD. Rezultatul e discutabil şi lesne de etichetat drept epurarea etnică, intenţionată sau neintenţionată, a kurzilor din regiune, la care putem adăuga schimbarea de populaţie prin reintroducerea turcomanilor şi arabilor sunniţi sirieni, prezentaţi ca foşti localnici în regiune sau ca refugiaţi reveniţi pe teritoriul sirian din taberele din Turcia.

Preşedintele american Donald Trump a fost relativ rezervat şi a părut să manifeste iniţial înţelegere pentru operaţiunea lansată de către Preşedintele Erdogan(ca în cazul S400). Ulterior, când s-a confruntat cu reacţia internă a instituţiilor statului american – care aveau alte evaluări şi recomandau poziţionări complet inverse – a trebuit să deschidă cutia sancţiunilor economice şi refuzul de acordare a vizelor împotriva Turciei şi oficialilor turci, şi acestea reduse şi secvenţiale, după ce declaraţia de condamnare a operaţiunii turce în Consiliul de Securitate al ONU a fost respinsă cu totul pentru a evita ca Turcia să fie trimisă în braţele Rusiei. E adevărat că, prin poziţia adoptată, Donald Trump şi-a antagonizat inclusiv republicani cunoscători ai temei, apropiaţi şi susţinători ai preşedintelui, care aveau poziţii diferite pe tema aceasta – precum senatorul Lindsey Graham. În contextul procesului de destituire a lui Donald Trump, abordarea în cazul sirian pare un dezastru.

Totuşi episodul, în loc să marcheze dependenţele sau înfrângerile instituţionale sau statale în faţa Turciei Preşedintelui Erdogan, transmite câteva lecţii învăţate extrem de importante pentru realitatea contemporană. Şi ele sunt relevante pentru cunoaşterea lumii în care trăim şi către ce ne îndreptăm. În materia relaţiilor externe şi politicilor internaţionale, situate între idealism, principii, valori şi pragmatism, realism, înţelegerea contextelor, politica de putere pe care se pedalează astăzi la nivel internaţional, cu preeminenţa marilor actori în detrimentul lumii bazate pe reguli multilaterală, înclinaţia cade evident către realism şi pragmatism, principiile şi valorile fiind prezente pe spaţiul motivaţiilor şi promovării pentru susţinerea publică, dar intrând în subsidiar.

Din punctul de vedere al actorilor, Spania şi Ungaria susţin operaţiunea turcă, fiecare pe motivaţii proprii: Spania de abia a condamnat autorii referendumului ilegal din Catalonia, între 9 şi 13 ani, şi se pronunţă împotriva separatismului – asta include, principial, şi pe cel kurd din Turcia, pe care îl combate operaţiunea lansată, în timp ce Ungaria o face tot principial, dar pe tema blocării migranţilor. SUA este ambiguă, între sancţiuni mai degrabă rămase la nivelul ameninţărilor, sub presiunea Congresului şi, pe de altă parte, cantonată în ambiguitatea sa constructivă pe realismul relaţiei aliate din cadrul NATO. Tot la capitolul lecţiilor învăţate, observăm că aliatul NATO are preeminenţă peste partenerii conjuncturali. Contează mai mult. De partea cealaltă, şi Rusia este ambiguă. Deşi aici trebuie coroborată poziţia afirmată – să se retragă toate trupele -  cu acţiunile şi poziţiile Damascului oficial. Asta în timp ce Franţa, Marea Britanie, Germania şi, în premieră, Polonia condamnă operaţiunea.

Tot ca învăţăminte, interesele existenţiale ale Turciei primează în faţa intereselor tactice/secvenţiale americane legate de combaterea Daesh/Stat Islamic. În plus, Turcia anunţă că-şi asumă responsabilităţi regionale prin angajarea de trupe, acţiuni, investiţii, lăsând soldaţii americani să revină acasă. Se adaugă asumarea principiilor şi ţintelor: lupta anti-teroristă, anti -DAESH. E adevărat, fără consultarea deplină a membrilor Coaliţiei anti-Dasesh şi a aliaţilor din NATO înaintea lansării operaţiunii.

Care sunt limitele acceptabile ale intervenţiei? Greu de spus, pentru că, din nou, se judecă în vieţi omeneşti. Preşedintele Erdogan refuză armistiţiul pentru că refuză „să stea la masă cu teroriştii” pentru un armistiţiu sau un compromis iar, de partea cealaltă, poliţia militară rusă (probabil şi Companiile Militare private), „Armata siriană” – aducă sumă de iranieni ce alcătuiesc azi coloana vertebrală a trupelor lui Al Assad - miliţiile şiite pro-iraniene şi forţele Al Quds s-au plasat la limita celor 30 de km ai zonei tampon a Turciei, cu trupele ruse separând părţile pentru a evita confruntările. Însă toate acestea fără a bloca kurzii din zona ocupată, PYD/YPG din spatele liniilor ruseşti să intervină împotriva trupelor turce, protejându-le în spatele noii linii de demarcaţie şi împiedicând un atac turc mai în adâncimea teritoriului sirian.

O complicaţie ce poate fi explozivă şi se poate transforma oricând în război deschis în multiple puncte ale noului front. De aceea singura şansă nu e, nicidecum, Rusia şi trupele sale – care pot doar să conserve situaţia şi să evite agravarea ei - cât intervenţia SUA ce poate negocia între părţi cu mult mai mult succes. Nu întâmplător se află la Ankara vicepreşedintele Pence, consilierul pe Securitate Naţională şi Secretarul de Stat Pompeo. Despre realismul unui acord astăzi, e greu de vorbit. Aş paria totuşi că, până nu trec câteva valuri de confruntări şi se mai epuizează din resursele părţilor, e greu de anticipat o dezescaladare.